Literadura nr. 13 (2)

Dan DINU

(Data nașterii 9 ianuarie 1954, Buzău)
C.N. „B. P. Hașdeu” Buzău.
Facultatea de Drept, Braşov.
Cenaclul ziarului „Viața Buzăului”
pseudonim literar DAN DINU.
Membru UZPR

Iubire şi Abjecţie sub Ploaia de Aur

Poate acum eram prin Anglia, pe unde
umblă câinii cu covrigi în coadă pe la
paturile bolnavilor, aud că e câte o
asistentă pe cap de pacient, sau admir prin
filmele americane doctori care fac miracole
profesionale, nu văd pe unul care să ceară
şpagă şi să spună că mori dacă nu te operezi
urgent la el, şi nu în altă parte, să mai ceară el
o opinie colegială, sau te trimită la încă un
specialist, nu ca în infernul ăsta în care am
intrat relativ sănătos, şi simt că voi ieşi gata
de pus mâinile pe piept.
Şi doar mă sfătuise mentorul meu să
învăţ engleză, să mă pregătesc pentru că îmi
va face chemare în Anglia, începusem să
împrumut cărţi de la maestrul meu în arta
masajului de la Baia Comunală, îmi
recomanda Aldous Huxley, Chaucer
„părintele poeziei engleze” William Golding.
dar şi un Mircea Eliade – Istoria religiilor, în
franceză, el îmi dădea dicţionare. Îmi
deschidea o lume neştiută, dar în care intram
greu, trebuia să-mi păstrez timp şi pentru
partidele zilnice de fotbal, miuţele, boala mea
de când eram ţânc şi mă striga gaşca Dan Coe,
erau şi lecţiile anoste la care profesorii nu te
iertau dacă nu treceai măcar cu un ochi prin
materii inutile, vetuste.
Nu prea ţineam pasul cu sfaturile
acestui Aristotel, şi în niciun caz nu aveam
stofă de Macedon, deloc, sub toate aspectele.
Citisem „Alexandria“, cărţulia aceea în ediţie
populară, citisem printre rânduri, aveam unele
dubii în legătură cu sexualitatea bipolară a
marelui cuceritor, dar nu ştiam că voi
experimenta curând răspunsuri, pe propria-mi
piele! Evitasem să merg în vizită la mentorul
despre care nu ştiam totuşi mai nimic, cărţile
mi le aducea împachetate frumos la Baie,
aveam o săptămână la dispoziţie să le parcurg
şi să i le înapoiez la următoarea întâlnire, nu
insista să citesc tot, doar să mă familiarizez cu
cât mai mult. Nu era ca la şcoală să mă
asculte din ele, să mă verifice dacă mi-am
făcut temele, şi asta mă lăsa să mă simt liber,
important, un discipol răsfăţat. Invitaţiile la
domiciliu le eschivasem sub diverse pretexte,
nu-mi era clar de ce inventam scuze puerile,
pe care el le accepta cu un zâmbet înţelegător,
până în seara când, după un popas la cofetărie,
am simţit un ultimatum în glasul lui, am
cedat, bine, vin acum! A pus două pahare cu
lichior pe măsuţa din camera lui, locuia în
aceeaşi casă cu bătrâna lui mamă, cu
dificultăţi de deplasare, îmi spusese că ar
pleca din ţară oricând dar nu se îndură să o
părăsească în nevoie. Un adept al filosofilor
cinici, nu-l mai lega mare lucru de fiinţa pe
care o auzeam mişcându-se anevoie pe holul
spre bucătărie, era un zaţ moral, cum îi
spunea, de fapt doctorii nu-i mai dădeau
multe zile de trăit şi voia să încheie
socotelile, să vândă casa, să plece cu banii
afară.
Am închinat şi am dus la buze băutura
dulceagă, îl urmăream să nu-mi fi pus ceva în
pahar, rămăsese în mine acel amestec de
mister şi suspiciune instalat de la prima
noastră întâlnire, acel sentiment ce a devenit
în timp a doua mea natură, să mă îndoiesc de
orice, să pun totul sub semnul întrebării.
A tăcut destul de mult, ceea ce nu-i
stătea în fire, răstimp ce-i studiam biblioteca,
urmărindu-i mişcările cu coada ochiului,
aşteptam să facă el prima mişcare, neîndoios
avea să fie momentul adevărului. Nu mă
înşelasem, după pauza în care părea să-şi
caute cuvinte măiestrite, şi aici mă simţeam
capabil să-i răspund pe măsură, a intrat abrupt
în subiect, mi-a întins un plic mototolit în
mâini câtă vreme mă învârtisem prin cameră,
şi mi-a spus că e de la iubitul lui – boyfriend –
din Anglia.
Am dat să glumesc, ironizându-l că
poate nu tradusese exact, poate a vrut să
spună iubita lui din Anglia, dar nu mai
încăpeau jocuri de cuvinte, mi-a întins plicul
să citesc singur, să văd ştampila, să mă
conving. Înăuntru era o carte poştală, vedere
cum se spunea pe atunci, cu poduri luminate
feeric, statui ecvestre, clădiri medievale, iar
cuvintele îmi sfredeleau privirea mai abitir
decât felinarele din imagine – My dear C., I
cant forget the lovely nights in Budapest, see
you soon, your boyfriend, sweet kisses, H.
Un text banal şi aparent neutru, dacă
nu era precizat sexul prietenului, o vedere pe
care o simţeai mustind de iubire dacă ştiai,
înţelegeai, exact ceea ce îmi era deja foarte
clar, simţeam povestea lor de dragoste. Îşi
făcuse un prieten intim, logodnicul meu îi
spunea, pe care îl cunoscuse în Budapesta, la
un hotel care era un fel de casă conspirativă şi
gazdă primitoare a homosexualilor din
Europa.
Mentorul meu, care sclipea de
inteligenţă şi putea să fi terminat orice
facultate, renunţase la Drept din primul an de
studii, după ce intrase în anturajul select al
celor cu aceeaşi orientare şi, prin relaţii
suspuse, se angajase direct controlor pe CFR!
Putea să rămână în Bucureşti, controlor pe
troleu, schema era similară, aveau astfel
ocazia să racoleze îndeosebi studenţi care mai
călătoreau pe blat, să-i ierte de amenzi, să le
faciliteze călătorii prin ceilalţi din reţea, dacă
erau prinşi să le pună o vorbă bună – ştiţi,
sunt nepotul lui cutare, până tânărul ceda şi
venea în grupul lor. Majoritatea cedau din
dorinţa de a câştiga un ban, li se plăteau
excursii şi intrau în relaţii cu străini, nu-i forţa
nimeni, le plăcea iubirea reciproc împărtăşită,
li se deschidea un viitor la care nici nu visau
în România cenuşie, ceauşistă. Părea un basm,
nişte baliverne menite să mă atragă, însă
mentorul meu încă nu scosese asul din
mânecă – Nu te obligă nimeni, la noi au intrat
doar acei care aveau iubirea în genă, ca la
Junimea, mulţi veniţi, puţini rămaşi!
Homosexualitatea nu este o boală, nici nu se
transmite, nici nu vindecă, aşa te naşti şi este
mai dureros să nu descoperi ce eşti, decât să
trăieşti frustrat, stigmatizat, izolat în
nefericire. E un fel de cod înscris în gene şi
sânge, la un moment dat devii conştient de el,
şi dacă nu ai pe cineva să te îndrume sfârşeşti
în dispreţ şi izolare. Am să-ţi povestesc cum
am aflat eu de ce nu mă simţeam atras de fete
şi cum m-am descătuşat spre normalitatea
mea, precum orice fiinţă lăsată de Dumnezeu,
că îmi vine să le dau cu Geneza în cap ălora
ce condamnă homosexualii. Nu suntem toţi
făcuţi după chipul şi asemănarea Lui?…
Eram într-una din vizitele pe care
începusem să le onorez, nu ştiam că avea să
fie ultima dată când îl vedeam, îmi făceam de
lucru, ca de fiecare dată, cu cărţile din
biblioteca mare cât tot peretele de la răsărit,
îmi spunea că alea sunt icoanele lui, cărţile.
Citeam titlurile de cotoare aurii, cu gâtul
aplecat caraghios, el se uita lung la mine, îşi
aprinsese pipa şi stătea rezemat de colţul
mesei. Mă alungeam din gât spre titlurile de
pe rafturile de sus, ca o girafă după frunzele
de Acacia, mă aplecam spre dicţionarele
groase şi atlasele de pe o policioară, trăgând
cu coada ochiului spre gazda mea. Eram
timorat de fiecare dată când mă chema la el,
singur într-un spaţiu închis cu un gay declarat,
parcă eram ultima fecioară din Harem, mă
pufnea un râs interior, nervos…
În camera alăturată se auzea târâitul
scaunului pe care bătrâna sa mamă îl folosea
drept cadru în mersul ei compulsiv, chinuit,
de la pat la fereastră, şi retur, interminabil, în
ciuda semiparaliziei. Îl striga ascuţit,
dojenitor, când avea nevoie la baie, deşi el îi
ţinea un lighean lângă pat, nu se ruşina de
nevoinţele fiziologice ale fiinţei ce îl ţinea
legat de ea, îl striga şi când ştia că lipseşte de
acasă, îi spusese odată că îl va striga şi de pe
cealaltă lume, îl va blestema că nu i-a adus
femeie în casă, noră, să-i îngrijească sfârşitul
ce se lăsa aşteptat. (…..)
(Fragment din volumul Iubire și abjecție
sub ploaia de aur distins cu Marele Premiu la
Festivalul „Titel Constantinescu” 2019)
Proză/ debut editorial

Vitalina SIMERETCHII

***
mănâncă pește
mestecă-l bine
înghite-l cu tot cu oase
nu vomita
nu scânci
doar ești fata tatii
nu fi proastă
cum a fost bunică-ta
pășesc drept
afară Jack cântă doine
coastele i se rup
curg pe clapele pianului
mă culc resemnată
îmi ciugulesc stomacul
ca un iepure care-și lasă blana
aleg culoarea dantelei albastru
nu mai sunt fata tatii

***
nuntașii îmi strigau „amar”
nici măcar nu era nunta mea
am mângâiat peronul
cu degetul cel mic
l-am jupuit de pe
pereții de tinichea
pe care stătea agățat
un porc agnostic
pretindea că este punct
și se lingușea pe lângă o sacoșă
biodegradabilă
„Ia-ți, mireasă, ziua bună”
și nu fumega pe rug
nici mucegaiul nu apare din nimic.
Toți urmăresc cu balele prelinse
până pe șireturile papucilor
sau a corsetului meu
dezbrăcatul miresei
nimeni nu mai strigă „amar”
toți tac amar.
doar mireasa și pânza tăioasă a rochiei
au rămas la
număratul bANILOR.

***
În calendar
descifrezi în palmă
sau pe cafea
Icon
Index
Simbol
organizezi
o masă rotundă
le faci cunoștință
ca un idiot
chiar dacă locuiesc împreună
și ele râd
de tine
în tine.
nu te părăsesc niciodată
te îmbrățișează
fidele
ca un copil neconceput
iubirea neîncepută
te înghit
lacom
și se îneacă
cu Cravata
și pantalonii tăi
La dungă.
Îți rod
coloana vertebrală
și apoi
convulsionează
cu vomă gri
din aripi
și buburuze
ce explodează
sub piele
și podișorul dintre emisfere
îl dizolvă molecular
pe Da Vinci
și reconstruiesc
din rămășițele hoitului
un șoarece
și o roată.

Mihaela Roxana BOBOC

(Data nașterii 19 mai 1982, Buzău)
Cărți publicate:
Volum debut: Vers și culoare, Ed. Grinta,
Cluj-Napoca, 2010
Poemele Ioanei, Ed. Lorilav, Buzău, 2010;
Cel mai frumos cântec vine pe furiș, Ed.
Rafet, 2015 poeme în oglindă cu scriitorul
Tudor Cicu;
Șevalet cu epilog, Ed. Rafet, 2016-versuri
Tătărușca – roman scris împreună cu
scriitorul Tudor Cicu, ed. Eliteratura, 2016;
Silabe orfane, Ed. Rafet, 2016, versuri
Spovedania oaselor, Ed. Grinta, 2017,
versuri;
Terapia ploii de chihlimbar, Ed. Clubul
Mitteleuropa, Oravița, 2019, versuri.

Atipii

Scriu mai rar
împunsă în coastă
ca un ghiont de la înger
tot mai des cuvintele postesc
la râu se pictează
smoc de păpădii
printre ierburile înalte
cât o biserică cu oameni de lemn și lut
și uneori oameni de cruce,
aceia care își întind brațele
a iertare.
Obișnuiam să-mi încep lucrul
în semnul crucii
la răsărit de lume,
o copilă cu vise
desenate pe asfalt.
Trăiesc cât nu scriu
uneori în mine poposește o femeie
duce cu sine o poveste
se duce în cârcă
și așa
eu scriind și ea plângând
ne ascultăm când nu vorbim
abia atunci
pot auzi
vecernia râului curgând
în spatele casei
am prins un vis
un clinchet pierdut
în palma mâinii stângi
aceea care tremură când nimic în jur
devine casă
aceea care te caută în pod printre vechituri
și în loc de iubire
găsește poemul acesta
care nu încape nicăieri.

Aleargă pe stepă iubirea

Văd fard de lumină
pe chipul femeii
acoperind mizeria zilei în vers alb.
Sunt îndrăgostită de ochii necuprinși de
metaforă
și zâmbetul în care se pierd rămășițele zilei
de brațele cuprinzând poemele nerostite între
noi
de clapele pianului lui Yiruma,
visul în care sunt copila,
femeia,
lumea toată în râul curgând
odată cu ploaia de vară
cu gustul sărutului
și lumina neîmblânzită
aleargă pe stepă iubirea
nu am nevoie de strâmtoarea acestui trup
lasă-mi clipa alunecând rece în sân
lasă-mi mâinile să ne jucăm de-a copilăria
să ne prefacem că lumea încape într-o corabie
de plută
râzi, dragul meu,
în depărtare clopotul de sticlă ne cheamă
prin pâlcuri violet
soarele sărută cerul
de noapte bună.

Valentin – Cosmin TUFAN

(Data nașterii:21 Iunie 1988, Buzău)
Membru al Cenaclului ,,Orfeu” din cadrul
Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga”, Ploieşti
Membru fondator al Cenaclului „AntePortas”
al Casei de Cultură a Sindicatelor, Buzău.
Debut în volum: „privire în oglindă”, apărut
la editura „Editgraph”, la sfârşitul anului 2013
la Buzău.

Dincolo de noi

Acelaşi banal cinetism
coexistă haotic,
uşa îşi cunoaşte cursul
ca o bătaie din aripi –
o radiografie a unui lucru mecanic
afundat în uzual.

Din panorama lumii
decupăm fâşii
ca din ziarul de luni dimineaţă –
un breaking news
se iveşte din stradă
şi sare-n ochi ca o spălare pe creier
demnă de Stanley Kubrick.

Dimineţile se revarsă
ca lumina dintâi
şi se-nfăşoară în jurul nostru
ca o curgere eternă spre acelaşi
început.

Balonul de energie se aşează plat
peste aura umană
şi induce percepţia
timpului care stă în loc.

Atunci vorbim fără tempo
cu noi înşine prin filosofia minţii
şi ne descoperim pe noi,
acei premergători ai culturii moderne
fără diferenţe, aspiraţii ori nevoi –
o lumină prin gemuleţul
unei case bătrâneşti în noapte –
avatar către suflet.

De-a baba-oarba

Dâra se unduia peste toată zona –
asta se putea citi pe tăbliţa ruginită din faţă,
părea totul
un deţinut cu tăbliţa-n mâini.
Din ziduri se crapă de ziuă
printre mormăieli şi voci canine –
oamenii joacă baba-oarba
de jur împrejur şi se uşurează
peste înnobilare –
dezlegaţi la ochi,
oamenii devin orbi.

Nebunul poartă coroana

Zâmbetul infantil de dimineață
s-a uscat la pervaz –
s-a exfoliat așteptând sentința
ad-hoc a rațiunii.

mecanismul ăsta șubred
are nevoie de un impuls –
zâmbetele stau înșurubate
în fiecare cotlon
ca o cauză fără efect.

poetul a căzut în derizoriu,
într-o continuă încercare
de implementare a principiilor morale,
poetul e clownul grotesc și omniscient
de sub crusta socială.

zâmbetul trăiește
odată cu masca –
călătorește spre sacru
ca un luntraș
și rămâne în suspensie
ca un strigăt grec
de rezonanță platonică.