Spații culturale nr. 72 (2)

Stan BREBENEL

Boier Teodorescu

Această întâmplare a avut loc pe la sfârșitul
anilor ’45 ai veacului trecut în aceiași zonă de munte de
pe valea Slănicului a județului Buzău, adică pe la
Lopătari. Erau acolo mai mulți oameni înstăriți, unii mai
mult decât alții, cărora sătenii le spuneau boieri. Aceștia
aveau multe pogoane de pădure, de fâneață și mai multe
în zona de șes a județului, fie pe la Cochirleanca, Boboc
sau prin Ialomița. Printre cei mai de vază, om de mare
ținută printre săteni, era ultimul descendent al unei
familii străvechi de munteni încă de pe vremea Doamnei
Neaga. Ruina, decăderea și stingerea unei vechi
embleme aproape nobiliare se puteau vedea pe conacul
și acareturile domeniului Teodorescu. Totul încerca să
spună că sub noua eră a soarelui ce venea de la răsărit se
ducea de râpă. Boier Costache Teodorescu era ultimul
vlăstar din familie și asupra numelui său se va coborî
pentru mult timp anumite acuzații de ruinare și risipire a
acestei proprietăți. Când a venit sorocul să părăsească
această lume, boier Teodorescu a făcut câteva acte
caritabile. Cu ultimele resurse și-a recompensat
pe cei mai loiali angajați. Însă nu întotdeauna există
mulțumiți pe deplin. Acest lucru nu l-a înțeles nimeni.
Dumitru, a fost unul dintre cei mai onești angajați ai
boierului Teodorescu. El mai slujea și la o
boieroaică scăpătată, la coana Marghioala, cea
care îi mai scăpa un blid de mâncare sau o țuică.
Dumitru avea de pe acum și el o vârstă. Era, cum
spuneau unii dintre săteni, de-o seamă cu veacul. În
seara când a murit boier Teodorescu, Dumitru a venit la
boieroaica Marghioala, așa cum obișnuia, ca să vadă
dacă și ce are de muncit a doua zi. A intrat spășit în
salonul de zi al scăpătatului conac și s-a așezat unde i sa
indicat, mereu același loc: lângă ușa de la bucătărie.
– Ce mai faci, Dumitre, nu te-am mai văzut de
trei zile?
– Ce să fac, cucoană? Iaca am mai avut niscai
treabă pe la Culai, că, de, nici el nu se poate descurca
singur. Plus că am mai avut de reparat câte ceva prin
coșmelia mea.
– Ai aflat sau nu că a murit boier Teodorescu?
– Spun drept că nu am aflat. Casa lui Culai este
mai departe de biserică și pe valea aia nu se aude
clopotul și nici vorba nu ajunge atât de repede.
– S-a prăpădit sărmanul, ieri noapte. L-au găsit
servitorii, cei doi care aveau grijă de el și de casă. Veto,
adă tu degrabă o țuică lui Dumitru, să fie de sufletul
boierului. Și Dumnezeu să-l ierte! a mai zis coana
Marghioala.
– Tu-l în Dumnezeu pe mă-să, că tare om rău a
fost, zise Dumitru mai mult ca pentru sine. Cucoana a
auzit ea ceva ce a îngăimat Dumitru, dar nu clar și de
aceea îl întrebă:
– Ce-ai zis Dumitre?
– Ia, ce să zic cucoană. Dumnezeu să-l ierte, că
tare om bun a fost, ca un tată îmi era. Și cu jumătatea de
gură, cealaltă de la prima înjurătură, a mai tras una, așa
ca să se răcorească. Văzând boieroaica faptul că
Dumitru era un bun creștin i-a mai dat o comandă
servitoarei:
– Veto, mai adu o țuică lui Dumitru!

Interviu

Vasile GHICA – 80

AFORISMUL POATE FI STATUIA UNUI GÂND

Domnule Vasile Ghica, sunteți un scriitor
cunoscut, membru al Uniunii Scriitorilor din România,
și aveți numeroase volume de aforisme – traduse în
limbi de circulație și premiate. Anul acesta împliniți o
vârstă rotundă, pentru care vă felicităm. Privind înapoi
fără mânie, care ar fi liniile de forță ale creației dvs.?
Cum ați ajuns să preferați aforismul și ce înseamnă el
pentru dvs.?

Mai întâi aș vrea să le aduc un omagiu celor care
mi-au inoculat plăcerea lecturii. Primul a fost tatăl meu,
agricultor cu câteva clase primare. Având norocul să fie
bibliotecar în armată, nu s-a mai despărțit niciodată de
cărți. După ce noi (eram cinci frați) ne-am mai săltat
puțin, a început să ne citească din Ispirescu, Creangă,
Eminescu etc. Chestiunea e cum ne citea? El avea o
obsesie, pe care, instinctiv, am preluat-o și eu. Era
preocupat mereu ca timpul să fie utilizat cu eficiență
maximă. Noi scărmănam lână, iar el ne citea. Apoi i-a
venit altă idee. Cumpăra mulți saci cu nuci de la săteni,
probabil la prețuri modice. El le spărgea, apoi ne citea,
iar noi separam miejii de coajă. Se ducea apoi cu doi-trei
săculeți, pe la cofetăriile din București. Îl așteptam
cu nerăbdare, pentru că ne aducea dulciuri și hăinuțe
noi. Un alt om providențial pentru mine a fost
învățătorul Gh. Filichi. El scria poezii, ne-a arătat chiar
o revistă în care publicase câteva. În privința recitării,
ne fascina. Nu i-am găsit, decât târziu, un echivalent în
persoana actorului Ion Caramitru. Joia după-amiază ne
chema la Cercul de lectură. Și cum în școală nu exista
nicio sală liberă, ne adunam într-o magazie nefolosită în
spatele primăriei. Abia așteptam evenimentul cu pricina.
Dar ghinion. Într-o zi de joi mi s-a rupt o gheată. Tata a
alergat cu ea la cizmar, ca să mă pot duce a doua zi la
școală. Cum să ajung la Cerc? Pe ulițe, noroiul era până
la genunchi. M-am încălțat cu niște șotroage de-ale
tatălui meu, dar erau imense. Făceam un pas, îmi ieșea
piciorul, dar gheata rămânea în noroi. Șontâc-șontâc, am
ajuns. Colegii se prăpădeau de râs, iar domnul m-a
mângâiat pe creștet. Am observat că era cu ochii umezi.
În anul acela am început să scriu poezii, iar domnul le
punea la gazeta de perete a școlii. Am continuat și la
liceu, până într-o zi nefastă. Ce s-a întâmplat? Un coleg,
cam zurbagiu, mi-a sustras din caiet o poezie pe care a
dus-o la ziarul orașului Bârlad, un soi de foaia vitelor de
pripas, cum spunea Eminescu despre Curierul de Iași. A
venit într-o dimineață cu un ziar și alerga prin clase ca
vânzătorii de presă care anunțau crime, violuri etc. El
striga: – Măi, lui Ghica i-a apărut în ziar o poezie! Era
ceva ca Minunea de la Maglavid. La ora de limba
română, în ciuda împotrivirii mele, i-a arătat-o
profesorului Hary Zupperman, o somitate a școlii
românești. Mai târziu am aflat că era prieten cu Eugen
Ionescu de la Paris. Profesorul m-a chemat lângă el și a
citit, puțin caricatural, opusul meu. S-a uitat
neîncrezător spre ziar și a decretat: – Băiete, e bunișoară,
dar dac-o scuturi…! Colegii (eram numai băieți) au
izbucnit în hohote de râs și băteau cu tălpile în dușumea,
cum fac armăsarii de curse înainte de a li se da startul.
Dacă ar fi fost în preajma mea o prăpastie, mă repezeam
spre ea. Câteva decenii nu am mai comis nicio poezie.
La facultate, am lucrat în subredacția revistei Viața
studențească. Am publicat aici și apoi în alte ziare și
reviste: reportaje, proză satirică, pamflete. Ajuns la
catedră, am scris o piesă de teatru, dar la o relectură, nu
mi-a plăcut și am aruncat-o la gunoi.
După un timp, mi-a căzut în mână cărticica
Gânduri nepieptănate a polonezului Stanislav J. Leç.
Am citit-o, am recitit-o, de la cap la coadă și invers, de
nu știu câte ori. Spre ziuă am decretat: prin intermediul
acestei minuscule specii, voi încerca să comunic și eu cu
semenii mei. M-am apucat de scris și, după vreo cinci
ani, am început să public. După 12 ani de trudă și de
îndoieli, a apărut, să-i zicem, ora astrală a încercărilor
mele scriitoricești. A venit la Tecuci Adrian Păunescu în
fruntea fabulosului său cenaclu. Se știa că-i place să
citească din creațiile băștinașilor. A dat peste aforismele
mele. I-au plăcut. Mi-a făcut rubrică permanentă în
Flacăra (tiraj 600.000 exemplare), de unde le lua Paul
Grigoriu și le comenta la Radio. Mi s-a netezit drumul
spre Editura Junimea, unde am așteptat totuși șase ani,
după ce obținusem bunul de tipar. Am debutat în volum
la 49 de ani, cu doi ani mai târziu decât marele Arghezi.
Pentru mine, aforismul e totul. Spun și eu precum
catolicii: Ne vom iubi, până când moartea ne va
despărți. El poate fi statuia unui gând și limba mea
maternă.

În relația cu cititorii, pe ce categorie de vârstă ar
trebui să se bazeze un autor de aforisme?

Și eu am crezut inițial că aforismul este un atribut
al senectuții. Realitatea m-a contrazis. Dintre tinerii,
care încă mai citesc, sunt și destui fani ai aforismului.
La Festivalul de la Tecuci, echipe de elevi colaborează
cu noi, dar nu sunt ateliere de creat aforiști. Încercăm
doar să-i aducem în fermecata lume a lecturii. Și ei o
vor apuca apoi în direcția dorită. I-am întâlnit și pe
rețele de socializare. Silueta sprințară ajută aforismul să
se strecoare. Aceste rețele nu sunt prin definiție
compromise. Există acolo și foarte multe lucruri
interesante. Contează enorm capacitatea spirituală a
utilizatorului.

Într-o societate bulversată, de tip consumist, care
credeți că ar trebui să fie rolul scriitorului?

Ce ne spuneau comuniștii despre societatea de
consum era, în multe privințe, adevărat. Omul
contemporan de pretutindeni se îndepărtează de cultură
și de religie. În felul acesta, în sufletul lui rămâne un
hău imens, pe care încearcă să-l umple cu vile, mașini
bengoase, femei de lux etc. Constată însă, după o
vreme, că golul ia proporții și îl sufocă. De aici
alienarea atotcuprinzătoare, întrebările fără răspuns,
căutările fără țintă. Ce posibilități de redresare ar avea
scriitorul? Ar putea să fie de mare folos societății,
semenilor, fiindcă el a fost întotdeauna un vizionar.
Misiunea lui prinde contur, dacă este citit, întrebat,
ascultat, respectat.
Îndepărtarea omului de cultură a fost un fenomen
cvasigeneral, dar multe popoare s-au trezit. Au început
să se agite și rezultatele au devenit palpabile. De
exemplu, înainte de pandemie, la Londra, Paris, Berlin
aveau loc peste tot, în restaurante, săli de sport, la
Teatru și la Operă, lecturi publice cu bilet de intrare. Să
nu uităm că, nu cu prea multă vreme în urmă, marii
tenori Pavarotti, Domingo și Carerras au dus muzica de
operă pe stadioane. Deci artistul își poate recâștiga
prestigiul de altădată. În Slovenia, studenții de la toate
specializările susțin anual un examen de lectură literară.
Candidatul prezintă o listă cu zece opere literare, și
analizează, la solicitarea examinatorului, pe una dintre
ele.
Ce se întâmplă la noi? Aproape nimic bun. În
școli, sunt foarte puțini profesori care mai acordă atenția
cuvenită lecturii suplimentare. Iar în săptămânile
denumite Altfel, programate special pentru manifestări
culturale, nu se întâmplă mai nimic. Este practic
vacanță. Avem o lege a Audiovizualului aberantă. Peste
tot în lume, canalele de televiziune au multiple misiuni
culturale. La noi sunt fabrici de bani. Transformă fetele
de pe centură în vedete, transmit puzderii de telenovele,
niște improvizații bizare destinate, de regulă, țărilor
subdezvoltate, emisiuni de divertisment vulgar etc.
Totul este pentru rating, ca să beneficieze de publicitate
cât mai rentabilă. Din păcate, chiar Televiziunea
Națională manifestă un dispreț aproape total față de artă,
în general, și de literatură, în special. Cohorte de
politicieni agramați invadează zilnic studiourile, iar
scriitorii nu au nicio șansă să ajungă pe acolo. Se
transmit, în bătaie de joc, săptămânal, de 30 de ani,
aceleași glume. Situația cărții de literatură este și mai
tristă. Până în 1989, existau 16 edituri. Acum sunt cca.
5000, dintre care numai câteva au redactori de carte. În
rest, Dumnezeu cu mila! Se publică orice aberație, iar
editorii prosperă, cum nu au visat niciodată și burdușesc
viața literară cu batalioane de veleitari. Critica literară
este sufocată, nu mai este posibilă nicio ierarhizare
credibilă. Rămân, cu siguranță, multe cărți bune neluate
în seamă. Exista pe vremuri o rețea de difuzare a cărții.
Orice apariție editorială ajungea, la câteva zile, după
apariție, în cele mai îndepărtate târgușoare. A fost
desființată. Dacă apare o carte foarte bună în alt oraș, nu
ai cum să afli de ea și să ți-o procuri. Librăriile,
dispărute, aproape toate, după 1990, au început să
reapară, dar trăiesc din comercializarea articolelor de
papetărie. Cartea de literatură nu mai are cumpărători.
Scriitorul Mircea Cărtărescu spunea că nu există mai
mult de 6000 de români care citesc literatură, în mod
frecvent. Probabil că acum trei-patru secole erau mai
mulți.

Mai este aforismul un mod de a trata bolile
sufletului și de a schimba mentalități?

Da. El are aceleași calități ca în Antichitate. Poate
să facă minuni, dacă este solicitat cu încredere și
speranță. Bunicul meu patern m-a sfătuit, când eram
copil, ca în viață să nu trag la lucru prost. Un aforism
popular, un proverb. Am meditat mai târziu asupra
acestor vorbe și pot să spun că ele mi-au schimbat
fundamental viața. Pentru că m-au atenționat să fiu
foarte atent la ce mănânc, cu ce mă îmbrac, ce citesc, ce
iubesc, ce partener de viață îmi aleg etc. Un adevărat
tratat de morală și de estetică. Cam același lucru spunea
și un personaj al lui Cehov: „La om totul trebuie să fie
frumos: și chipul, și hainele, și gândurile.” Chestiunea e
că pe tinerii de astăzi nu-i mai interesează sfaturile,
indiferent de unde vin. Ei știu totul.

Organizați, de câțiva ani, un Festival
internațional al aforismului. Vorbiți-ne despre scriitorii
premiați și despre antologia pentru a cărei apariție
depuneți eforturi greu de imaginat.

Am inițiat acest festival cu sprijinul fundamental
al Fundației Pelin, din dorința de a le oferi aforiștilor
români de pretutindeni posibilitatea să se întâlnească, să
discute, să se întreacă, să colaboreze etc. Vrem să dăm
un semnal că această specie minusculă există și se simte
bine, chiar dacă distinsa noastră critică literară susține
contrariul. Sunt reviste și edituri care refuză categoric să
publice creațiile noastre. Asemenea gesturi sunt
nejustificate, pentru că aforismul românesc are un trecut
onorabil și un prezent care trebuie respectat. Numai în
ultimii ani, au apărut trei antologii, realizate de scriitori
străini din: Italia, Franța și Serbia. Și cărțile respective
circulă, cu mult succes, prin lume. Sunt, de asemenea,
câțiva aforiști care au publicat volume în străinătate și
au fost apreciați în presa culturală de acolo. Aforistul
Valeriu Butulescu, premiantul nostru, este tradus în 54
de țări. Colaborează cu noi Ionuț Caragea (Canada),
Viorel Vintilă (SUA), Alina Breje (Italia), Creola
Băltărețu (Franța) etc. Au acceptat să vină la noi, în
calitate de președinți de onoare ai festivalului, mari
personalități culturale din lume: Naji Naaman (Liban),
N. Dabija (Rep. Moldova), C-tin Frosin. Anul acesta îl
așteptăm pe Fr. Rastier (Franța), savant și scriitor de
talie universală.
Grija noastră esențială este aceea să scriem mai
bine și să fim foarte exigenți când încredințăm creațiile
noastre tiparului.
Avem noi, românii, o meteahnă veche. Facem
lucruri interesante, dar nu lăsăm mărturii scrise pentru
cei care vor veni după noi. De aceea am considerat că e
bine să realizăm această antologie, pentru fiecare ediție.
Nu este ușor, pentru că ne presează timpul. În ziua
festivalului, ea trebuie să fie tipărită.

Colaborați cu Fundația Pelin și organizați
evenimente culturale într-un oraș mic și nu întotdeauna
recunoscător. Au fost situații când v-ați simțit
descurajat?

Când vrei să faci ceva mai deosebit, deranjezi,
mai ales pe cei care au lefuri uriașe și nu fac mai nimic.
Avem necazuri financiare. În Tecuci mai există un
festival de poezie. Ei bine, subvenția asigurată de
primărie pentru acel festival este de 12 ori mai mare
decât cea pe care o primim noi. Strigător la cer, dar
țipăm în pustiu. Sunt însă călit. Important e ca publicul
și invitații noștri să fie mulțumiți.

Recuperarea istoriei – naționale și locale – este
un proiect pe care îl desfășurați de mulți ani. Din
păcate, apar destul de des fapte, întâmplări și oameni
care par să nu aprecieze prea mult demersul de
păstrare a identității noastre de neam și țară. Este
binecunoscut cazul Cocuța Conachi. E o cauză
pierdută?

Este adevărat, noi, românii, nu facem suficient
pentru cinstirea eroilor, dar cazul Cocuței este ceva de
neimaginat. Ea a schimbat destinul poporului român
pentru secole. Am argumentat această afirmație cu
dovezi certe, într-o cărticică. Am găsit sponsor,
sculptor, fundație ca să realizăm un bust. Întocmirea
dosarului intra în obligațiile primăriei. Motivația istorică
am realizat-o eu. S-a lucrat prost și cu mari întârzieri. A
fost respins de patru ori, fiindcă era incomplet. Se
apropia Festivalul. Primarul a dispus montarea și
inaugurarea bustului, deși nu venise aprobarea de la
București. Peste câteva săptămâni, Comisia Națională
ne-a comunicat că lucrarea trebuie coborâtă de pe soclu,
întrucât a fost montată ilegal. Dispoziția a fost executată
imediat. Separatiștii tecuceni au răspândit imediat
zvonuri conform cărora fiica lui Conachi nu are merite
istorice, ba mai mult, a avut o aventură amoroasă cu
Al.I. Cuza. Și ca să fie tacâmul complet, într-o lucrare
masivă (nu fără merite), redactată de respectivii
contestatari, s-a strecurat informația că Unirea s-a
realizat cu aprobarea lui N. Vogoride. Sancta
simplicitas! Cocuța așteaptă niște vremuri normale.

Dintre volumele publicate, pe care îl considerați
cel mai aproape de ceea ce constituie esența gândirii
dumneavoastră filosofice?

Mă simt obligat să mărturisesc deschis că au fost
vremuri când m-am grăbit cu tipărirea unor cărți. Acum
am cernut toate volumele și am tipărit două micuțe
antologii. Una aici, alta la Chișinău. Cu acestea voi
defila în viitorul apropiat și, poate, în… celălalt.
Volumul cel mai apreciat și mai norocos a fost În
ghearele râsului. A fost tradus în șase limbi, prezentat
la Forumul Asia-Europa și a apărut la Paris ilustrat de
un mare artist- fotograf din Elveția.

Ironic și inteligent, alăturați fiecărui aforism un
bagaj emoțional și nu vă este teamă să folosiți vorba de
duh acolo unde, de obicei, întâlnim expresia
impersonală, condensată, a înțelepciunii și a
experienței. Credeți că nota de umor dăunează în vreun
fel statutului cumva „academic” al aforismului?

Dacă este de bună calitate, umorul nu dăunează
nicicând și niciunde. Dimpotrivă, este valoarea supremă
a stilului unui scriitor. Să ne amintim de Boccaccio, de
Ion Creangă, de Emil Brumaru etc. La Junimea se afla
intelighenția țării. Dar erau și ei oameni. Simțeau nevoia
să se relaxeze prin râs.
Când îi venea rândul lui Creangă, pezevenchiul
întreba: pe ulița mare sau pe cea mică? Dacă plenul vota
pentru prima variantă, doamnele erau nevoite să
părăsească sala. Dar până a doua zi, ne spunea prof. Gh.
Agavriloaie, ginerele lui Garabet Ibrăileanu, aflau tot ce
s-a discutat. Pentru că atracția față de umor e colosală.
Cuvintele licențioase nu sunt compromise prin definiție.
Ele pot fi chiar înnobilate prin talent, prin măiestrie
artistică. Grav e când se recurge la descrieri fiziologice
scabroase, cum se întâmplă în unele romane
contemporane.
Lucian Blaga spunea, când avea prilejul,
următoarea anecdotă. Ion și cu Maria, aflați în luna de
miere, dormeau în curte, în căruța cu fân. Întuneric
beznă. Maria se duce în fundul grădinii. La întoarcere,
se lovește de oiștea ridicată și exclamă: – Tu ești, Ioane?
Când e vorba de aforisme strict filosofice, le respect, dar
nu mă emoționează. Eu am vrut să am umor, dar nu cred
că am izbutit prea des. Linia dintre scorțos și vulgar
seamănă cu sârma acrobatului. Oricând te poți prăbuși.

Publicați de multă vreme în paginile revistei
„Spații culturale” și vă mulțumim pentru că o faceți.
Selectați, în acest interviu, câteva aforisme pentru
cititorii noștri.

Cu nespusă bucurie, deși am cam abuzat de
spațiul dvs. tipografic:
După consacrare, unii autori nu mai scriu și
nu mai citesc nimic. Dar jurizează continuu.
Îi neagă pe unii scriitori și cei care nu au scris
în viața lor decât pe garduri, ori prin latrinele
publice.
După moarte, seraficul suflet ia calea
neantului, în timp ce nemernicul trup se lăfăie prin
cavouri, mausolee, ori chiar piramide.
Se pare că mai mult durează prieteniile iscate
prin cârciumi, decât cele urzite prin academii.
Se scrie cam puțină literatură încheiată la toți
nasturii.
Arta poate fi liantul și oxigenul unei națiuni.
Și totuși, în om există mai mulți nuferi, decât
nămol.
Din copilărie rămân icoane, nu amintiri.
Scopul educației este transferul de flacără.
A consemnat V.M.T.

***
Mereu „în ghearele râsului”
Valeria MANTA TĂICUȚU

Antologia „Aforismele mele” este o carte de
înțelepciune, dar și un alfabet al dezamăgirii și al
disperării. Vasile Ghica nu glosează cioranian pe
marginea liniei noastre ontologice, preferând
exprimarea adeseori sarcastică, închiderea în poantă și,
câteodată, umorul blând (detectabil în calupurile care au
ca subiect cultura și religia). Dacă „sloganul mileniului
al treilea ar putea fi La balamuc, birjar!” (pag. 85), iar
„Tiranii nu acceptă adevărul, decât în pijama de bufon”
(pag. 126), nu defetismul/ închiderea în sine/
singurătatea sunt soluțiile, ci râsul sănătos, care poate să
umilească și să vindece. Au spus-o și alții, o spune și
autorul tecucean, în expresii concise, ușor de descifrat
chiar și când se bazează pe jocul de cuvinte („În
politică, nu ajungi la audiență, decât prin obediență”)
sau, pur și simplu, pe metaforă. Arta, Dumnezeu și
natura pot constitui adăposturi individuale pentru suflet
și minte, dar ce te faci când „Și proștii, și nebunii vor să
schimbe lumea. Și reușesc. Când unii, când alții.”? (pag.
130). Este adevărat că „Relația cu Dumnezeu și cu
semenii este arbitrată de cea cu noi înșine” (pag. 131),
de aceea este necesară autocunoașterea, plasarea într-un
sistem moral/etic/valoric de la înălțimea căruia să
accepți că viața este o lecție continuă și că poți învăța de
la oricine: căci cititul în oameni și în cărți (v. aforismele
care au ca subiect lectura) „rămâne cea mai ieftină
investiție, care poate să aducă, în timp, importante
dividende spirituale” (pag. 133).
Când vine vorba de viața politică, Vasile Ghica
este necruțător: „La volanul istoriei ajung prea des
oameni fără permis de conducere”: cu alte cuvinte,
șoferi amatori, care pun în pericol viețile pasagerilor, se
strecoară fraudulos în locuri unde, dacă lucrurile ar
decurge normal, n-ar avea ce căuta. Din păcate, istoria o
fac învingătorii, adică cei care au tupeul să se erijeze în
lideri și nu respectă un adevăr simplu: „Dacă nu reușești
să pui o piatră la temelia vremii tale, măcar nu le
deranja pe cele așezate de alții!”. Cum „Singurii oameni
împăcați definitiv cu ei înșiși sunt imbecilii.”, nu trebuie
să ne mire că lucrurile – în lume și în țară – merg prost:
autosuficient, incapabil să vadă mai departe de propriul
interes, politicianul contemporan nu se îndoiește de
nimic, dă buzna în toate domeniile și le distruge cu lipsa
lui de pricepere, aducându-ne și pe noi în stare să „Nu
ne mai recunoaștem. Ni s-au golănit ochii, ni s-a birjărit
limba.” (pag. 17). După acest (anti)model, „Ignoranța a
ajuns una dintre cele mai frecvente opțiuni ale omului
contemporan.”(pag. 18): întâi te faci că nu știi, apoi nu
vrei să știi și, în cele din urmă, constați că a fi ignorant
aduce mai multe foloase decât dacă ai fi iubitor de cărți
și de școală. O spune parlamentul plin de
semianalfabeți, economia plină de afaceriști cu viclenia
primitivă a hârciogului și, mai ales, topul oamenilor de
succes, cei mai mulți, cu doctorate obținute prin plagiat,
neștiutori de carte, dar descurcăreți, deoarece „Secretul
îmbogățirii rapide a unor miliardari actuali este că s-au
oprit la timp cu învățătura.” (pag. 31).
Ironic și inteligent, Vasile Ghica condensează în
cuvinte puține o întreagă tragedie umană: „Idealul
muștei este bălegarul.” (pag. 34) și, chiar știind că
„Incultura este cea mai mare ofensă la adresa condiției
umane.” (pag. 54), autorul nu se mai revoltă, părând,
mai degrabă, atins de resemnare: „Popoarele imbecile
își deversează uscăturile spre vârf.”. Nu altfel se
întâmplă la noi, mai ales după evenimentele din
decembrie 1989, când tot putregaiul, toată uscăciunea,
tot ce era, pe scurt, lipsit de valoare a ajuns în frunte, la
conducere, întru prăbușirea unui neam și a unei țări.
Cum „Scrisul relaxează aproape ca o înjurătură.”
(pag. 62), a continua să denunți năravuri, adică a încerca
să rămâi înțelept într-o lume pe dos devine un gest
sinucigaș, dar care te ușurează și te limpezește. Expresia
savantă a nemulțumirii și revolta supusă (auto)cenzurii
intelectuale nu-și au rostul când la conducere sunt
mârlani și analfabeți suspecți de agnozie auditivă (aud și
nu înțeleg) și a căror cultură a rămas sub nivelul clasei a
treia din școala primară. Corupți și dezmățați, pârjolesc
totul, căci, spune Vasile Ghica, „Când politica e târfă,
instituțiile statului devin adevărate bordeluri.” (pag. 80).
Lucid și capabil să spună adevărul fără
menajamente, Vasile Ghica are înțelepciunea de a
rămâne egal cu sine, fără să fie descumpănit de
„cristalele de fum”, de derapajele lumii contemporane,
de declinul condiției umane. „Surâsurile migdalate”,
ușor otrăvitoare, dar necesare vindecării, vin din
experiență, înțelegere și acută nevoie de comunicare.
(*Vasile Ghica, „Aforismele mele”, Ed. Detectiv literar,
2020)