De-ai noștri! – Valeriu Sofronie – Domnul P (2)

O ieșire în natură / plimbarea cu P

ieșim în natură
hotărâți să înțelegem cum stau lucrurile
dar lucrurile nu stau
lucrurile se mișcă mereu
sunt ca semințele care îți cad de pe buze de ajung după trei zile
până în rândurile de jos
ale poemului
de se amestecă între păsările cu aripi ușoare să știți
că în ele este gândul mincinos care nu a întors nicio privire în sus
de sunt pricină de întrebări care fură minții odihna

iarăși trebuie să știți că duhul răutății e cuibărit atât de adânc în ele
încât au contaminat cu neputința chiar și oasele tari din genunchiul uriașului
iar de sunt de mai multe feluri
iar noi nu știm de care să ne legăm mersul e semn că totuși
cineva a reușit până la urmă să învețe urcușul și coborâșul
din munte trimițându-și zeii la plimbare
în afara orașului
între lucrurile de atâtea feluri
suntem și noi rătăciții fără potecă
oamenii lemnului crud
dușmani de moarte ai drumurilor bătătorite porniți să demonstrăm
că nu ne cuprind până la urmă nici iadul și nici cerul
că suferim de peripatetica metafizicii la fel de mult ca o creangă mucegăită
legănată dintr-un vânt în altul

Secunda infinită

căzusem într-o secundă infinită
cu genunchii întorși cu umerii departe în afara
mea
cu fruntea de poet de provincie
căzusem într-o secundă infinită
și nu mai știam să ies

în secundă încăpuse ca printr-o minune
relativistă
și orașul căzut în dizgrație ecologică
boală nevindecabilă
luată de la plopii dezbrăcați de pijamale
din dispoziția primarului

orașul era mare
dar secunda de toate încăpătoare
unii peste alții poeți și primari
femei și prostituate fraudate de șoferi de cursă lungă
revoluționari fără legitimație
morți cu acte în regulă
fiecare cu puteri căpătate într-o singură clipă dăm nervos din umeri
ne călcăm pe picioare sub picioare gesticulăm abundent
tone de salivă expectorăm în limpezimea aerului industrialului nostru oraș
țipăm unii la alții să avansăm înainte și înapoi ne târâm pe genunchi
nerăbdători să ieșim din ea

în același oraș
se întâmplă să fie și prietenul tău poetul
(cu care tocmai sfârșești discuția aprinsă
despre condiția scriitorului
hotărât să intre anul acesta în USR)
secunda ne înghițise pe amândoi
în timp ce înălțăm imnuri de laudă
la adresa fără adresă
a postmodernismului

eeeehhhh
mi-am zis
asta trebuie să fie o secundă
din care nu poți să ieși nici într-o viață de om
așa că m-am decis să termin cât mai repede
alegațiile despre logicile imposibile ale poeziei
și să îmi continui ziua aceasta de sâmbătă
de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic

O întrebare grea/
Dumnezeul lui P

doi cunoscuți l-au oprit din mersul egal
cu care își obișnuise de multă vreme locuitorii
orașului
unde ți-e dumnezeul ?
arată-ni-1 acum
a venit rândul tău să ni-1 arăți

uite doamna F pe care nu o știam în stare nici
să-și cheme taxiul ni l-a arătat și toți suntem acum mulțumiți
sau domnul T pe care îl credeam mort de-a binelea
(știi că nu mai răspundea la fel de repede ca înainte la sonerie)
ni l-a arătat și el
ba chiar i-a făcut o prezentare cum rar se mai
vede în ziua

de azi și vezi bine cum zi de zi
întâlnești câte doi trei discipoli în casa lui avizi
să învețe modul corect
în care trebuie să se arate
să nu mai zicem de celălalt domn R cu care nu vorbești de-o lună
(să știi tu că domnul R este un adevărat domn)
știind cât de greu ne este să punem întrebarea
el nici măcar nu ne-a mai lăsat să ne umilim
și ni l-a arătat dintr-o dată

toți dar absolut toți ne-au arătat
acum e rândul tău să ne arăți arată-ni-l
și să nu mai faci ca data trecută
când în loc să răspunzi scurt și la obiect
ne-ai cărat după tine trei zile
ca să ne lași în același loc
ba și cu o misterioasă stare de amnezie că nu am mai știut
multă vreme ce trebuia să îi întrebăm pe concetățenii noștri dornici
mereu să fie întrebați și să ne arate

atunci domnul P se gândi puțin
înainte de a afla
dacă e vremea să le arate sau nu
se hotărî
și îi luă cu el încă trei zile

Omul din ploaie / misterul Iui P

domnul P nu este un om misterios
când vedea oamenii mirându-se de faptele
sau înfățișarea sa convoca de urgență o ședință
publică de demisterizare
în care aducea o critică necruțătoare
îndrăznelii sale de a se lăsa interpretat
(înțelegeți din aceasta că P avea o
oarecare putere de convingere
asupra confraților săi)
am greși dacă am vedea în asta un motiv de
reproș

P ar fi fost primul care ar fi sesizat
inoportunitatea excesului său
de autoritate și ar fi cerut întrunirea
de îndată a unui alt consiliu spre a-și înfiera și
această din urmă îndrăzneală

nu întâmplător absența reliefului
și albul imaculat al foii de hârtie i-au servit
dintotdeauna drept model
ca să își dovedească sieși
lipsa de servitute în fața idolului își arunca din
când în când hainele pe jos
și pornea gol prin oraș acompaniat
doar de zestrea sa naturală
(singura care l-a consacrat contrar voinței sale
și împotriva căreia nu putea solicita întrunirea
niciunui consiliu)

în timp ce mulți semeni de-ai lui se lăudau cu
colecția
impresionantă de nisip sau cu
orele de fină diplomație intelectuală
P afișa în toate ocaziile
un aer atât de absent încât
te făcea să crezi că în acel loc și moment
el chiar se pregătea să-și mărturisească
ultima tentativă de a deschide prin lume porți
celor ce nu mai aveau decât trup
parcă venit din căderea unei ploi
cu anotimpuri mărunte
sau dintr-un tremur al pământului

domnul P a rămas până la capăt așa
cum îl știm cu toții
un om pentru care cele ce nu vor să fie văzute
nu se vor întâlni niciodată cu el
iar dacă se face totuși
că vor trece pe acolo
fiți siguri că
se vor topi repede în ochiul lui umed
fără să apuce
să-l doară
sau să-l încolțească

Un punct luminos/
P se gândește la poem

încă de dimineață își puse în ordine creionul
hârtia mâna cu degetul care arată întotdeauna
departe
scaunul de lângă copacul cu crengi de aramă
din care fruct după fruct
mărturiseau despre căderi

sub picioare își adunase în liniște iarbă sălbatică
melci care își legau coarnele lungi de șireturi
pământ ușor de duminică și un pumn de
semințe rămase din ultimul anotimp

P își ținea capul ușor aplecat asupra lemnului
și aștepta
mi se întâmpla nimic neobișnuit în lume
soarele stăpânea în jurul lui la fel de bine
culorile iar oamenii
legau continente nelocuite între ei
aceleași lumini erau uitate aprinse deasupra
caselor
copiii se ridicau nesiguri în picioare bătrânii se
ghemuiau ca bulbii sub grădini

prietene îi spun nici azi nu va sosi

de când a intrat în viața ta nu văd decât aerul
acesta rece care îți ține ochii deschiși
prietene nu e semnul bun
soarele a început să mintă culorile
uite cum s-a umplut lumea de oameni
într-atâtea continente nelocuite cândva
mâna te trădează arătând undeva
lângă tine s-au stins luminile din degetul tău
se întâmplă ceva neobișnuit în lume bunul meu prieten
nu te mai recunosc nici semințele și nici anotimpurile
copacii și-au pierdut arama iar fructele
nu le mai cad și se topesc în ei ca ploile

în zadar aștepți nu va sosi nici azi
de două ori se va face noapte la rând și nu va
sosi

P își ridică atent capul de deasupra lemnului
simte iarba din pământul de duminică cum
începe să îi crească blând sub tălpi
și melcii cum alunecă peste fructele căzute
încercându-le coaja
cu mișcări sigure își pune la îndemână creionul
hârtia mâna cu degetul care arată iarăși departe
și așteaptă relaxat toți știau că urmează să se întâmple ceva

când nimeni nu mai putea deosebi orele zilei
de orele serii
un punct luminos trecu ca un zâmbet
peste chipul lui P și multe cuvinte
asemănătoare începuseră să se topească
lăsând în urmă neatinse poemele

între umeri și cer/
vârstele Iui P

copilul a zărit tabloul
l-a ridicat cu ambele mâini
până în dreptul frunții
ca un gânditor păgân a privit o vreme în el
ca un pictor și-a ordonat în minte culorile
care i s-au părut dintotdeauna cunoscute
aplecat peste genunchi l-a așezat pe marginea
osoasă a drumului și fugi de acolo în grabă
îndemnat de cine știe ce gând

după el tânărul cu pasul alungit a coborât în
încăperi rotunde și luminoase
unde milioane de ochi deschiși
nu apucau să se vadă
dar mâinile însemnate de vreme se căutau sub
lune roșietice
ca trupurile de sub plăpumi uriașe
prefăcându-se că înțeleg și răspund chemării
făpturii din chihlimbar

după ei mulțumit că e ultimul care închide
cercurile bătrânul își întinse brațele pe lângă
el și lăsă apele ușoare să îl acopere
împreună cu brotacii de sub cămașa lacului
și dispăru cum uneori dispare toată apa
de pe suprafața ochilor de rămân doar norii
mototoliți ca o amintire de sertar

și văzând cum plutește puiul păsării
peste tăcerea ce-i leagă cu bocanci de fier
aripile
să nu se îndepărteze de cuibar prea devreme
atunci când vârstele vor începe să vorbească
deodată în el
P a înțeles că va veni o vreme când
sufletul acesta rotund înrămat între umeri și
cer se va întoarce acasă ca un miel rătăcit

Coborârea/
P se oprește și privește cerul

devenind mai greu decât o pasăre
P trebuia să coboare

cobora încet și rând pe rând afla câte ceva
dintre atâtea chipuri pe iarbă
unele începeau să îi semene
primele ore ale zilei rămâneau acolo
celelalte treceau mai departe
P se obișnuise cu asta
și nu mai întorcea pietrele în pământ
din lumină lua atât cât acoperea o cărare
din cei doi pași îl prefera pe acela care
nu se mai putea întoarce
din cele de departe se bucura de cele ce erau
mereu
mai departe

scria poeme lungi despre apele de pământ
rar câte unul despre apele
despărțite de alte ape
aproape întotdeauna serile
îl găseau fără cuvinte
și atunci era fericit că ziua următoare nu trebuia
să înceapă din ziua de ieri

când se ridicau scările
P se întindea și privea de aproape cerul
mirându-se de hainele ude
ale îngerilor
țipetele zăpezilor fără culoare
îi topeau în inimă oasele
iar degetele tot mai subțiri
și mai lungi
desenau pe nori zboruri
lăsate în urmă de păsări