Spații culturale nr. 72 (8)

Nicolae NISTOR

MIROSUL DE LILIAC AL PĂRINȚILOR MEI

Eram în cimitirul tatei
să-i udăm mormântul,
mirosea a liliac,
înflorise liliacul tatei,
floarea pe care mi-o făcea cadou,
când venea de unde venea, pilit,
de la una mică, alături de colegi.
Eram la taclale în fața crucii tatei,
la o țuică cu cei care l-au iubit
și cu cei sărmani,
care se pripășiseră pe acolo.
Tata avea simțul umorului,
înțelept și liber, dansa la necaz,
medita la noroc.
Părintele văzând atâta veselie,
a lungit slujba de pomenire!
Atunci mama mi-a spus
cu lacrimi în ochi!
– Plec după Costică, mamă!
iar eu în hohote de plâns
am întrebat-o!
– De ce mamă?!
nu vezi ce frumos este
liliacul și viața?!
– Este mamă,
dar pentru mine
liliacul nu miroase fără tatăl vostru!
La puțin timp, mama a plecat după tata,
senină și hotărâtă.
De atunci, eu privesc liliacul în lacrimi
și simt mirosul părinților mei,
până în suflet!

MASCA DE LUX?!

am renunțat la cămașa americană
de la frac
să-mi confecționez mască
antivirus
oricum nu mă mai încăpea
la întâlnirile cu ștaif mergeam când
eram gras de bani și uscat la minte
eu sunt stângaci cămașa tot pentru stângaci
sunt mulți ca mine pe planetă
planetă transformată în plante tăcute
nu știu să ciopârțesc un obicei
cum nu pot să tai trecutul
acum improvizez o mască
peste altă mască
cu iluzia că ne salvăm
nasurile lipsite de fler
de mâine ne vom întâlni
mască cu mască
între geamuri
nu ne vom atinge
până ploaia o să ne curețe de lacrimi
vom povesti despre cămășile ciopârțite
ascunse de fracuri
iar nepoții noștri vor râde
doar ei sunt cosmonauți

NEMURIRE

mă vei uita în fiecare
primăvară
iar toamna îți vei aminti
când va ploua cu lacrimi
pe pietre singuratice
vei alerga
să îmi aduci o haină
și multe amintiri
trecute-n altă lume
vom sta la taclale până
ploaia se va usca în noi
iubirea noastră
se va strecura sub pietre
asemenea șerpilor
nemuritori

JOCUL DE-A RĂZBOIUL

ca orice copil inventam războaie
preferam să fiu susținătorul
conducătorilor mai mici
conducătorii și statele mari
aparțineau pseudo vedetelor
dintre noi
alegerile mele
de voie sau de nevoie
m-au format ca luptător
așa am făcut sporturile celor înalți
ăștia aveau distanța mare
de la creier la inimă
și cădeau pe rând
am rămas noi cei mulți
cei neobservați
ochii ascunși în urechile
conducătorilor
noi hologramele
fără care nimic nu merge
în astă lume

ALFA ȘI OMEGA

viața începe și se termină
cu nodul șireturilor
ai învățat să te încalți
fără să te încurci
acum ai dezlegarea
un pașaport pentru
eternitate
lasă bagajele inutile
la recepție
solicită un bilet
fără termen la plecare
pentru că nu se știe cine moare
a rostit vocea din visele
în care nimeni nu doarme

AVE LIBERTATE

niciodată nu veți mai plânge
și nu veți mai bate palmele
peste tâmpla nopților
mâinile adormite
se vor ruga înghețate
în fiecare iarnă
dincolo de noi veți cânta
armonia vieții
celor care nu o cunosc
niciodată nu veți mai rosti
decât în mintea noastră
ave libertate
iar noi vom alege globulețele
nepoților
și vom plânge amestecat
în ceștile cu ciocolată
vom oferi flori
din încolțirea voastră
în fiecare timp
în fiecare viață

TORȚIONARUL FUNCȚIONAL

dialogul cu un torționar
uitat printer noi
este un fel de terapie
Împotriva fricii
par oameni normali
cu animale de companie
cu meserii actuale
care te trimit la lecturile
cărților lansate de șefii lor
în bibliotecile noastre
pentru ei sunt sfinte poruncile
răului
libertatea este sub amenințare
și într-un dialog aparent nevinovat
tot ei vor să facă ordine
tot ei reinventează frica
astăzi am întâlnit un asemenea
personaj
care avea ceva straniu…
despre ei tata spunea
că au mai multe perechi de ochi
tot tata îmi spunea
să mă feresc de cei
cu mâinile moi
și ochii care sunt goi
astăzi pe strada mea
se plimba un torționar funcțional
iubitor de animale și filme
asemeni lui Stalin
care nu are loc de mine
sau de tine omule…

ALIN A FOST OM…

dormea în viitor
liniștit și resemnat
alimente nu mai dorea
doar lichide pline de viață
și muzică clasică
pe care o înregistra în sufletul
lui bun
era medic al meu
viața noastră și a lui
sub același acoperiș
se derula leneș
nu mai era curios
nu mai scotocea
mă iubea printr-o privire plecată
eu ultimul rămas pe retinele lui
iar el cu lăbuțele strânse la față
rostea ultima rugăciune
avea peste 120 de ani
tot tânăr dar slăbit
ritualul călătoriei mari
era un somn liniștit
fără oftat și sughițat
așezat în brațele mele
nu-l mai durea nimic
doar un zgomot al timpului
învins
năucit că are un pasager uitat
nu a plecat de lângă noi
doar doarme în viitor
iar noi nu știm să toarcem
afară lumea căuta altă lume
iar noi nu știm ce să facem

Lucian MĂNĂILESCU

POEZIA E O FIARĂ

Strivesc cuvintele poeziei
cu buzele, ca pe niște cireșe amare…

Dar fără ea aerul devine de sticlă,
irespirabil, și tăcerile ei
mă mușcă de fiecare dată de degete.

Da, poezia e o fiară…
Sare, de fiecare dată la gâtul meu,
să mă sfâșie!

NOAPTE CU LUNĂ

Copilul meu stă rezemat de lună și visează.
Peste umbra lui trece șopârla ursitei,
dar el nu-i aude foșnetul, el culege cireșe amare
și se leagănă între crengile cerului…

Timpul e un fel de odaie goală, copilul meu
întinde mână spre oglindă
și își ghicește în palmă: „Uită-te
și tu, orbule, uită-te cum se topesc toate astea
într-un fulg de zăpadă…
Aici e o cumpănă, dincolo
o zodie mincinoasă…!”

E noapte, e prea multă noapte…
Copilului meu îi cade luna din piept.

VIERMELE DULCE DIN MĂR

Singura dată când l-am dus pe bunicul
la oraș, cu mașina, în timp ce urcam
serpentinele ploii el se mira de
cum fugeau copacii înapoi spre
satul din munte, înzăpezit sub turla
de biserică a cerului…

Vezi tu, măi nepoate, îmi spunea,
privind în oglinda retrovizoare
căruța lui cu coviltir rămasă în urmă,
eu făceam drumul ăsta în trei-patru zile;
mai vorbeam cu un om, mai ascultam
o mierlă și mă gândeam cât porumb
o să iau pe butoiul cu țuică și ce
să-i cumpăr Mariei din târg când m-oi întoarce.

Seara deshămam stelele și mă
odihneam pe un braț de fân
auzind inima rumegând întunericul…

Ce vremuri, măi nepoate! Ce vremuri…
Pe atunci fericirea era viermele
dulce din măr și fiecare drum dura
cât o viață de om…

ANA N-ARE MERE

– Repetați după mine, copii, spune
profesoara: „Ana are mere!”
– Nu e adevărat, doamnă!, se revoltă Ana,
eu am un ochi verde, mărgele de sticlă și
o ninsoare albastră și singură.

Mai am o păpușă cu capul sucit,
un șorțuleț galben, o lacrimă swarovski
și o carte cu povești pentru oameni mari
pe care ei refuză să o citească,
spunând că sunt foarte ocupați și că
„Ana are mere!” și gata…

FLUTURELE DIN PALMĂ

În albumul cu fotografii de familie,
numărând de-a pititea:
unu, doi, trei… – mama și tata și
bunicul și umbrele ascunse
în scorburi și pielea
de șarpe a amintirii încolăcită
în arșița soarelui orb…

E o bucurie neînțeleasă, un joc
cu gust de cireșe amare și
în palma mea doarme un fluture
pe care voi nu îndrăzniți să-l vedeți…

POKEMONII

Pe vremea când oceanele
și continentele nu existau ,
cel mai îndepărtat loc din lume
era dealul din spatele casei noastre
unde locuia Dumnezeu
împreună cu greierii și melcii.

De atunci
au trecut zodii și întâmplări;
între timp cerul scorburos
s-a umplut de pokemoni
și miracole, copiii se joacă de-a viața:
„Pac-pac! – tu ești mort!” , iar
în urma lor soarele țopăie vesel.

SALVADOR DALI ASCUNZÂNDU-L PE
DUMNEZEU

Orologiul din turnul de fildeș al lui Dali
s-a oprit într-un secol anapoda, orele
se topesc și curg îngropând sub lava lor
piețe de sclavi și mări în flăcări,
singurătatea sufocă mulțimile, fericirea
cântă la acordeon prin mahalalele veacului,
supermarketurile ning cu confeti și panglici
și pictorul adaugă peste tabloul suprarealist
o imensă pată albastră
care îl face pe Dumnezeu invizibil.

IMPERIUL NISIPULUI

„Acum vom cucerii lumea!”,
le-a spus Alexandru generalilor săi
desenând în nisip conturul
noului imperiu.

Și oștile mărșăluiau și falanga amenința cerul…

Piciorul desculț al unui sclav și vântul
au risipit harta Macedoneanului…

VA FI MÂINE

Se vorbește tot mai mult despre ziua de mâine
–Vine, cum să nu vină!, spun oracolele și vizionarii,
învinșii și învingătorii.

–Uitați-vă cum se pregătesc magnoliile să înflorească,
cum ning din Lună neasemuite ninsori și cum
se revarsă văzduhul peste Pământ…

– Vine, cum să nu vină!

Poate străzile obișnuinței s-au rătăcit o vreme,
prin ungherele ciudate ale memoriei,
poate fotografii trucate îi țin locul
câteva anotimpuri, dar ziua de mâine
vine – cum să nu vină? –

și mâine iar va fi mâine…

SUNTEM PĂSĂRI

E trist că nu avem aripi – dar le simțim
înfipte în umăr, cum își simte
ologul piciorul lipsă, și zburăm
cu ploi sclipitoare sub gene.

Suntem păsări: pietre – păsări,
copaci – păsări, gânduri- păsări, amintiri
zburătoare dintr-o viață în alta…

Un phoenix bătrân ne privește
din gălbenușul soarelui orb…

Suntem păsări, și toamna
când trec cocorii spre Apus
ne pierdem în țipătul nopții.

PIATRA
Poetului Adam Puslojić, la 77 de ani

Ai călătorit mult, Adame!

Te-ai dus cu singurătatea
peste mări și țări, ai urcat
cu ea munți și ai coborât
în infern, ai umblat pe
coclaurii cărților spunându-le
tuturor că ești un fel de pământ
cu trupul lui Nichita
înmormântat în inimă…

Câte drumuri, Doamne,
ați mai străbătut, doar voi doi…

Acum stai pe piatra lui
de căpătâi, cu drahma
unei lacrimi în palmă,
așteptând să reînceapă
antichitatea…

EXCURSIE LA PIRAMIDE

În trenul ticsit de iluzii,
după ce ne-am pus viața la bagaje,
călătorim prin lumea străină
pe care am citit-o în cărții.

Din când în când coborâm în gări
exotice, să cumpărăm nimicuri
de plastic, să le arătăm celor de acasă
Turnul Eiffel și Coloseumul

Până trecem de capătul lumii
și nu mai e nici un shopping mall
prin preajmă, numai deșertul și ghidul
care explică cu patos despre piramidele
pe care le acoperă nisipul.

Teo CABEL

Castane literare

La restaurantul din fața palatului vine multă lume.
De obicei avocați cu clienții lor, agenți de asigurări,
funcționari de la primărie, în pauza de masă. Este în
mijlocul orașului. Unii îți atrag atenția pentru că sunt
prea rasați, mai ales la prima vedere. Au o distincție
magnetică și încerci să ghicești cam ce meserii ar avea.
Așteptam un amic, comandasem deja o cafea. Am ajuns
mai devreme cu o jumătate de oră, unde aveam eu
treabă era închis. Ora 11, mesele aproape pline, se
apropie o persoană cu părul sur, încă se mai vedeau
petice de negru. M-am uitat, nu-l cunosc. Rămâne în
fața mesei.
– Pot să iau loc?
Na, ori are chef de vorbă, ori îi arde gura de un coniac
sau o bere.
– Aștept un prieten, spun, apare în 20 de minute.
– În zece minute plec! spune zâmbind.
– Poftiți!
Se așază. Pune șapca lângă șapca mea. Se uită
după o fată care servește și îi face semn rotunjind din
gură, fără să scoată un sunet, cafea!
– V-am mai văzut de câteva ori, știu cu cine vă întâlniți.
Omul mă intrigă într-un fel, nu am chef de făcut
conversație. Nu răspund. Mă uit pe geam. Sorb din
cafea. Vine și fata cu cafeaua lui, a înțeles comanda. O
pune pe masă.
– Mulțumesc! și plătește pe loc. Vă urmăresc și pe
facebook. Nu suntem prieteni, dar am văzut că tot ce
postați e public.
Mă uit la el. Ia uite, domnule, să vezi ce tirade o
să tragă acum. Despre politică sau dacă nu plouă
afară? Omul acesta este cunoscut al localului, îmi zic
eu, privindu-l în ochi. Are ochi negri, îi alunecă pieziș
pe lângă mine. Se uită în stânga în dreapta, în sus în jos,
dar nu se uită la mine. Și totuși nu l-am mai văzut până
acum.
– Multe dintre textele dumneavoastră, pe care le numiți
poezii, le-aș numi eseuri poetice. Unele îmi plac, altele
nu.
– E normal, răspund.
Mă privește surprins.
– Este normal să nu vă placă toate, este normal să nu vă
placă niciunul.
– Extraordinar spune, mișcându-se pe scaun ca și cum
s-ar așeza mai bine. Mă așteptam să protestezi. Cunosc
o mare parte dintre cei ca tine, zice renunțând la
dumneavoastră. Îi văd aici cum se înfierbântă, vorbesc
despre unul si despre altul.
– Puteți sa-mi dați câteva nume? Întreb.
Se uită la mine, iar îi alunecă privirea.
– Nu, nu e politicos. Dar am spus pentru că mă așteptam
să mă contrazici.
– De ce?
– Referitor la ce am spus. Sunt un cititor din umbră, îmi
place să vă surprind în ipostaze incomode, pe care vreți
să le ascundeți. Vă știu eu!
– Acum nu mai sunteți, spun zâmbind.
Se uită la mine fix, se încruntă. Dă cafeaua pe gât, se
ridică și pleacă.
– Ai dracu ce sunteți, scriitorii lu’ pește!

Hai-hui prin Europa

Stan BREBENEL

Andorra – Principatul din Pirinei

La ora stabilită așteptăm în fața hotelului
Amaika din Calella sosirea autocarului cu grupul de
turiști români din Santa Susana, o stațiune aflată la
aproximativ 15 km. nord de Calella, pe același țărm
nord-vestic al Mării Mediterane, autocar ce ne va duce
în Principatul Andorra. Acești turiști sunt din grupul cu
care am venit în acest sejur. Mergem pe autostradă, spre
Barcelona, înaintând spre sud, până în dreptul orașului
Mataro unde ne înscriem pe autostrada A7, apoi pe E 9
spre nord-vest. Trecem rând pe rând prin dreptul unor
orașe și puncte turistice deosebit de interesante. Nu
după mult timp ajungem în zona circuitului Barcelona –
Catalunya de la Montmeló unde au loc întrecerile de
Formula 1 (automobilism) și curse de Grand Prix de
motociclism. Apoi urmează orașele Sabadell și Terassa.
Nu ne mai săturăm privind peisajul când suntem
anunțați ca urmează să facem un popas obligatoriu.
Aceasta are loc în apropierea localității Montserat unde
se află celebrul sanctuar catolic pe care îl vom vizita și
despre care vom vorbi mai târziu.

Peisajul, de la plecarea din stațiune, este unul
deluros împădurit, odihnitor și relaxant. Admirăm în
tăcere frumusețea acestor locuri iar aparatele de
fotografiat și camerele de luat vederi nu mai prididesc
să surprindă cât mai multe imagini. După popas ne
continuăm drumul și reușim să descoperim noi așezări
de un farmec și un pitoresc aparte. Orașul Manresa,
localitățile Navas, Gironella și Berga se desfășoară
ochiului în toată splendoarea lor beneficiind de o lumină
caldă de primăvară târzie. Construcțiile din localitățile
pe lângă care trecem sunt majoritatea noi, cu 2 – 4
nivele, tip bloc. Întâlnim și construcții vechi. Pe multe
din înălțimile dominante și cu vizibilitate de jur
împrejur descoperim cetăți, palate, castele, abații etc.,
toate de interes strategic. În zare, deja, se zăresc Munții
Pirinei. De la localitatea Berga autostrada ia sfârșit și,
de aici, începe aventura în Pirinei. Dealurile împădurite
sunt înlocuite treptat cu versanți din ce în ce mai înalți.
Orizontul se îngustează și numai spre cer se lărgește.
Munții înalți, cu vârfurile acoperite de zăpadă, râurile
repezi și limpezi și multele lucrări de artă încântă
ochiul. Poduri, viaducte și tuneluri impresionează retina
și pelicula. Șoseaua șerpuiește, din ce în ce mai des,
mergând o bună bucată braț la braț cu un impresionant
lac artificial cu oglinda de smarald în care piscurile
semețe își spală lâna albă. Ca un imens șarpe verde, de
la vegetația versanților, este acest impunător lac. El nu
este impunător numai prin lățimea sa, ci și prin lungime.

Vorbeam de lucrări de artă. Cele mai impresionante sunt
numeroasele tuneluri. Astfel, pe teritoriul localității
Gironella străbatem muntele prin două tuneluri, cel mai
mare are o lungime de 1025 metri. Însă cel mai
impresionat este cel care străbate un lanț sudic al
Munților Pirinei, pe raza localității Bága. Este Tunel del
Cadi, cu o lungime de 5026 de metri, aflat la o
altitudine de 1175 metri fiind al treilea, ca lungime, din
Spania. Beneficiază de cele mai moderne utilități:
iluminat electric, aerisire permanentă și marcaje rutiere
impecabile.
După tunel intrăm într-o mare depresiune
intramontană aflată în inima Pirineilor. O străbatem de
la est către vest. Ca și în zona deluroasă de la nord de
Barcelona, pe tot parcursul drumului, am văzut cum
orice suprafață pretabilă pentru agricultură este
exploatată. Chiar și cele mai mici sunt folosite pentru
grădini de zarzavat, cu solarii. Cele mai mari suprafețe
sunt pentru pășuni. La tot pasul întâlnești, de mărimi
diferite, cirezi de vite, cai și turme de oi.
Imensa depresiune este străjuită de munți înalți,
ale căror vârfuri sunt acoperite de zăpadă. Localitățile
sunt cochete, aerisite și dornice de viață după o iarnă
lungă și grea. În dreptul localității La Seu D’Urgell
schimbăm azimutul și ne îndreptăm spre nord, ultima
porțiune, și cea mai mică, din Spania în drumul către
Andorra.
Intrăm în unul dintre cele mai mari state
liliputane de pe glob. Are o suprafață de 468 km. p. și o
populație de aprox. 85.000 locuitori. Prima localitate a
micului principat, ce ne întâmpină cu un soare călduț,
este Sant Julia de Lòria. Aici facem formalitățile vamale
și nu după mult timp ni se permite intrarea. Se cuvin
câteva cuvinte despre acest stat din inima Pirineilor.
Numele său provine de la cuvântul navarez andurrial
care înseamnă țară acoperită de tufe. Este înconjurată,
ca într-un imens clește, de Franța la nord și de Spania la
sud. Este un stat eminamente muntos cu o înălțime
medie de 1996 metri. Punctul cel mai înalt este Coma
Pedrosa cu cei 2942 metri. Principatul se desfășoară pe
văile unor pâraie, râuri și pe versanții apropiați.
Principatul a fost format în anul 1278, formă statală ce
are continuitate și în prezent. Șefia principatului este
împărțită între Franța, prin președintele său, și Spania,
prin episcopul de Urgell. Are guvern și parlament
propriu. Principatul este compus din șapte comunități,
numite parohii: Andorra la Vella, Canillo, Encamp,
Escalades – Engordany, Orino și Sant Julia de Lòria.
Limba oficială este catalana, dar se mai vorbește
spaniola, franceza și portugheza. Localnicii reprezintă
33%, spaniolii 43%, portughezii 11% și francezii 7%.
Din punct de vedere religios locuitorii sunt în proporție
de 90% catolici. Mai există adepți ai Bisericii
Anglicane, Bisericii Reunificării, Noii Biserici
Apostolice ș.a. Există și o mică comunitate de hinduși și
de Bahá’i. Din punct de vedere climatic, aceasta este
temperată când iernile sunt lungi cu căderi mari de
zăpadă, iar verile sunt scurte și nu foarte călduroase.
Căile de comunicație sunt numai terestre. Nu dispune de
rețea de cale ferată și nici de aeroporturi. Există câteva
heliporturi. Legăturile rutiere sunt conectate la
aeroporturile din Barcelona, Girona (în Spania),
Perpignan și Toulouse (în Franța) care te pot aduce în
principat în maxim 3 ore de mers cu mașina. Ar mai fi
de menționat faptul că Andorra abia în anul 1958 a
încheiat pacea cu Germania după primul război
mondial, întrucât a fost uitată la semnarea Tratatului de
la Versailles. Așadar, a rămas în război cu Germania,
formal, timp de 40 de ani. Abia în anul 1993 Andorra
devine membru al ONU. Mai trebuie menționat faptul
că Andorra nu este membru al Uniunii Europene, dar a
adoptat moneda euro, în virtutea unui acord vamal. În
ceea ce privește drapelul țării putem spune că a fost
adoptat în anul 1866 și are aceleași culori cu ale
tricolorului românesc: albastru, galben și roșu, cu
amănuntul că în centru, pe culoarea galbenă, are stema
principatului.
Andorra este un mic mare paradis fiscal. Anual
micul principat este vizitat de aprox. 10 milioane de
turiști. Acesta contribuie la PIB cu 80%. Un statut
aparte îl are sistemul bancar. Din acest punct de vedere
Principatul este considerat un paradis fiscal. Aveam să
ne convingem și noi în magazinele vizitate că acestea nu
sunt supuse taxelor. Producția agricolă este limitată, ea
reducându-se la creșterea animalelor, în principal ovine.
Mai există anumite resurse, dar acestea nu contribuie în
mod deosebit la PIB, cum ar fi: apa minerală, minereul
de fier și de plumb, lemnul și energia hidroelectrică.

În timpul ce ne-a fost oferit vizităm capitala
principatului, Andorra la Vella. Este un orășel specific
de munte, foarte curat, cu clădiri cochete și nu foarte
înalte, cu un râu zglobiu care îl traversează, Gran Valira
pe numele său, cu un aer foarte curat și cu multe
magazine și reprezentanțe ale unor firme de top, mai
ales din domeniul auto. Este capitala europeană aflată la
cea mai înaltă altitudine – 1023 de metri deasupra
nivelului mării. Datorită condiții lor climatice, de natură
sociale și economice speranța de viață în principat este
una dintre cele mai ridicate: 82 de ani, ocupând locul
patru. Prețurile sunt, cum se spune, pentru toate
buzunarele, mai ales că taxele vamale sunt eliminate.
Avem timp să ne desfătăm privirea cu cele mai moderne
apariții din diverse domenii: confecții, bijuterii, auto pe
care le poți întâlni în cele mai mari capitale europene.
Firme auto precum Ferrari, Maserati, Volvo, Mercedes
Benz, BMW sau Land Rover sunt ca la ele acasă. La fel
ca și alte magazine ale unor firme de top pe care le
întâlnești pe principalele bulevarde ale marilor
metropole. Plimbarea în acest paradis este o adevărată
încântare, mai ales că temperatura aerului nu depășește
22 – 24 de grade pentru acest sfârșit de aprilie. Avem
ocazia să vedem o clădire foarte modernă, din oțel și
sticlă, nu de mari dimensiuni, în care își desfășoară
activitatea Guvernul Andorrei. În apropiere se află și
Parlamentul. În piața din fața Parlamentului au loc
multe evenimente culturale. Aici, în fiecare iarnă este
găzduit un festival muzical. Așa cum este firesc,
capitala este și centrul cultural al principatului. Sala
Guvernamentală de Expoziții se constituie în principalul
teatru și muzeu. Regretăm faptul că timpul nu ne-a
oferit ocazia să vizităm și centrul istoric al orașului
caracterizat prin străzi și case din piatră. Există aici o
biserică a Sfântului Ștefan (Sant Esteve) care este
amplasată în zona denumită de ghidurile turistice „zona
pitorească a orașului”. Se pare că cea mai veche clădire
din oraș, aflată în centrul istoric, este biserica Santa
Coloma, ce datează din secolul al IX-lea. Întrăm și într-un
supermarket și avem posibilitatea să comparăm
prețurile la produsele unor companii, cu prețurile din
Spania și România. Avantaj mare Andorra. La plecare
ne oprim pentru puțin timp și în orășelul Sant Julia de
Lòria din sudul principatului.. Aceeași civilizație, spre
partea sa de sus, aceeași curățenie, același aer ozonat,
adică, ca peste tot în Andorra, o altfel de lume pe care
ne-am dori-o și la noi acasă. Plecăm cu satisfacția unei
excursii deosebite și mulțumiți de tot ceea ce am văzut
și simțit, iar în bagaje și cu mici suveniruri. Oare se va
mai întâmpla să revenim? Puțin probabil pentru că mai
avem atâtea de văzut din această lume. Drumul până la
hotel pentru participanții la excursie a decurs în liniște.
Fiecare se gândea, probabil, la ceea ce văzuse. Era de
memorat.