Literadura nr. 14 (5)

Ana ARDELEANU

Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Filiala Alba-Hunedoara
Debut literar
„România literară”-rubrica ”Poșta redacției”,
semnată de poetul Geo Dumitrescu
„Luceafărul” (aprilie,1972);

Nimic rău nu poate fi

În mersul valsat
Până la palatul de gheață
Unde, odată ajunși,
Ne-am debarasa de lucrurile minore.
Am liniști frigul pe trupul nostru
Ori l-am face mai viclean, decât este?
Mi-e cu neputință să-mi imaginez…
Cu siguranță, hoții și borfașii
Din ochii lui,
Nu s-ar da în lături
Să-mi ia vioara de sub bărbie
Melodia lui Paganini
Din minte
Pentru a executa,
Fără complicații,
Câțiva pașii de vals
În timpul jafului

Această frică
Mă ține prizonieră înlăuntrul ei,
Precum gura unui zmeu
Ce mereu a râvnit
Bunurile lui Făt-Frumos.

Cuvântul

În fiecare vară, conturul mării,
Poartă gestant un timp de iubire
Pe care nu-l voi putea dezmoșteni
Pentru că nu pot transfera
Unui alt anotimp
Motivul de îngrijorare,

Unele cuvinte sunt neprietenoase
Cum ar fi cuvântul cheie
Ce nu-mi permite intrarea în castel,
Pentru a sta de vorbă cu îngerul închis
înlăuntru
Ca într-o colivie
De unde doar porumbelul se eliberează
Găurind steagul de abur al dimineții

Așa că, în loc de cuvinte ,
Îmi amintesc doar virgulele
Care mă plictisesc cu datoria de onoare
Reprezentând, prin liniile roșii,
Sensul absolut abstract
Al modului cum îți circulă sângele gândului
Pe coala albă

Destine anoste

Destinul ți se leagănă
Precum o pendulă
Deasupra capului
Gata să arate lumii ora astrală,
Nevoia universului de-a coborî
Pe frânghie, precum un cascador,
Pentru a transforma scorpia din tine
În înger
Știind clar că, cel ce a dat cu banul,
A câștigat prima impresie

Dincolo de făgădăul
Ce a renunțat la propria-i existență
Există un mic băruleț,
Care te aduce în prezent,
Mai înflăcărat la față
Decât orice încercare
De-a fi, oarecum, fericit
Atât cât să depui,
Restul culorilor și jurământul,
În fața celor ce nu-și schimbă opinia
Despre femei
Și destinul lor anost.

Teodor Dume

(Născut 04 aprilie 1956, Luncasprie, Bihor):
A fondat, la 22 decembrie 1977, Cenaclul
ECOUL Oradea, pe care l-a condus până în
1989.
Membru fondator (alături de Stelian
Vasilescu, și de alții) al revistei de cultură
Țara Crișurilor, publicată în Oradea (ediția
1990), fondator și redactor șef al ziarului
Ecoul din Oradea (1990) și director executiv
al revistei Confluențe lirice. Autor al multor
volume de poezie.

Semne de la mama

în închipuirea mea trăiește o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineața
la amiază și seara
când vorbesc cu Dumnezeu
își pune capul între palme și
mă privește tăcut
din ochii deschiși parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate și vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul și plâng
am senzația unui sentiment straniu
cum parcă m-aș hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aș face orice ca să-mi pot curăța oasele de frică
aș întoarce lumea înspre marginile cerului
și soarele către chipul mamei
locuit în mine
deși știu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi și
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii și sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun

știu că dincolo de tăcerea ei și
de ceea ce a fost
e multă suferință și iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii ațintiți la lumina
de la capătul nopții
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut și mă privește
din mers
știu că nu poți fi tu
Doamne
și mai știu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aștept
sau să fac ceva ce știu cel mai bine

până una-alta
o să cobor în mine și
câte puțin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
și în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

Florentina Loredana DALIAN

Amintiri din viitor –
Lucrare de control la Literatură

Nume elev: BXW70127
Data: 4 iulie 3019

Subiect: Analizați poeziile „Ce te legeni?” și
„Revedere” ale poetului național de talie
mondială Mihai Eminescu

Poezia debutează cu versul „Ce te legeni,
codrule?”, ceea ce ne introduce deja în
atmosfera de mister și de arhaic,
datorită cuvântului „codrule”, cuvânt care
desemnează o formațiune geografico-geologică
dispărută acum sute de ani. În trecut,
acest codru se pare că era o întindere mare
acoperită cu arbori (alte vechituri dispărute!),
pe care însă au avut grijă unii, alții să o
desființeze. Acum, încercând să ne imaginăm
codrul ca pe o entitate unică și singulară,
încercăm totodată să presupunem și mișcarea
de legănare a acestuia. Să fi fost o mișcare
circulară, longitudinală, o mișcare de pendul?
Nu știm. Și nici n-avem șanse să aflăm din
dezvăluirile numitului codru. Să vedem ce
răspunde acesta mai departe: „De ce nu m-aș
legăna,/ Dacă trece vremea mea!” Păi da!
Codrul are dreptate. Interogația poetului sună
ca un amestec în treburile interne, până la urmă
care era problema lui dacă acest codru prefera
legănatul unei alte acțiuni (conform zicalei
„Ori ne…, ori ne legănăm!). Oricum, poetul se
pare că a avut o obsesie cu codrul, întrucât într-o
altă poezie putem citi următoarele: „Codrule,
codruțule, ce mai faci, drăguțule?” Dacă codrul
ar fi fost o persoană, l-ar fi putut da în judecată
pe poet, pentru hărțuire. Dar ne întrebăm cum
de nu s-au autosesizat la vremea aceea
asociațiile de protecție a arborilor cu tot cu
frunze, de ce nu au sesizat organele în drept,
pentru ca poetul să înceteze această
hinghereală nedreaptă săvârșită asupra bietului
codru. Codrul, în schimb, se dovedește a fi un
gentleman, dându-i socoteală, făcându-i de-a
dreptul procesul verbal, din care reies foarte
clar mai multe idei: 1. Că omu-i schimbător
mai ceva decât anotimpurile; 2. Că Dunărea a
trecut pe meleagurile noastre de când se știe și
în orice condiții („Fie vremea bună, rea/ Mie-mi
curge Dunărea”); 3. Că îi ardea de ascultat
cântări („Vara, doina mi-o ascult”), când
problemele erau pe el cât casa, iar dușmanii
stăteau – nici măcar ascunși – cu topoarele la
pândă.
Din cele două poezii n-am înțeles prea
bine care era relația omului cu codrul, dacă era
una de colaborare, de subordonare ierarhică,
ori cu totul și cu totul aleatorie. Și, la urma
urmei, cui și la ce folosește poezia aceasta, câtă
vreme noi nu avem codru și nici măcar nu ni-l
putem imagina, decât eventual ca pe pendulul
lui Foucault bălăngănindu-se încoace și-ncolo.
Așadar… ce a vrut să spună poetul?
Slobozia, 04 iulie 2019

Savu POPA

Născut 15 februarie 1991, Sibiu.
A debutat cu poezie, în revista Euphorion, în
anul 2004. A publicat poezie în revistele Zona
nouă, Euphorion, Ateneu, Familia, România
literară, Qpoem, Banchetul, Sintagme literare,
Lumină lină etc.
Volume de poezie:
Ipostaze, Editura „Paralela 45”, Pitești 2017;
Noaptea mea de insomnie, Editura „Cartea
Românească”, București (colecția Cartea de
poezie), 2018.

Ielele de ceață

Ielele de ceață erau considerate duhuri ale
pădurii, se arătau rar oamenilor. Era de
ajuns ca ei să le privească o singură dată și
viața lor se schimba total. Demult, umbla pe
ulițele Ocnei, Toboșarul i se mai spunea
Dobarul. Toba lui era doba, un instrument de
percuție, de formă cilindrică, din lemn, ornat
cu tot felul de hârtii colorate, tăiate în franjuri.
Activitatea lui, în aparență, era una obștească.
Niculae Oanenoane mergea în fiecare zi, pe
câte o stradă, se oprea la intrare și începea să
bată destul de agitat din dobă. Parcă anunța
începutul unui circ. Apoi, lua poziția de drepți
și anunța știrile de la sfatul popular. Cine era
chemat la sfat în zilele următoare, cine era
căutat de miliție, ce se mai întâmpla prin țară.
Nu obosea deloc, după poziția de drepți, ducea
mâna la frunte. Strungăreața îi lucea scurt, iar
bocancii lui păreau două monumente ale tinei.
Se deprinse cu bătutul în dobă, încă de mic.
Atunci, luase parte la o întâmplare ciudată,
ciudată. Iar când își aducea aminte de ea, se
oprea în plină stradă, nu mai bătea deloc și își
îndrepta privirea spre pâlcul de pădure
întunecat, care se zărea în depărtare, din acel
loc al Ocnei, căruia îi spuneau în tabără.
Și Își amintea de ielele de ceață, acele ființe de
fum care locuiau în inima pădurii. Pe vremea
copilăriei sale, bătrânii băteau în dobele lor, cu
linguroaiele de lemn, în noaptea sfântului
Dumitru, cu luna din coajă de ou de struț.
Băteau aproape neîntrerupt, cu toată puterea,
pe care o mai aveau, pentru dezlegarea
farmecelor, rumenirea viilor și întoarcerea
tinereții lor risipitoare. Era în al doilea an de
război și noaptea aceea de Sfântul Dumitru, îl
prinsese pe Niculae acasă, venit pentru un
sfârșit de săptămână, de la școala de maiștri
lăcătuși, din Blaj. Devenise un obicei, la
miezul nopții, câțiva tineri și bătrâni să se
adune în capătul uliței Mici și să pornească
spre holde, adică în tabără, și să înceapă bătaia
în dobe. Printre bătăi, oamenii obișnuiau să
mai povestească, să mai bea un pahar de
rachiu, să mai guste ceva sau, pur și simplu,
dacă venea vreunul cu un instrument muzical,
să cânte sau să danseze. Femeile se ocupau cu
aranjarea bucatelor; ele erau și cele care
rosteau cu voce tare descântecele. În noaptea
Sfântului Dumitru, bunicul, tatăl și unul dintre
frații mai mici ai tatălui, porniră în procesiunea
în care se găseau oameni veseli, îmbrăcați
românește și care își purtau dobele în spinare
ca pe niște fantastice greutăți. Niculae,
împreună cu alți câțiva vecini de vârsta lui,
rămăsese în urmă și râdeau de faptul că, în
spatele oamenilor, dobele păreau niște cochilii
de melci. Dealtfel, oamenii se mișcau cam
încet. Nu e vorbă, afară se menținuse timpul
frumos, nu era foarte rece, iar luna, ca și în alți
ani, avea forma unui ou lunguieț.
Odată ajunși la holde, după ce urcară panta,
oamenii s-au oprit, răsuflând greoi, de la efort.
Însă nu își pierdură veselia și au propus să
guste direct din damigenele pe care le
aduseseră fiecare. A trecut o oră, până au
pregătit cele de trebuință. O mămăligă, cârnați,
vinuri, plăcinte, pe care le-au așternut pe un
chindeu mare, direct pe iarba lucioasă. Se
apropia miezul nopții. Aproape de ei era un zid
compact de pădure, întunecat, atât pe timpul
nopții, dar și pe timpul zilei. Nu se auzea niciun
zgomot venind dinspre el. Absolut nimic. A lui
Santinel, cel care lucra la gară, propusese să
înceapă bătăile. Oamenii au fost de acord, s-au
adunat într-un cerc, au vorbit ceva, hotărâseră
cine să dea tonul. Femeile, împreună cu cei
mici, s-au așezat pe iarbă. Și-au început.
Primele bătăi rare, s-au auzit clar, ca o toacă ce
ar fi izbucnit direct din ceruri. Pe urmă, după
ce au găsit un anumit ritm, au început să bată
tot mai tare. Nici unul dintre ei nu își pierduse
îndemânarea! Pe măsură ce se amplifica,
zgomotul îi distra pe copii, care își puneau
mâinile la urechi. Nu mai aveau stare, așa că sau
ridicat. au început să se agite, să râdă. Din
vocile hotărâte ale femeilor, care rosteau tot
felul de versuri, pe care le știau prea bine, parcă
săreau scântei. La un moment dat, din zidul
împădurit, aflat în fața lor, a izbucnit un stol de
păsări, care s-a răsfirat prin toate colțurile
cerului. Atmosfera era cuprinsă de o lumină
clară, alburie, prin care zăreai totul în jur. Cel
puțin, asta era și senzația lui Niculae. (A doua
zi, le povestise colegilor cam neîncrezători, că
în plină noapte, acolo pe câmp, dăduse buzna
dimineața peste ei.) După un timp, se lăsă
tăcerea. Pe cer nu se mai zărea nicio pasăre.
Când bărbații începuseră să își strângă bețele,
din pădure veneau spre ei niște ființe
transparente, încărcate cu un fel de ceață
mișcătoare, după cum se exprimase mai încolo,
Niculae. Cu toții le zăriră și nu le venea să
creadă. Nu băură peste măsură, însă s-au
înspăimântat teribil, iar una dintre femeile
încremenite de frică, șoptise ceva, despre ielele
de ceață.
În vremea aceea, circula o legendă că, prin
pădurile Apoldului, până în pădurile Ocnei și
ale Topârcii, ar locui ielele de ceață, cele care
apar din ceața deasă a pădurii. O ceață care, la
rândul ei, vine din interiorul pământului, iar
haiducii din acele locuri, spuneau că în
interiorul pădurilor ar fi existat un izvor
blestemat, în care curgea sânge și fiere.
Nimeni, până atunci, nu mai văzuse ielele, însă
se spunea că cine încerca să le privească mai
mult timp, rămânea cu deochiul visătorului,
adică, avea vedenii, un fel de vise care îi
apăreau pe retine, treaz fiind. Iar cel în cauză
spunea că își simțea pleoapele grele de vise ca
niște ugere grele de lapte. Ieșind din pădure,
Ielele erau înconjurate de tot felul de păsări
ciudate, ireale. Acele păsări semănau cu
dropiile. Se mai zvonea că, după ce ai zărit
ielele, oamenii puteau să scoată din fântâni, în
loc de apă, un vin limpede și dulce, cum nu au
mai pomenit în alte părți. După întâlnirea cu
ielele, oamenii o luară repede spre case. După
aceea, a rămas povestea.
Anii trecură. Nicolae nu avea familie, stătea
singur în casa părintească. Avea totuși o mare
dragoste: păunii. Ținea vreo zece, care umblau
toată ziua prin curte, neastâmpărați defel. De
departe, se vedeau ca evantaie mișcătoare prin
norii de praf și pene. Aceștia dădeau o culoare
vie gospodăriei sale vechi. Uneori se întreba,
stând pe prispă și uitându-se la păuni, dacă ei
chiar existau, dacă nu visa cu ochii deschiși,
după ce și el întâlnise, la viața lui, ielele.