Spații culturale nr. 72 (9)

Roxana Mihaela
CONSTANTINESCU

Și-n tribunal poți da de poezie…

Săli gri, pereți îmbâcsiți de praf peste tot.
Clanțe zornăind în lăcașul lor, uși cu fisuri mari.
Vopsea scorojită.
Un miros iute de clor răzbate din grupurile
sanitare, aflate lângă arhivă.
Aglomerație, oameni grăbiți ce se înghesuie unii
în alții. Nerăbdarea lor plutește în aer.
Sunt ca valul, vin, pleacă, apoi devin o uriașă
maree care inundă spațiul și așa limitat.
Dosarele stau teancuri, teancuri, pe jos, în fișete,
pe birouri. Mesele prea mari și băncile din lemn
ne limitează accesul spre doamnele ce ne dau
relații.
Peste tot robe negre, serviete îndesate, dulapuri
metalice închise cu lacăte, sigilate.
Austeritate, putină lumină, și asta strivită de
aglomerație, pătrunde printre munți de
documente…
Și în tot griul cotropitor ce se scurge de pe pereți,
o rază a răsărit pe un birou…
Un buchet minuscul de ochiul boului, rupt dintr-o
grădină, într-o cană de sticlă…
Un om sensibil s-a gândit să aducă toamna în
incinta arhivei Curții de Apel, să rupă monotonia
culorii dominante..
Un om cu suflet printre munți de hârtii, metal și
lemn.
Cu el, în față, studiezi mai ușor…
Toți ocoleau cu grijă masa…
Să nu o lovească, să nu deranjeze echilibrul precar
al vasului încărcat cu flori, cu capete grele.
Să nu se piardă pata de culoare!
E minunat să vezi cât ne pasă de frumos…

Poeți din Râmnic

Petrache PLOPEANU

[În clipa rănii când durerea doare]
Și aștrii chiar, capitulând ispitei,
planetelor trimit versuri arzânde;
călăul iar, îndeplinind osânde,
amantul cum, șoptește-n zori iubitei
și ei nutresc un gând de izbăvire,
lovind ușor Ființa la strâmtoare.
În clipa rănii când durerea doare,
e inima care ne dă de știre,
că nu suntem, doar glorie eternă,
ci și iubire chiar de-ar fi aripă.
Iar existența de ne este ternă,
găsim în ea ascunsă o minune;
s-o judecăm nu este timp; în pripă,
nu vom putea să trecem de genune.

Sorin CĂLIN

Dor de…

Vreți poezie?
Puneți poporul sugar la sânul mușei
Cu sfârcul în sus
Să-i țâșnească lapte lui Eminescu,
Ademeniți-l cu-n os străbun și
Puneți-l să vă amușineze gândurile,
Să-i curgă experimentele lui Pavlov
Peste coapsele protuberanțelor albe,
Cenușile nedefinite ale minților pierdute,
Fruste, imuabile, vindecabile la
Congresul pieilor roșii.
Vă place poezia?
Așa nebună, pierdută
Pe-un cal șarg, cu coama de vânt,
Cu ochii de plasmă,
Fugar peste câmp, peste vremea de-aseară,
Cu gând de Ion, de ocară, cu plete de lut,
Cu seceră la treierat de stele.
La cules, la vânat de pușcă în capcana pupilei,
La naiba cu cărți.
Ați citit o poezie?
Cât pentru fiecare sete de blond păr,
Ascuns de Mihai, băiat din flori,
De viori, de nurori, de…
Foame de hulpe, de pește prăjit la soare,
Întins pe burtă în mălaiele lui Neptun.
Asculți ce-ți spun? Adu degrabă
Colea, lângă mine, tritonul
Să-mi zică de susur, de tălică,
Madamo ingrată: mai vreți poezie?

Nina BELDIE

Căutând clipa

Tu cauți clipa care a fost cândva…
Și eu, umbra ei, te amăgesc
Cu un „Bună dimineața, Iubire!”,
Venind din alte umbre ale clipelor mele…

Tu răscolești printre cuvintele de altădată…
Și eu, umbra lor, te amăgesc
Cu un „Bun venit, Dragule!”, obosit,
Ca și cum aș fi urcat o mie de trepte abrupte…

Tu îți cauți somn și odihnă într-un culcuș
știut alinător, cândva…
Și eu, nici măcar umbră a lui,
nu te mai amăgesc…
Și într-un târziu, mai târziu ca o uitare,
Robotul telefonului meu îți va spune rece și sec:
„Numărul format nu mai este conectat!”

Istorie literară

Ionel NECULA

Ion Petrovici și tentațiile filosofiei ca
sistem

Dacă-i adevărat că deplina împlinire a unui filosof
este plăsmuirea unei viziuni filosofice originale și
sistemice atunci putem conchide că puțini gânditori
români au ajuns la această performanță, de a articula un
ansamblu de teze și idei într-o dispunere
noncontradictorie și completă, fără reziduuri și rămășițe
necuprinse în act. Cel mai adesea, gânditorii români sau
disipat în comentarii filosofice, în extracția
sâmburului metafizic dintr-un fapt de viață sau dintr-o
perspectivare filosofică a unei noi achiziții științifice.
Filosofia are această capacitate de a se reinventa și de a
se reînnoi permanent, prin reașezarea gândului înalt și
adânc într-o mirare mai structurată și mai cuprinzătoare.
Nu toți gânditorii sunt vizionari, nu toți propun o
viziune despre lume și despre om și cred că Blaga avea
dreptate când distingea cele două coloane de gânditori –
una constituită din gânditorii cu abilități vizionar-constructive
interesați de priveliștea existenței ca
totalitate, alta eclectică, cuprinzând gânditorii interesați
cu precădere de problemele omului.
Din acest punct de vedere, putem spune că Ion
Petrovici a fost un gânditor eclectic, deși visa la o mare
construcție filosofică, având ca axe rectangulare
rațiunea și spiritul demiurgic, două paternuri factuale
care ar fi trebuit să configureze liniamentele unui
sistem de gândire articulat.
N-a realizat-o. Lunga detenție în lagărele
comuniste, sănătatea deteriorată și vârsta înaintată i-au
temperat elanul inițial și-a conferit prioritate
problemelor de supraviețuire. La data eliberării din
închisoare (2 octombrie 1958), după executarea celor
zece ani de temniță grea și de tratamente infernale, n-a
mai avut elanul și dispoziția necesare pentru a conferi o
continuitate vechilor tentații, aceea de a plăsmui o
viziune sistemică. Avea 76 de ani, o sănătate șubrezită
și purta stigmatul de dușman al poporului și de fost
deținut politic – două pietre de moară atașate destinului
său și restului de viață ce-i mai rămăsese de parcurs. În
mai 1964, după cunoscuta Declarație de independență a
Partidului Comunist Român, când s-a indus iluzia că s-a
schimbat ceva în și în politica statului român, sursa
Radu Rădulescu – unul din cei peste treizeci de turnători
distribuiți de securitatea comunistă pe urmele sale –
raporta într-o notă informativă că avea încă dispoziție
pentru lucru intelectual și nu-și reprima orgoliul de a
arăta că profesorul și filosoful de altă dată e același ca
intelect deși are 80 de ani (ACNSAS, dosar 3080, vol.1,
fila 53).
N-a arătat. Fără pensie și cu vederea slăbită învățase
din detenție că trebuie să se mulțumească cu puțin și să
supraviețuiască anonim și marginalizat în lumea pe
care-o simțea ostilă și indiferentă la ceea ce reprezenta
filosoful Ion Petrovici.. O singură dată i s-a oferit
prilejul să se manifeste public – la 20 martie 1971, când
s-a omagiat 130 de ani de la nașterea lui Titu Maiorescu
și Casa de Cultură Petöfi Sandor din București l-a
invitat să conferențieze despre fostul său profesor și
model de reușită în viață.
Au fost și intelectuali care l-au ajutat chiar și în
acele condiții de suspiciune generalizată Mihai Gafița,
directorul Editurii pentru literatură, bunăoară, i-a propus
să-și redacteze memoriile risipite prin mai multe lucrări
într-un singur volum pe care l-a contractat contra unei
sume destul de generoasă pentru acea vreme. Așa s-a
convenit asupra volumului memorialistic De-a lungul
unei vieți constituit din comasarea mai multor lucrări de
memorii publicate de-a lungul timpului. Apărută în
1968, cartea s-a tras într-un tiraj hipopotamic și-a
însemnat un succes de librărie imens. Saturată de
proletcultism, lumea a luat cu asalt librăriile pentru a
procura cartea lui Petrovici, cădea bine, ca o voce
avizată despre trecutul interbelic la care ne raportam ca
la un azimut al evoluției noastre hurducate.
În evaluarea lui Petrovici trebuie avute în vedere
toate ipostazele în care s-a implicat și care îl pot defini
cât mai exact. Petru că a fost deopotrivă poet,
academician, dramaturg, orator, parlamentar și ministru
în mai multe guverne.
Cu mintea sa bine mobilată intelectual a avut o
ascensiune rapidă și multe din partidele de după
Războiul Întregirii și-ar fi dorit să defileze cu el, mai
ales după răsunătorul succes oratoric arătat la moartea
lui Delavrancea. A cedat, până la urmă, greu dar a cedat
insistențelor partidului averescan, dar numai după lungi
pertractări cu Argetoianu, ca trimis personal al lui Al.
Averescu.
Am făcut această introducere mai generoasă prin
biografia sa, bogată în succese de tot felul, tocmai
pentru a induce ideea că o încadrare corectă a
gânditorului într-o direcție filosofică consacrată trebuie
să aibă în vedere toate aceste ipostaze conjuncturale.
Trecea drept un gânditor creștin și un apărător al
tradiției și al dreptei credințe ortodoxe, dar nu s-a
statornicit în curentul tradiționalist reprezentat de
Joseph de Maistre și de vicontele Du Bonald, cum
ne-am fi așteptat deși arăta mare respect față de
gândirea lor. A devenit profesor universitar la 26 de ani
și în lecția de deschidere a anului universitar din 1905 a
prezentat o adevărată profesie de credință privind
direcția de gândire asumată programatic. D-l Petrovici,
se spunea într-un articol din Gândirea (nr.3 din 1942)
și-a trasat cu preciziune liniamentele fundamentale ale
unui mod propriu de a privi o problematică împrejurul
căreia a militat de treizeci de ani încheiați. Cu
claritatea ce-i este atât de firească d-sa și-a desemnat
viguros și sigur atât profilul spiritual cât și modul
original în care a știut să îmbine cerințele adânci ale
tradiționalismului nostru ortodox cu exigențele majore
ale raționalismului.
Cred că această combinație de tradiționalism și
raționalism poate fi considerată ca una dintre
statorniciile gândirii lui Petrovici, deși nu lipsesc nici
alte nuanțe aluvionare preluate din gândirea universală.
Într-un moment poate dificil, mai sublinia autorul de la
Gândirea, când sau se sublinia atitudinea strict mistică
a drepturilor imprescriptibile ale credinței, sau se
afirmau pretențiile lucide ale rațiunii autonome, d-l Ion
Petrovici a încercat și a izbutit ceea ce noi înșine am
încercat de a armoniza aceste divergențe într-o viziune
de integrată cuprindere. Este, desigur, una dintre
caracteristicile gândirii filosofice activate de Petrovici și
le vom regăsi deseori în dispunerile sale, inclusiv în
critica filosofiei lui Blaga și în poziționarea sa față de
Imaginea Marelui Anonim.
Se știe că în centrul viziunii sale filosofice Lucian
Blaga așeza misterul incognoscibil și Marele Anonim,
identificat de Dumitru Stăniloaie și de alți intelectuali ca
un substitut al divinității biblice, dar cu mai puține
atribute decât cele postulate doctrina teologică. Reacțiile
au luat o amploare așa de mare încât a împărțit cărturarii
români în două tabere antitetice. Una, în frunte cu
Dumitru Stăniloaie, C. Rădulescu-Motru și mulți alții
erau împotriva lui Blaga, alta, din care mai făcea parte
Noica, Mircea Eliade, D.C. Amzăr și alți care luau
apărarea lui Blaga și subliniau noutatea și îndrăzneala
gânditorului de a elabora un sistem de gândire articulat,
original și închegat. Ion Petrovici, cum se vede, s-a
integrat primei tabere și-a luat atitudine potrivnică față
de viziunea filosofului din Lancrăm. Cu câțiva ani
înainte rostise răspunsul la Discursul lui Blaga, rostit cu
prilejul primirii în Academia Română, dar între timp
relația a evoluat abraziv, iar Petrovici a rămas alături de
C. Rădulescu-Motru și atunci când Academia Română a
redactat o scrisoare de consolare pentru autorul
Personalismului energetic – grav avariat de verbul
necruțător al lui Lucian Blaga în cele câteva pamflete
incendiare. A fost unul dintre semnatari.
Mai mult, în numărul 9 din noiembrie 1944 revista
Gândirea, Petrovici va publica studiul Considerații
cosmogonice consacrat unei critici extrem de acide
asupra filosofiei lui Blaga. Ca și D. Stăniloaie, filosoful
tecucean este nemulțumit de imaginea conferită
Divinului, căruia nu i se mai recunosc însușirile
consacrate de doctrina creștinismului. După
convingerea sa, n-ar exista nici o imposibilitate din
partea Marelui Anonim (confundat cu Divinitatea) să se
reproducă la nesfârșit, fără nici o scădere de forță și
perfecțiune. A r fi suficient să se cugete pe sine și orice
act de auto cugetare ar fi baza autoreproducerii sale
aievea. Însă o atare zămislire de ființe egale sau chiar
de altele pre puțin inferioare lui, iar periclita domnia
liniștită cu centralismul stăpânirii sale. De aceea, de
teama unor uzurpări posibile el stăvilește singur forțele
creatoare, îngăduindu-și numai reproduceri degradante
și minimalizate.
Într-adevăr, Marele Anonim blagian, considerat ca
un substitut al Dumnezeului biblic, nu mai deținea
aceleași potențe creatoare cunoscute din textul biblic al
Facerii, era obligat să-și repudieze actul creației din
teama de a nu da naștere altor divinități cu care ar trebui
să împartă puterea. Blaga specula o înfundătură logică
pe care vechii greci o rezolvaseră prin încredințarea ei
mitologiei. Cronos avea și această temere că va fi nevoit
să împartă puterea cu propriile sale progenituri, dar
nu-și reprima potențele creatoare, nu se auto castra, ci
pur și simplu își devora propriile odrasle. Că Rheea îl
ascunde pe Zeus și-l salvează de hrăpărețul său tată era
o soluție, dar Blaga n-o împărtășește, ci preferă auto
castrarea.
Ulterior, părintele Stăniloaie a revenit asupra
criticilor sale acrite, atât de acrite încât a generat un
adevărat curent de opinie în care s-au prins nu doar
preoți și instituții clericale, dar și mulți intelectuali de
bună credință. A înțeles că imaginea divinității poate fi
dispusă și sub formă metaforică, fără să-și piardă
atributele sale cunoscute. Rămânea în continuare
atotputernic, veșnic și ubicuu.
Petrovici n-a avut această posibilitate, dar nici n-a
revenit asupra opiniilor sale din vremea când era
ministru la Culte și Învățământ. Oricum, atunci când a
creat catedra de filosofie a culturii la Universitatea din
București, după modelul celei din Cluj, deținută de
Blaga, și-a instituit concurs pentru ocuparea ei Comisia
special constituită a dat câștig de cauză lui Ioan
Zamfirescu și nu lui Noica susținut de Lucian Blaga. Nu
sunt dovezi că ministrul Petrovici a intervenit pe lângă
membrii comisiei pentru susținerea lui Ioan Zamfirescu,
dar din cadrul comisiei special constituită, Blaga era
singurul în specialitate și în măsură să se pronunțe
asupra celui mai oportun dintre candidații prezenți la
concurs. Și exact opinia lui a fost ignorată.
Vorbim însă despre dimensiunea creștină a filosofiei
lui Petrovici și despre tentația sa de a-și structura ideile
într-un sistem filosofic articulat, chiar dacă era conștient
că vremea sistemelor încheiate și închise ermetic
devenise între timp caducă și de glorie apusă. Cunoștea
filosofia universală până la nivelul gânditorilor mărunți,
de raft secund și-ar fi știut cum să evite imitațiile sau
influențele.
Evident că n-a scris-o, dar putem evalua că de-ar fi
elaborat-o ar fi așezat în centrul ei, ca piatră unghiulară
și concept fundamental ideile subliminale de Dumnezeu
și de Neant ca premise apriorice care se neagă și se
presupun reciproc, se pun, se opun și se compun într-o
rostogolire cosmogonică nesfârșită generând existarea
în toate atributele ei. Și poate Constantin Micu a sesizat
bine că în măsura în care sistemul astfel conceput ar fi
trebuit să legitimeze și un derivat moral, acesta ar fi
fost impregnat de ideea de mântuire.
Constantin Micu a fost printre cei dintâi analiști care
a girat aptitudinea sistemică a filosofiei lui Petrovici și
faptul că ulterior nu i s-a dat prea mare importanță s-a
datorat mai mult poziției sale de fost șef de cabinet al
filosofului, în vremea când deținea portofoliul
Ministerului Culturii Naționale, ceea ce îl suspecta de
obediență față de șeful său, deși observațiile sale privind
premisele unei gândiri sistemice erau pertinente și pline
de substanță, de conținut. Lucrarea sa Cunoaștere și
mântuire în problematica filosofică a d-lui I.
Petrovici publicată în 1942 la Tipografia Cărților
Bisericești din București rămâne o abordare referențială
pentru cei interesați de liniamentele gândirii celui ce
figura drept alumnul cel mai fidel al lui Maiorescu.
Petrovici a cochetat și el cu metafora, ca și Blaga pe
care l-a amendat destul de acid pentru asta, pentru că
abordase problemele filosofiei în manieră metaforizată,
și nu adoptă ca premisă și punct de pornire triada
întrebărilor puse de Gorgias din Leontinoi – dacă există
ceva, în cazul când există dacă poate fi cunoscut, în
cazul când poate fi cunoscut dacă poate fi comunicat –
ci de la triada întrebărilor puse de Elsa de Brabant din
opera Lohengrin a lui Wagner logodnicului său care se
oferise să lupte pentru ea – cine ești, cum te cheamă și
de unde vii. De aceea filosofia sa are mai mult o tentă
gnoseologică, dar cunoașterea nu urmează
epistemologia obișnuită, ci se convertește în reflecție
teologică, iar reflecția teologică se împlinește în ideea
de mântuire, de înfrânare a instinctelor care
posibilizează păcatul. Rațiunea umană luptă cu natura,
cu natura umană, cu instinctele, nicidecum cu
divinitatea. În timp ce toate celelalte ființe se adaptau
naturii și desfășurau o activitate conformă scopurilor
ei, omul apare pentru a opri roata lumii pe loc și a o
face să se învârtească într-un sens opus direcției ei
naturale. Oriunde omul apare în istorie, apare ca
desfășurând o activitate opusă ordinii fizice a naturii
(Op. cit, p.12)
Și mai spune ceva Constantin Micu: Drama Elsei de
Brabant este drama din totdeauna a sufletului uman
însetat de a pătrunde dincolo de vălul aparențelor
(Ibidem, p. 13). Înțelegem că toată zbaterea lui Petrovici
a fost îndreptată în direcția legitimări rațiunii în efortul
ei de a înțelege natura ce i-a fost hărăzită prin actul
biblic al Facerii, al armoniei și al Creatorului care a
generat-o. Era un filon și un ghem problematic din care
se putea desfășura firele unui sistem de gândire articulat
pe care Petrovici n-a mai avut răgazul să-l desfășoare în
întregime. Ceea ce putem desprinde din opera
filosofului sunt doar semne și indicii disparate despre
ceea ce urmau să fie puse în rost și în dispuneri
complexe și structurate.

Rodica DASCĂLU

dublă oglindire

își poartă împreună grijile,
umăr lângă umăr se roagă,
își vorbesc privindu-se în ochi.
în jurul lor e atâta pace încât
iubirea se propagă în
unde generoase.

Dumnezeu îmi așază
în față o oglindă.
pare a fi creația unui regizor
destinată spectatorului
pentru a se vedea.

inspirându-mă,
sparg pojghița fragilă
a aparențelor. nu sunt mereu
mulțumită de ceea ce descopăr.
drumul care începe e fără întoarcere.

echilibru

realizez limita efemerului echilibru.
nu există pericolul desprinderii,
risipirea lăuntrică încetinește.

devin conștientă de puterea cuvântului.

omul întâlnit, experiența trăită,
cartea asupra căreia mă aplec trezesc
lumi adormite, plăsmuindu-mi ființa.

pe măsură ce pașii aleargă în exterior
îmi însușesc un alt fel de a vedea.