De-ai noștri! – Grigore Radu Stănescu – O istorie a Rîmnicului Sărat(1)

Predoslovie… la truda altuia
Cine nu-și cunoaște trecutul, piere; cine și-l ignoră trebuie să piară.
Karl Jaspers

Din principiu nu pun preț pe „introducerile” sau pe „cuvintele înainte” ale lucrărilor care se publică. Le consider un fel de Jignire adusă acestor migăloase trude de a aduna material faptic, de a-l „sistematiza” și apoi de a-l îmbrăca în niște „straie” stilistice fluente, concise și agreabile; ceea ce – sincer vorbind este la fel de greu de împlinit ca și colectarea de fapte și de date. O atare trudă se susține singură ; sau nu se susține și atunci nici măcar o „prefață” iscusită n-o mai poate „salva”. În acest context mărturisesc întocmirea acestei predoslovii… fără a fi citit opusul.
Pentru ce scriu, totuși, s-ar putea să fiu întrebat? Pentru om-autor și mai puțin de ce-a scris. Îi cunosc strădaniile pe ogorul scriiturii destinată altora – de o bună vreme – care se măsoară în ani, cu unitatea convențională a zecilor, l-am apreciat totdeauna consecventa, talentul creator-imaginativ și disponibilitatea de a înfrumuseța banalul cotidian și de a-l oferi apoi, amatorului de tihnă sufletească, și sub… fața nevăzută a „mai-greu-vizibilului”.
Vibrează armonios, ampla, subtil și totuși clar, la chemările existentei funciare, ceea ce-l apropie oarecât de „trăirismul” quasi-vetust, iar în plan filozofic îl aliniază în preajma „existențialismului”, quasi-anarhic, care ne place încă… altfel nu l-am invoca atât de des, chiar și numai pentru a-l „descalifica”. Mai mult decât pentru orice altceva, am răspuns cu plăcere dorinței autorului de a-i „ prezenta” opusul, pentru onestitatea de a-l fi intitulat „O istorie …”, Nu dorește, și nici nu pețește, utopia istoriei absolute și exhaustive. Oferă cititorului doar opinia domniei sale despre trecutul și prezentul urbei de care se simte legat și „obligat” si-i exploreze rădăcinile în timp. Nu oferă „istorie” ci doar „o istorie”, fiindcă știe că triada isterie- obiectivitate-adevăr rămâne totuși o utopie… subculturală și eminamente demagogică. Săpând în zgura trecutului-cu intenția de a-l prezenta contemporanilor – nu ne putem sustrage de sub incidența unui „ciclu de șapte capcane, de pi urma cărora… mințim prin eroare sau premeditat. Prima este eroarea reducției, prin care luăm „totul” faptic, doar o parte, pe care o alegem noi cu preferințele noastre. A doua este eroarea simplificării prin care coborâm problematica antamată la nivel arhetipal-primitiv, folosind cărări bătătorite, după legea lui ,,e bine ce e suficient”… deși mediocru. A treia este eroarea genetică, prin care acordăm prioritate opțională ordinii cronologice a producerii fenomenelor, nu evaluării calitative ierarhizante. A patra eroare este eroarea obiectivistă, prin care aplicăm rigid raționalismul cartezian la logica istoriei și a condiției ontice, cu riscuri imprevizibile. A cincea este eroarea subiectivistă, prin care confundăm evenimentul cu condițiile în care s-a produs. A șasea este eroarea relativistă, prin care substituim motivația istorică cu standardele culturale contemporane. A șaptea este eroarea pragmatismului formalist, prin care forțăm orice utopie să vibreze la unison cu mult doritul ,,adevăr istoric”. Pentru că a știut să se ferească de ispita acestor capcane și nu a fost tentat de prețiozitatea de a-și denumi opusul ,, istorie”, ci doar ,,o istorie”, găsesc de cuviință să afirm că domnul Grigore Stănescu aduce un bine-venit serviciu orașului, a cărui cea de a 555-a aniversare o cinstește cu aportul său intelectual ,dar și afectiv.
Ce anume a așternut în paginile care urmează, vom aprecia împreună; dumneavoastră cititorii șl eu, semnatarul predosloviei, după ce vom fi parcurs „colecția” sa de date, oameni, sentimente fi evaluări personale, despre ce… și cum… au fost multe, pe aceste meleaguri. îl felicit că a evitat „calea de mijloc” – care de fapt – nici nu există, atunci când a selectat evocările de care amintește. Lepădând lințoliul perfid al confuziilor premeditate, se cade să recunoaștem că această „cale de mijloc”, această „echidistanță” față de oameni și evenimente, este o ficțiune. în adâncurile ei… este doar mediocritate, duplicitate și lașitate, toate trei „condimentate” și cu imoralitate. Oameni fiind… ne place, sau nu ne place, ceva; indiferența este marea minciună a i(a)moralității contemporane… și nu numai. Cu aceste garanții, să întoarcem fila și să purcedem a afla… ceea ce încă nu știm, sau ceea ce am uitat… despre urbea în care viețuim și care „viețuiește” de 555 de ani.
Aprilie 1994
dr. Mircea V. HOMESCU

Partea întâi

Ce s-a scris mai de seamă despre istoria Rîmnicului Sărat

De ce „O istorie a Rîmnicului Sărat”? Răspunsul nu e greu de dat. Autorul acestei lucrări, cercetând multe izvoare și documente despre istoria orașului, unde a văzut lumina zilei, în care trăiește și muncește și pe care-l iubește, crede că, deocamdată istoria orașului Rîmnicu Sărat nu poate fi scrisă, deoarece, probabil, mai sunt încă documente nedescoperite și necercetate privitoare la istoria acestui oraș.
De aceea a optat pentru acest generic „O istorie a Rîmnicului Sărat”, poate și cu gândul, nemărturisit, până acum, de a stimula și pe alții în a întreprinde asemenea încercări de natură să informeze cu date istorice, social-politice, economice și culturale, pe rîmniceanul dornic să cunoască, firește, cât mai multe despre orașul în care trăiește și muncește, la a cărui dezvoltare și-a adus obolul de trudă și suferință.
Câți știu, de pildă, printre altele, că Matei Eminovici, fratele poetului nostru național, și-a satisfăcut serviciul militar în garnizoana Rîmnicu Sărat în deceniul nouă al secolului al XIX-lea?
Despre orașul Rîmnicu Sărat s-a scris relativ puțin. Am scris și noi, românii, care voiam să facem cunoscută generației actuale și generațiilor viitoare, istoria sa veche și zbuciumată, dar și străinii, care în calitate de secretari ai soliilor poloneze, călători turci și italieni, au zăbovit câteva ceasuri sau zile pe meleagurile acestui oraș în trecere spre și din capitala Țării Românești, Bucureștii.
O interesantă monografie despre orașul Rîmnicu Sărat, cu limitele dar și calitățile ei, o datorăm colecționarului și omului de cultură Octavian Moșescu, tipărită în anul 1931.
Despre orașul nostru au scris Nicolae Iorga în ,,Drumuri și orașe din România”, ed. a-II-a, 1915, capitolul „Rîmnicu Sărat”, Mihai Tican Rumano în „Hoinărind prin țară”, capitolul „Rîmnicu Sărat” și Ion Săndulescu în articolul: „V. Cristoforeanu. Conferința d-lui institutor Ghiță Niculescu”, apărut în ,,Gazeta liberă” din Rîmnicu Sărat, la 18 martie 1936.
Călătorii străini care au scris despre Rîmnicu Sărat au fost menționați în cuprinsul lucrării alături de informațiile date de ei.
Evocatoare, pline, de o discretă melancolie sunt și amintirile scriitorului Octavian Moșescu, strânse în volumele: ,,Vitralii” (1971), ,,Oaspeți de altă dală” (1972) și ,,Alte vitralii” (1973).
Tot aici, trebuie să adăugăm sintezele concise din monografia ,,Județul Buzău”, de Posea Gr. și lelenicz M. (1971), ghidul ,,Siret-București” (1971), Dicționarul enciclopedic român, voi. 4. (1962) și Mic dicționar enciclopedic (1971).
O încercare monografică, aflată încă în manuscris, a riscat și profesorul pensionar Gh. Buzăianu, fost director al Muzeului Rîmnicu Sărat până în anul 1966.
Interesant este și manuscrisul „Retrospectivă rîmniceană”, aparținând animatorului cultural Matincă Costea.
Lucrarea de față, spre deosebire de monografia din anul 1931, este mai bogată în informații, ea vizând, cvasitotalitatea domeniilor social-politice, economice și culturale și, nu în ultimul rând, istoria și geografia acestei așezări în dinamica ei, adesea, insignifiantă și contradictorie.

Distribuie: