Spații culturale nr. 72 (1)

Redactor-şef:
VALERIA MANTA
TĂICUŢU
Colectivul redacțional:
CAMELIA MANUELA
SAVA
NICOLAI TĂICUŢU
PETRACHE PLOPEANU
SORIN CĂLIN
STAN BREBENEL
Secretar de redacţie:
SILVIA IOANA SOFINETI

Petrache PLOPEANU

Ispitirea Binelui

Motto:
„Cînd vă încearcă ispitirea Binelui, duceţi-vă la piaţă, alegeţi
din mulţimea de acolo o bătrînă, pe cea mai năpăstuită, şi
călcaţi-o tare pe picior. Priviţi-i dezlănţuirea pătimaşă, fără
să-i răspundeţi în vreun fel, pentru ca, datorită fiorului pe
care-l dă excesul de adjective, să poată şi ea trăi, în sfîrşit, o
clipă de apoteoză.” (Cioran, Silogismele amărăciunii,
Humanitas, București, 1992, p. 68)

Trecem din nou printre furcile caudine ale
promisiunilor electorale. Care mai de care, candidații la
funcțiile râvnite ale administrației locale se întrec în a-i
convinge pe alegători fie să le mai dea o nouă șansă /
mandat pentru a face ceea ce nu au făcut până acum, fie
să-i aleagă pentru prima dată, ca un reflex al
nemulțumirilor față de fostul ales. Arma preferată de
toți, fără excepție, este promisiunea. Nu voi intra pe
terenul mișcător al conținutului acesteia, fiecare
candidat adaptându-se incertitudinii viitorului în funcție
de imaginație, de moralitate, de putință intelectuală etc.,
ci mă voi mărgini la a conchide scurt că fiecare încearcă
să ne convingă printr-o ispitire a binelui. Căci aceasta
este promisiunea, o ispitire a binelui. Desigur este ușor
de observat diferența dintre felul în care este scris
termenul „bine” în titlu, cu majusculă (Bine) și în text,
fără majuscula respectivă. Asta pentru că încerc să
subliniez diferența dintre Binele general, Binele public,
așa cum era el înțeles de iluminiștii francezi și binele
politicienilor noștri, cel de toate zilele. Iar de la binele
acesta, de toate zilele, până la expresia biblică „pâinea
noastră cea de toate zilele”, nu este decât un pas.
Politicienii noștri nu și-au însușit lecția iluministă, ei nu
pot gândi în termeni generali. Pentru ei, binele nu poate
fi decât concret, de aceea și promisiunile lor sunt
concrete: să mai repare un drum, să mai tencuiască un
bloc, să, să, să… E bine și așa, dar concretețea
promisiunilor trădează incapacitatea de a vedea Binele,
lipsa de fapt a exercitării îndelungate a Binelui, a
practicii Binelui fără a fi nevoiți să-l lege de un anumit
moment și să-l transforme într-o promisiune, de cele
mai multe ori golită de conținut.
Generalitatea termenului de „bine”, filozofia lui
nu poate fi transformată ad-hoc într-o promisiune.
Concretețea promisiunii electorale nu permite
apropierea binelui de Binele Public, ci înfățișează doar
binele personal, la care majoritatea candidaților se
gândește, fără nicio îndoială. Binele public este general,
binele cu care ne ispitesc politicienii este unul
individual și, desigur, începutul acestuia pornește în
primul rând cu propria persoană. De cele mai multe ori,
se și oprește acolo. Și pentru că ei realizează instinctiv
precaritatea condiției lor morale, în termeni de Bine și
de Rău, încearcă să suplinească această lipsă printr-o
ispitire a Binelui. Chiar și ei percep că există un bine
concret și un Bine general și încearcă să se apropie de al
doilea printr-o ispitire a alegătorului cu acest Bine,
neînțelegând însă faptul că ispitirea este improprie. Este
ca și cum s-ar încerca realizarea unui edificiu dedicat
Veșniciei realizat din lut (vezi visul lui Nabucodonosor
din Biblie).
Cum vede Cioran problema aceasta a ispitirii
Binelui?
În „silogismul” său amar fixează cei doi poli
implicați în această ispitire: cel ce ispitește și cel ispitit.
În primul rând, ispitirea acționează asupra celui care se
consideră potrivit pentru ceva, iar pentru aceasta are
nevoie de altcineva, pe care, la rându-i, să-l ispitească.
În cazul nostru candidat – alegător. Cioran spune:
„Cînd vă încearcă ispitirea Binelui, duceţi-vă la
piaţă…”
„…alegeţi din mulţimea de acolo o bătrînă, pe
cea mai năpăstuită, şi călcaţi-o tare pe picior.”
„Priviţi-i dezlănţuirea pătimaşă, fără să-i
răspundeţi în vreun fel…”
„…datorită fiorului pe care-l dă excesul de
adjective, să poată şi ea trăi, în sfîrşit o clipă de
apoteoză”.
Nu mă pot opri să nu fac apropierea dintre faptul
alegerilor electorale și piață. De ce a ales Cioran acest
spațiu pentru a se testa capacitatea individului de a ispiti
cu Binele pe altcineva? Piața este un loc al vânzării /
cumpărării, un loc al negocierilor, un loc, în definitiv, al
ispitirii cu iluzia că s-a realizat o înțelegere între
cumpărător și vânzător, un loc al „gheșeftului”. Un loc
în care toate sunt extrem de concrete, iar binele nu poate
fi și el decât concret. „Bătrâna”, subiectul ispitirii
Binelui, devine aici un simbol al decrepitudinii, al
degradării materiale a ființei umane, al lipsei de
perspectivă și drumurilor închise. Ispititorul nu trebuie
decât să facă și el apel la instrumente de acțiune
adecvate subiectului ispitirii, identificate în îndemnul
„călcaţi-o tare pe picior”. Iată, așadar, la ce se reduce
de fapt ispitirea: durerea concretă care permite celui
care o suportă să-și dea frâu liber imaginației verbale.
Ispitirea Binelui este înțeleasă denaturat de cel care
realizează și determină reacții denaturate pentru cel care
o suportă. Totul se menține la nivelul verbalului. Și
ispitirea, și reacția la ispitire.
Suntem, în aceste zile ale alegerilor locale, acea
„bătrână” ispitită în „piață” de către cel ce se vede
salvatorul comunității locale. Toți candidații se
înghesuie să ne „calce pe picior”, într-o înțelegere total
eronată a ceea ce reprezintă de fapt Binele.
Luați-vă, pentru orice eventualitate, bocanci cu
vârful tare…

Florentin POPESCU

Amintiri cu Radu Cârneci (II)

Să fi fost, cred, prin februarie sau martie 1971
când furierul unității militare în care îmi făceam armata
(peste linii, vizavi de Gara Bacăului) mi-a adus o nouă
scrisoare de la Radu Cârneci. Era o invitație la lansarea
cărții lui, Cântând dintr-un arbore, apărută de curând,
eveniment care avea să se întâmple peste câteva zile la
librăria centrală a orașului.
Dar cum să plec din cazarmă fără bilet de voie?
mi-am zis în prima clipă, gândind că dacă aș face așa
ceva aș putea fi prins de vreo patrulă militară, adus
înapoi și încarcerat pentru cine știe cât timp. Numai că,
alături de invitația poetului se afla și o mică notiță pe
care scria (n-am să uit niciodată!) „Spune comandanților
dumitale că te întâlnești cu mine și-ți vor da voie!”.
Așa s-a și întâmplat, iar mica precizare spunea
multe. Radu Cârneci era o mare personalitate a
Bacăului, fiind cunoscut, respectat și apreciat, nu numai
de către intelectualii urbei, ci de toată suflarea, inclusiv
de niște comandanți militari, dintre care unii nu se știe
dacă vor fi citit vreodată poezie contemporană.
Ușor stingherit de ținuta vestimentară pe care o
aveam, în prima clipă m-am gândit să nu merg la
lansarea cu pricina, spunându-mi: „Ce să caut eu printre
atâtea somități culturale ale Bacăului, eu care sunt un
simplu soldat?”.
Curiozitatea și dorința de a-l cunoaște pe
conjudețeanul meu din comuna Pardoși, dar și mai abitir
de a obține un autograf de la el au fost mai puternice.
… Și iată-mă încercând să intru în librăria
fatalmente neîncăpătoare unde se petrecea evenimentul.
Lume multă, așa încât reușesc cu greu să mă strecor
înăuntru și să găsesc un loc, în picioare firește, lângă
tocul ușii. Bun și el de vreme ce de aci pot vedea tot
„prezidiul” și pe cei însărcinați cu lansarea.
Dacă-mi amintesc bine, cred că erau cinci sau
șase, dacă nu cumva chiar mai multe persoane, bărbați
în costume ca de sărbătoare, cu cravată, într-un cuvânt
eleganți cu toții fiindcă se aflau la o festivitate care, întrun
fel, era o sărbătoare pentru ei și pentru tot Bacăul.
Lansarea începuse și vorbea cineva (să fi fost,
poate, Ovidiu Genaru, Constantin Călin, sau poate
George Bălăiță, nu-mi mai amintesc cu exactitate cine
era). Alături de el, așijderea elegant îmbrăcat stătea
„împricinatul”, chiar Radu Cârneci, pe care l-am
recunoscut din prima clipă.
Într-un răgaz, când unul din vorbitori și-a
terminat discursul urmat de aplauze, îl văd pe Radu
Cârneci că se desprinde de grupul lui de colegi și vine
direct la mine. Eram singurul soldat de acolo.
„Dumneata trebuie să fii poetul din Buzău!”, zice el.
„Da!”, răspund eu cu timiditate și cu jumătate de glas,
emoționat firește de clipă. „Dar nu trebuie să rămâi aici.
Vino să stai cu noi în față!”, mă îndeamnă el în timp ce
mă prinde de braț și mai de voie, mai de nevoie îl
urmez, creând evident o notă discordantă în aspectul
micului grup de scriitori aflați în fața publicului băcăuan
și probabil că unii se vor fi întrebat în sinea lor: „Cine o
mai fi și soldatul ăsta? Și de ce îi dă dl. Radu Cârneci
atâta atenție?”.
Ce a urmat după lansare intră în nota generală a
unor astfel de manifestări (cu care aveam să mă
obișnuiesc mai apoi de-a lungul anilor): o „sesiune de
autografe”, o „tratație” făcută de autor celor prezenți,
dialoguri, impresii, comentarii pe marginea cărții și a
revistei „Ateneu” etc.
Fiindcă ne aflăm încă în perioada de relativă
deschidere (Tezele de partid, de tristă amintire, încă nu
fuseseră date publicității) lumea literară era în
efervescență, apăreau cărți bune, pe ecrane rulau filme
străine de ultimă oră, se organizau manifestări culturale
de mare amploare (cum avea să fie și cel dintâi Festival
„Bacovia” de peste doar câteva luni și despre care voi
scrie într-un episod viitor), o atmosferă de optimism
domnea pretutindeni și se părea că lumea literară se va
înnoi din temelii – de aici și proiectele de viitor ale
creatorilor.
Neobișnuit cu efuziuni de prietenie din partea
nimănui, am rămas surprins când Radu Cârneci, care
abia mă cunoscuse, mi-a acordat nu numai o investiție
de încredere de care nu mă mai bucurasem până atunci
din partea nimănui, și ci o prietenie cu totul aparte. Ba,
mai mult, m-a invitat să-l vizitez și acasă, să-i cunosc
familia și să ne putem întreține și altfel decât la unele
manifestări literare, precum era cea care tocmai avusese
loc în ziua aceea.
Probabil că altul în locul meu ar fi profitat de o
astfel de oportunitate și ar fi dat curs acelei invitații (din
care nu ar fi avut decât de câștigat pentru că Radu
Cârneci i-ar fi facilitat pătrunderea într-un plan editorial
– adevărată victorie pentru un scriitor în condițiile în
care era o adevărată aventură să publici o carte sau
într-o revistă), însă eu unul n-am făcut-o. Mi se părea
prea brusc venită o astfel de onoare. Apoi mai erau și
rigorile vieții de militar.
Că mai târziu – și treptat – aveam să trec peste
toate acele rezerve și rețineri și aveam să ajung de
nenumărate ori în preajma sau chiar în familia poetului,
că aveam să-i cunosc îndeaproape membrii este deja o
altă poveste. Una frumoasă, despre care voi face
vorbire, cum zic avocații, ceva mai târziu.
În seara acelei zile, înainte de a se da stingerea,
dar mai ales în zilele care au urmat, cartea primită cu
autograf mi-a devenit un bun tovarăș de evadare în
imaginar, așa cum i s-a întâmplat și autorului ei, Radu
Cârneci atunci când, întorcându-se cu gândul și inima
către matricea copilăriei a scris, între altele Țara lui Lal,
poezie inspirată, desigur, de o legendă care
circula/circulă încă în satul Valea lui Lal, în care poetul
a văzut pentru prima oară lumina zilei. O poezie din
care am desprins versurile: „Acolo, o fată s-a dăruit
devreme/ unuia fără de întoarcere, preafrumosului Lal;/
sub acea îmbrățișare de dor lung/ au dat flori și semințe
de dragoste, acolo/ a răsărit apoi un arbore ciudat foarte/
care începu să semene cu mine: Doamne/ pe vremea
aceea de secetă atunci, Tu/ ai pătruns în mine cu
îndrăzneala lui Lal./ …/ Lal, păcătosule!/ Cum semăn cu
tine, cum trupul meu/ are ceva din tăria stejarilor
noduroși/ cum inima mea e asemenea lor/ mereu
alergând după rarele ploi! Și vânturi/ mă urmăresc. Lal,
acolo, doar tu/ între repezitele dealuri ai aprins
povestea/ tu, cel fără de piatră la căpătâi./…/ Numai eu
am plecat în lume purtându-ți păcatele:/ Lal! pentru tine
sufletul meu făclie!…”.

Rondosonete…

Gândind la Homer

…ochi pentru ce!? În întuneric rază
care-n tăria tainelor cutează
adânc de dor și pătrunzând adâncul
în care se zidește fraged pruncul
ce va aduce lumii sfântă pază –
el din tăria tainelor cutează…

(…ce zeu sublim, Homer!… precum se știe
fără de ochi privea în veșnicie
gândind minuni și întâmplări fantaste
la Troia și pe-ntinsul mării-vaste
el se zidea-n legenda pururi vie
fără de ochi privind în veșnicie…)

…ochi pentru ce?… Nevăzătorii sunt
adânci de duh spre Duhul cutezând
și dând sfielii îndrăzneala pură
și vocii a sfințeniei arsură –
pleoapele-mi închid și intru-n gând
adânc de duh spre Duhul cutezând…

Hannibal ante portas…
– în amintirea lui Eugen Jebeleanu –

… și n-a învins! iar zeii se uimiră
și vulturii latini se istoviră
iar elefanții au intrat în mit
când Generalul marșul a oprit:
cinci legiuni – cât zece! – se opriră!
și n-a învins, și zeii se uimiră…

(oh, e măreț să te păstrezi în vis
trăind sublimul ce ți-a fost prescris:
când poți învinge, să-ți învingi puterea
și gloriei să-i sărăcești averea
să dai înaltul ce ți s-a admis!…
oh, e măreț să te păstrezi învins…)

…n-a vrut să-nvingă! totul a rămas
în clipa moartă sub dramatic ceas
când Roma tremura-n bătaia sorții
El, Hannibal, sta mândru-n fața porții
ca bronz adânc, ne-mai-făcând un pas –
și a intrat în timp!… și a rămas…

Sufletul vinului
– se închină lui Ch. Baudelaire –

…Sufletul vinului, blând paradis
chemându-ne iarăși la Hanul de vis
în el s-ascunzând rădăcini-înfloriri
căderi în albastru și-n raze-uimiri
și-atent Serafimul de ceruri trimis
spre a ne-salvare din chipul proscris…

(…înecul e moartea dorită în vin:
te-atrage, te prinde, te soarbe destin
Prinț negru – coroană de-argint aurit
cu paloș în dreapta, cu ochiul mijit –
o luptă nebună în aerul – spin
înecul e moartea dorită, în vin…)

…da! nu ne mai pasă la care liman
stă ochiul de veghe, – prieten-dușman –
cel care ne strigă voind să ne-ajungă:
asprimea-i ne place, blândețea-i ne-alungă
da, îngerul-înger ne bântuie-avan
și nu ne mai pasă la care liman…

Sâmbăta morților

…stau în pământuri morții sub zăpezi:
credință veche-n ceea ce mai crezi
închipuiri-îmbrățișări sub cruci
te duce gândul unde-ai să te duci
spre-a te-ntâlni cu ceea ce nu vezi –

dorm în pământuri morții sub zăpezi…

(…trei sinucideri m-au voit prin vreme
trei paloșe ivindu-mi-se-n steme
trei lungi săruturi rotunjind averea
și steaua străjuind la învierea
în sângiuiri pornirilor blesteme
trei paloșe m-ademenind în steme…)

…pâine și vin pentru acei ce nu-s
decât păreri: cădelnițări-apus
și lacrimi seci topindu-mă-n țărână
ivind fântâni la Moartea-n har stăpână
spre-a re-zidi iubirea în Iisus –
pâine și vin pentru acei ce nu-s…

Marcel MUREȘEANU

PROZOPOEME

Acela care nici în furtună, nici pe mare, nici la poalele
vulcanului nu cere nimic de la Dumnezeu cu adevărat
este un mistic.
*
– Vai de cine n-a sădit un prun, monseniore!
– Poate fi și un păr, prințe!
*
– Cu ce se spală diamantele, monseniore?
– Cu privirea, prințe!
*
Haosul, un foc pe care numai îngerii îl pot stinge, cu
tulumbele lor cerești ca niște trâmbițe.
*
Mă tem grozav că după moarte sufletul meu va ajunge
să stea în cele mai neverosimile și incomode poziții, ca
într-un spital pământesc sau ca pe spinarea unui asin
ciolănos.
*
Calul lui mare, puternic, cu copitele netunse, trage după
el o cotigă goală și grea, pe când poneiul meu trage un
cărucior plin cu jucării și cu covrigi calzi. Când trecem
unul pe lângă altul nu ne salutăm.
*
Să te tatuezi cu proverbe din Solomon, ce lipsă de
înțelepciune!
*
Vă puteți închipui o cascadă curgând invers fără să aibă
un autor?
*
Fiți liniștită, doamnă, pe peștele meu cel roșu îl scot din
acvariu numai vara, ca să-i arăt marea!
*
Un spațiu gol, o cauză pierdută!
*
Ești sclavul lui Dumnezeu, pecetea Lui nu se poate
șterge de pe tine. Dar, în același timp, și fiul Său.
*
Crezând în nevăzut învingi nevăzutul!
*
Tăierea rădăcinilor nu-i o operație estetică.
*
Nu orice durere poate deveni literatură.
*
N-a nins, atunci ce se topește în mine?
*
Cel mai mic stat din lume: grădina mea!
*
Lumina a fost întotdeauna un Lux!
*
Ce a fost se varsă în ce ar fi putut fi și amândouă curg
înainte până nu se mai deosebesc una de alta.
*
Fericirile și ororile trăiesc din imprevizibila dorință de a
se repeta, ele se încarcă de la soare.
*
În iad, Timur cel Șchiop și Baiazid cel Orb îi aduc flori,
de ziua lui, lui Genghis Han!
*
Când infinita dorință de a dăinui se întâlnește cu infinita
dorință de a primi, se oprește balansarea Lumii
Nesfârșite, haosul se dizolvă.
*
Simt Energia de dinainte de Timp ca pe „o forță pură,
eternă, atotstăpânitoare a liniștii”.
*
Vom fi ceea ce am fost și mai rău decât atâta!
*
Poezia este discursul unui oracol. Poetul spune vorbe
pe care nu le înțelege despre lucruri pe care nu le poate
face.
*
Punctul. Un tratat despre Univers. El începutul, el
sfârșitul, el călătorul dintre început și sfârșit.
*
Ce poți tu număra înainte de Unu? Iată întrebarea cu
care trebuie să te trezești după ce te-ai culcat cu ea.
*
Ce fete frumoase! Furia, Gelozia și Lenea! Când vrei să
spui un lucru oribil, cântă-l!

Poezia avangardei ruse

în traducerea lui Leo BUTNARU

Piotr OREȘIN
(1887 – 1938)

S-a născut în orașul Atkarsk din gubernia
Saratov. Fiul unui supraveghetor de magazin și
croitorie. După terminare cu eminență a școlii primare,
din cauza situației materiale precare nu reușește să facă
decât trei din cele patru clase în școala municipală.
Pentru a nu urma calea de muncă a tatălui, mult timp a
locuit la bunicii de la țară. În 1911 și-a publicat primele
versuri. În 1913 se stabilește la Petersburg, lucrează la
căile ferate, caută intrare în lumea literară. Participă la
Primul Război Mondial, fiind distins cu două cruci „Sf.
Gheorghe”. Este considerat din rândul poeților
neoruraliști, însă, după ce-i cunoaște pe Serghei Esenin,
Anatoli Mariengof, Riurik Ivnev, în anumite poeme
preia stilistica și ideația avangardistă a imagiștilor,
precum învederează și poemul în secvențe „Neplăsmuit
de faptă omenească”, publicat în almanahul „Iav`”
(„Aievea”). În 1918 editează două cărți, la cea intitulată
„Răsărit” scriind o recenzie Serghei Esenin. Autor de
romane, nuvele. În 1937 este arestat, iar în 1938
împușcat. Reabilitat post-mortem.

IZVODIT NU DE FAPTĂ OMENEASCĂ

1
Trântiți-vă cu fața la pământ,
Buhniți-vă
Cu mutra în băltoacă.
Priviți
Prin cataracta
Bătrânului vampir:
Ce mai frumusache sunt eu!

2
Ce roșcați sunt zorii
Căpățânoși
Și
Creștetul pădurilor,
Secara
Și snopii din preajma satului
Care-s trupul meu.

3
Urechile
Brusturilor de nori,
Lungi,
Clăpăuge,
Din pletele roșcate
Bat
Măgărește
În cer!

4
Doi ochi
Sașii –
Două oceane
Ce odihnesc în mine
Și
Groasele jene
Cât cozile de ceapă
Înverzesc fierbinte
Pe pomeți.

5
Gura mea de piatră
E crăpată de cântec
De la Răsărit spre asfințit.

6
Picioarele-s
Cu copitele
Aruncate în cer
Și
Pe laba mea păroasă
Arde
Unghia.

7
Sătul
Și nemișcat
Ca bivolul,
În cămeșoi lung
Din pânza înserării, –
M-am așezat
Butucănos-vânjos
Și stau
Întins pe
Greabănul gras al Universului.

8
Din burta mea păroasă
Crește
Pădurea deasă.
Printre pinii pietroși
Lupii suri
În rasă și camilafcă,
Aprinzând lumânarea,
Oficiază liturghia.

9
Etern,
Izvodit nu de faptă omenească,
Rotesc îngreunat ochii
Ca pe siniliile pietre
Ale
Morilor cerești.

10
Rumeg încet
Norii gri
Și
Cu înțeleptul,
Nicicând tristul meu pântec
Mă gândesc la
Frații ce pier!

11
Sub pleoapele închise
Văd:
Printre picioarele mele
Râuri noi
Pe valuri de aur
Leagănă
Pământ Nou.

12
Ascultând
Pământul,
Am scuipat
Peste buza de jos, desfăcută, –
Și iată:
Ploile
Curg cu șuier de săgeți
Și
Zângănitor,
Se înfig în pământul pietros.

13
Etern,
Izvodit nu de faptă omenească –
Duhul Primăverii Învietoare a Toate
Eu sunt adiere
Peste ogoare arate
Și
Pe genunchii goi ai Universului
Torn
Apa albastră a
Veșnicului Meu Triumf.
– Osana în Cereștile Tării!

Iuri DEGHEN
(1896 – 1923)

S-a născut la Varșovia, oraș în care tatăl său era
angajat în administrația țaristă colonială. Copilăria și-o
petrece la Tbilisi, aici făcându-și studiile gimnaziale. În
1916 este admis la Facultatea de Drept a Universității
din Petersburg. Fără amânare, oarecum surprinzător, se
încadrează în viața literară, fiind primit în „Atelierul
poeților”. Face cunoștință cu Maiakovski, Esenin. În
1917, la sugestia sa este fondată societatea literară
„Marinarii din Marsilia”, liderul/căpitanul căreia devine
Mihail Kuzmin. Scrie versuri într-un pătimaș limbaj
transrațional, ce-și are originea în vorbirea alienaților.
Aleksei Krucionîh, unul din protagoniștii futurismului
rus, îl numește pe Deghen „sensibil poet-microscop”.
Însă poetul pare a fi parcă… bicefal și pluricanonic,
concomitent cu radicale poeme zaum’ scriind versuri de
un tradiționalism vetust, dezamorsate de orice intenție
novatoare. În toamna anului 1917 se stabilește la Tbilisi,
unde îi locuiau părinții. Publică articole despre
futurism, împreună cu Krucionîh și Zdanevici
participând la acțiuni literare și expoziții de artă
plastică. Editează câteva cărți de versuri. În 1920 se
stabilește la Baku, aici publicând volumul „Pescuit
magic”. Peste trei ani este arestat, învinuit de fondarea
unei organizații antirevoluționare („Crucile de foc”) și –
mai grav! – de incendierea conductei caspice de petrol.
La 27 de ani, vârstă considerată fatală printre poeți, este
executat. Reabilitat post-mortem abia în 1991.

***
Lui M. Kuzmin

nu-i vine ușor vaporului cu trei punți.
greu e să se rupă de ancora din afund.
stă uriaș, fantastic cal de povară ce vrea
s-o ia, concomitent, spre nord și spre sud.

otgoanele prind a scârțâi,
își zic stridentul cântecel,
s-a mișcat în mijloc de april,

lasă în urmă un fum brun,
se lasă deșelată marea sub el.

mi-e dat să merg spre țări minunate
cu acest straniu vapor barosan.
adio, puf al depărtatelor văi! –
timonier-șef ajuns-a un simplu cioban.

(DIN POEMUL „DEZGHEȚ”)
Lui M. Kuzmin

Mai țin minte și romanul abia început,
Tinerește nervos și dezordonat,
Iar pe masă luminosul cer de sub veioză,
Căminul și jețul – sărbătoarea nordicilor
Și-a serii cuceritoare minciună
Cu ceai aromat, taclale de dragoste
Într-un minunat amestec. Talia ta
Atunci deja nemlădioasă și nedreaptă
Mai dragă-mi era decât zveltețea convențională.

Zborul orelor, dar de fericire,
Nu-i așa că era prea repede, de parcă
Noi abia de ne-am fi început romanul?
Apoi dintr-o dată-n lumea noastră tihnit-visătoare
Năvăliră surd războaiele de mahalale.
***

iar dacă mă rogi foarte tare, dacă
îmi tot spui „te-ai îndura, destul!”
în al toamnei timp zălud și ud ca un pipi
îți voi arunca de-a dura mormântul.

pentru a ține minte trebuie sufletul
să-ți chinui a deplină curățire.
bucuroși suntem inima a ne sfâșia
cu cazne fel de fel și prorocire.
stelele plescăie straniu
în cerul de peste casă și alte zidiri.
crezusem, copilul a adormit –
nu simțisem că tu nu mai respiri…

INIMA FĂRĂ NIMIC

– Ascultați-mă,
Ascultați-mă doar pe mine –
Numai eu unul vă pot dezvălui adevărul.
Pentru că
Tot ce-au făcut odinioară poeții
Și ce vor scrie dânșii azi, trudnic,
Nicicând nu va fi mai ascuțit ca pana
Care chiar acum binecuvântează spaima!
Agher
Dulamber aghi
Durivan anațan ag
Biuț murilai dalely.
Gro di gro
Sfarmă coșciugul.
……………………..
Prin geam se vede acoperiș de tablă,
Norii plutesc aiurea:
Copile, auzi, oare auzi?
Vei crește
Și nu-ți va tremura mâna
Când vei smulge din memorie
Chiar însăși numele meu!
Gher… gher..
Bița, biț. Bița, biț,
Gre-van-mazi Nitu-miro
San…
A murit ea… A murit…
Fie ca… –
Eu mă rog de minune –
Dar oare chiar creatorul acestor lumi
N-are deloc inimă,
Chiar fără inimă să fie?…
Mă bucur.
Bucurați-vă și voi,
Neam prostit de zeu:
Semințele
De la seminal, gândul de la gândire,
Cei mai buni copii ai voștri
Sunt luați la cer.
Mă bucur.
Bucurați-vă și voi,
Iar sufletele
Ca dintr-un clondir subțire
Turnați-le în paharele morții
Să se-nspumeze lichidul…

DESEN

Focul circului e din linii zigzagate.
Avântă-te-n trăsăturocal de turnir,
Cu două bice-ndemnat de dresorul roșcovan.

O! Fiecare spectator se bucură de circ,
Când tu plutești în zbor pe sub cupolă
Semeață călăreață cu fundulețul mic
Precum două căpșune.

NOTĂ

Iar dumneata ești motiv
Pentru atâtea inspirații.
Îți vei mai aminti de Iuri Deghen?
„Psihometrica” tărăgănare
A lui Sigmund o vei ține (în) minte?
(1919)

***
Moartea-ți este dată de Dumnezeu
Și inima ți-e dat(ă) să-ți fie sfâșiată, –
Deci binecuvântează și viață și moarte,
Fără-a pretinde pentru eroism răsplată!

Oricând atent, retras, tăcut
În tihnă, râvnă visătoare,
Nu cere alte bucurii decât
Micsandre aromitoare.

Și viața ce-ar putea să-ți spună
Cu-al ei îndemn provocator?
Răspunde-i: zeii mei sunt alții –
Aici nu sunt decât un privitor.