Literadura nr. 14 (4)

Ionuț DUMITRU

18 ani. Anul IV la Liceul Teoretic
,,Alexandru Marghiloman” – Buzău,
(Filologie)

nimic special

strada din fața apartamentului
în luminile publicului
o parte din viziunea despre
/boli psihice/monolog/ depresie/diabet/
& cei 200 de lei aduși cu căruțul/
toate la un loc construiesc
o educație calculată &
scrâșnind din dinți calendaristic
pentru viață.
am crezut cu adevărat
că tot ce ni s-a făgăduit, vor fi construite
în norme satisfăcătoare pentru viață
ca să ne putem întemeia propria noastră
alegorie pentru totdeauna,
dar am fost vânduți
pe alte priorități irelevante.
obiectele din apartament mor pe zi ce trece
nu se mai clonează la comandă
efectiv mobilierul îmi devine monstru
ce pare să mă înghită când
mă vede plictisit & demoralizat.
//să ne continuăm somnul//

***
// my immortal 2 //

vremurile trăite fără un pic de importanță
se adună din ce în ce mai animalic
mirosul/teama de nematerni/bucuria
au plecat lăsând doar doruri – cicatrici ce
s-au zbătut între trecut și un nou început
și totodată s-au dus unde nici d-zeu nu știe.
tu nu-ți dezvălui identitatea nici în oglindă
când ești retras pentru momente intime
e rușinos să-ți rostești numele dat
de o viată inexistentă în propriul tău univers.
când ți-ai pus tu ultima dată întrebarea:
//cine ești?// este totul orb în jur
știu… te plictisește ziua prescrisă
cu contradictorii morbide.
ai propriul tău moment de reculegere – totul
morbid și da… chiar masochist.
***

// un moment special //

totul este un sunet pian pe unde străbat
am lăsat & las în urmă
doar o aposiopeză matură
izolării stradale
cu voci distanțate & tușite ale țigărilor
ce mi-au oferit un act de superioritate.
dacă nu aș avea prieteni/dușmani
ar putea fi riscant să fie axiomatic
ca să trag o linie clară pentru izolare.
ceea ce-mi place să văd
este că totul se tratează cu intimitate
când trebuie să îmi urmez visul
de a fi într-un univers feeric și uitat
printre miile de stele pierdute în cosmos.
***

acum 6 ani

eu nu văd albastru în miezul 18
când îmi aduc aminte cum ei erau plecați la
mare
și dimineața erau flori de mac pe ploaie cu
soare în stomac
ore-n șir nu mă atingeam de jaluzeaua
orizontală

Ramona MÜLLER

despăgubirea duminicilor furate

azi e luni
dar trăiesc un rest de duminică
ce mai deja vu
am extins noaptea din sufletul meu
pe sofaua unui hotel părăsit

închiriem spațiul dintre facturile neplătite
cu și mai multă solitudine
ții minte când am petrecut ceasurile amiezii
într-o gară a realității
iar visele noastre împrumutau
triajul clipelor de chihlimbar

tocurile mele flamingo călcau
acoperișurile barbare de dorinți
îmi ofereai nuci verzi la colțul oriental
complementar
iarna mea are încă șuvițe roșcate
doar rădăcinile albe
dezbrăcate de o mireasă mult prea rumenită

o cale ferată
o cale întoarsă
un du-te de-aici
vino mai încoace
repetitiv și adânc
ca un fermoar tras din coapsa lunii
până sub bărbia pufoasă a zorilor

azi e luni
nerăbdarea tainic miriapod se strecoară
prin pereții craniului refuzat la inventar
mai ești încă aici

râdem amândoi
admirând eleganța ploii bigame
cotă parte în despăgubirea secetei mele
o mare secetă de lacrimi
și de duminici furate

ucide-mă

moartea mea rămâne sarcina femeii de serviciu
o moarte fără priveghi
oarbă și monotonă
scrâșnește din maxilar

sunt lângă tine
iarbă și timp
pământ și piatră

deasupra păcatelor transparente
în noi greșește mereu o dragoste necoaptă
erai singurul meu viu vertical
cu zâmbet android
dar eu
mă continui în sinucideri promise
reluând apelul în favoarea trotuarului ce poartă
pașii sicrielor cu amintiri

sunt lângă tine
renaște-mă

oameni cu măști vii

este ceva în neregulă cu dimensiunea mea
de legitimă apărare
un apostrof mă ia de subsuori
fiind unicul martor chiriaș
în spațiul garsonierei de la etajul violet

bicepșii regretului tresaltă monosilabic
mișcări nesigure ce speculează gustul
primăverii
într-un fel eu
tranșând carnea realității
oarecum tu
într-un porsche flâmând
trăim aceeași veșnicie
cu două prezenturi diferite

vorbesc cu frica deliberată și
mestec saliva din oasele promise
ce ne reduce
griul din măduva spinării
un gri abstract înțeles și tradus doar de oamenii
ca noi
oameni cu măști vii

Thanas MEDI

Scriitor albanez de origine aromână născut în
1958, la Saranda (Albania). A absolvit
Facultatea de Limbă și Literatură albaneză în
1988, iar până în anul 1994 a lucrat ca profesor
în localitatea Lunxheri din județul Gjirokastra,
ulterior emigrând în Grecia. Astăzi locuiește
împreună cu familia sa în Atena. De-a lungul
vremii a publicat poezii și povestiri în reviste
și gazete, însă în 2011 publică primul roman la
editura „Toena” din Tirana, „Hjia e mallkuar”
(Umbra blestemată), volum premiat, care îi
deschide drumul spre succes. Cu cel de-al
doilea volum „Fjala e fundit e Sokrat Bubës”
(Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba), publicat în
2013, tot la editura „Toena” din Tirana, obține
premiul național de literatură ”Cele mai bune
lucrări literare din 2013”, acordat de Ministerul
Culturii din Albania. A mai publicat romanul
„Koha e djegur”(Timpul ars), la editura
„Onufri” și are în pregătire și alte titluri ce
urmează a vedea lumina tiparului.
(prezentarea și traducerea:
Oana GLASU)

A fost nevoie de cutremur ca să ne
privim

Trecuse un an întreg, iar eu cu ea nu ne
priviserăm niciodată ochi în ochi. Nu
eram în stare încă să spun ce culoare
aveau ochii ei: negri sau castanii, albaștri sau
pestriți, sălbatici sau blânzi, dulci sau amari,
vii sau triști. Ea nu avea ochi pentru mine, nu
dorea să-mi vadă culoarea pe fața pământului.
Dacă se întâmpla să ne intersectăm undeva dea
lungul străzii comune, „Krioneri”, mă evita
imediat. Aproape fugea, cu capul într-o parte,
cu privirea în pământ. Se grăbea să plece. Să
plece cât mai departe de mine. De mine,
străinul cel mai discutat, cel mai nedorit al
acelei străzi oarbe, a acelui mare oraș. Venit
dintr-o țară blestemată, mereu disprețuită,
neînțeleasă, scuipată.
Scuipatul aruncat țării mele, îmi stătea și mie
pe față, în frunte, ca o flegmă sau lătură care
provoacă consternare. Îmi provoca tristețe,
mâhnire. Pentru ea, eu eram marea supărare,
fără vreo vină, fără să-i fi făcut ceva. Fără a
scoate sau schimba vreun cuvânt, fără a
schimba vreo privire. Îmi dădusem seama
imediat de asta, chiar din prima zi , când ea se
mutase ca locatară pe strada „Krioneri”, când
întrebase cine îi sunt vecinii cei mai apropiați:
„Cine stă aici?”, și i se spusese „Un albanez”.
Enas alvanos!
Alvanosul eram eu, nu exista vreun altul în
porțiunea aceea de stradă. Auzisem de la
balcon, unde stăteam și priveam printre
balustrade, cum ea discuta cu doi greci în
vârstă. O văzusem și când intrase la scara
vecină cu a mea. Cu capul plecat, umerii lăsați,
ca și când tocmai primise o veste tristă. Emana
toată numai tristețe în jur.
Mă întristasem și eu, mai mult decât ea. Cum
mi se întâmpla atunci când grecii mă priveau
strâmb, îmi aminteau de unde eram, îmi
vorbeau adresându-mi-se cu numele țării și nu
cu numele primit la naștere. De parcă nu aveam
nume, nu aveam mamă, mă născuse Albania.
Plai sau delușor, o bucată de teren al ei și atât.
Oricum, mă convinsesem încă o dată de faptul
că fusese inutilă retragerea mea pe acea stradă,
în acea zonă dintre cele mai izolate ale Atenei.
Unde venisem într-o zi de toamnă, singur, fără
ceilalți. Cu o geantă de haine nespălate în mână
și greaca învățată, cum nu se putea mai bine.
Era perioada aceea a negării de sine, când îmi
uram gena, numele pe care îl purtam, limba pe
care o vorbeam și îmi pusesem în minte să fac
totul ca să nu mă deosebesc de autohtoni. Să
rup toate legăturile cu patria strămoșilor mei,
să mă despart de tot ce aveam albanez în mine
și să mă dau grec. Pe lângă faptul că vorbeam
limba greacă, știam să mă îmbrac cu gust, să
mă comport în mod cumpătat, să fiu fan al
culturii grecești, al antichității, bucătăriei,
muzicii grecești, totul grecesc. Dansam
Zeibekiko mai bine decât grecii, înjuram cu
„malaka” ca și ei și mă răsteam la câte un
pierdut al sorții, „Alvanos ise?”, (Ești
albanez?), aceasta fiind insulta zilei, în primii
ani ai emigrării în Grecia. Îmi sărbătoream ziua
numelui ortodox cu prăjituri, nu mă
despărțeam niciodată de crucea primită la
botez, pe care o purtam la gât, îmi reglam
mersul cum puteam mai bine. Oricât ar părea
de incredibil, felul în care îți arunci pașii, face
parte din genă. Iar până la final, mersul te poate
trăda, arătând cine ești.
– Eu îi recunosc pe albanezi de la distanță, – îmi
spune într-o zi un grec, fără ca să știe că și eu
aparțineam acelei naturi, – și după mers.
De ce, cum merg ei?
De parcă s-ar duce la război.
Pentru a duce până la capăt transformarea din
rădăcini, am făcut ceea ce puțini pot să facă.
M-am despărțit de oameni. De cei mai
apropiați: frați, surori, verișori și verișoare,
tovarăși de copilărie și prieteni de suflet,
risipiți peste tot prin Grecia. Nu întâmplător
alesesem strada ,,Krioneri”, fără picior de om
de prin părțile mele, o zonă nestrăbătută atât de
mult a Atenei. Și la care nu renunțam, chiar
dacă mi se adusese la cunoștință că era foarte
vizitată de cutremure. Cel mai devastator
cutremur pentru mine era acela de a-mi fi căzut
masca, să fiu recunoscut de autohtoni ca fiind
albanez, pentru că în definitiv, inima mea
simțea în albaneză și prin urmare nu uitasem să
mă ocup și de problemele sufletești.
Rămăsesem într-o oarecare măsură fără
sufletul vechi. Ucisesem amintirile, nostalgia,
dorul pentru părțile din care mă trăgeam,
iubirea pentru colega de liceu, lacrima pentru
străduța pe care m-am luat la trântă prima dată.
De cinci ani, de când mă aflam pe strada
„Krioneri” și înainte ca ea să fi apărut,
ajunsesem să mă comport destul de bine, să
semăn cu localnicii. Mă simțeam grec antic,
lăsasem să mi se verse în vene sânge elen și cu
toate acestea, cumva mă dădeam de gol.
Undeva îmi crăpase masca și mă
recunoscuseră după mers. Ceva diferit plutea
în aer, iar ochii ageri de pe strada „Krioneri”,
se prinseseră.
– Nu e de-al nostru, – se spusese, – oricât ar
încerca, nu se poate ascunde de tot! E de
dincolo, din țara blestemată, alvanos! Albanez!
Apartenența mea etnică era amintită ocazional,
când într-un mod răutăcios, când fără vreun
scop anume. Câteodată cu amărăciunea
scuipatului în ochi, altădată simplu, ca și cum
doar ai însemna pe cineva. Pe mine însă, mă
durea la fel. Ascultam cu vârful urechii, mă
prefăceam că nu mă impresionează, până întro
zi când n-am mai suportat. Un bătrân senil
îmi spusese direct „Tu ești albanez”, iar eu
ridicând ambele mâini în același timp, nu am
mai putut răbda și nu m-am mai ferit:
Albanez sunt, care e treaba?!
Până ce a apărut ea…
Atrăsese atenția imediat și nici nu trecuseră
douăzeci și patru de ore de când se stabilise pe
strada „Krioneri”. Se întâmplase în mod
fulgerător și la nivel general, cum se întâmplă
de obicei cu femeile frumoase.
– Panemorfi, – ziseră grecii într-un glas despre
ea, – san ta kria ta nera! (Foarte frumoasă, ca o
apă limpede!)
Se aflase între timp și numele său, dar fără vreo
importanță deosebită, întrucât toți preferau să i
se adreseze cu „Ea”. A venit ea! Trece ea!..
Nu cântărea numele, cât atârna cununa
frumuseții care i se așezase cu generozitate pe
cap. Curiozitatea străpunsese piatra și
alunecase între timp până în străfundurile ei
cele mai personale. Înconjurată de un oarecare
mister, venea dintr-un oraș micuț din nordul
Greciei, învățase să tundă și să coafeze
femeile, urma să lucreze într-un coafor acolo
împrejur. Era posibil să fi fost orfană, să se fi
descurcat greu, foarte rău…
Nicio fată de pe strada „Krioneri” nu atrăsese
vreodată asupra sa atâta deferență și admirație
colectivă, iar asta nu se întâmpla doar datorită
frumuseții. Pe strada aceea puteau să existe
grecoaice și mai atrăgătoare, dar comparativ cu
acestea, ea nu-și vindea frumusețea. Decât să
se unduiască și să se scuture ca să îi
îmbolnăvească pe băieți de inimă și să-i lase pe
vârstnici fără somn, prefera să fie tot timpul
discretă. Umilă. Decât să fi profitat de
frumusețe pentru a reuși mai ușor în viață, ea
făcea în așa fel încât, parcă îi dădea cu piciorul.
Făcea eforturi să o ascundă cum nu se putea
mai bine. Iar la asta nu se așteptase nimeni și
fusese o surpriză plăcută pentru greci, atâta
timp cât nu se îndrăznise niciun bărbat să o
urmărească holbându-se din spatele perdelelor
cafenelelor. Nu-i arunca nimeni vorbe urâte,
încărcate de aprinderi și dorințe masculine,
cum se întâmpla de obicei cu femeile
seducătoare, cele care alunecau ca stelele pe
trotuare.
Ea era altfel, era diferită, era exemplul cel mai
bun al genei, proba vie a vitalității sale. Ca
atare, nu suporta mizerie în jurul său, merita
numai respect, admirație. Făcea cinste sângelui
lor, le hrănea orgoliul. Ca și cum orgoliul bea
apă între două buze trandafirii ale unei
frumuseți de douăzeci de ani, ca și cum
prospera și se întrupa în jurul taliei sale
copleșitoare. Grecii se grăbeau să-și facă o
introspecție ca să se simtă mai bine, căutând
asemănări, părți comune cu ea. Cu cea care le
luminase strada, dăduse vieții lor mai mult
sens, mai multă valoare, alegând să trăiască în
mijlocul lor.
Comparativ cu ei, eu nu trăisem niciun fel de
extaz particular și nici nu simțisem nevoia să-mi
hrănesc sau să-mi alint orgoliul. Doar că îmi
părea rău. Foarte rău! Regretam faptul că eram
albanez și nu grec. Mă durea că nu reușeam să
devin sută la sută grec. De ce nu eram și eu ca
ea, de același sânge, astfel încât, grecii să nu
mă mai arate cu degetul. Să nu fi fost nevoie
să-i spună ei, „Un albanez!”, când întrebase
despre vecinii cei mai apropiați. De ce aflase
atât de repede, de cum pășise pe strada
„Krioneri”, cine eram eu și de ce o costa atât
de mult asta? Atât de mult, încât umerii să-i
cadă a tristețe și sufletul să-i vibreze a mâhnire
profundă.
Că eu eram marea ei supărare, se observase și
ulterior, cu trecerea zilelor. Poate că observase
și ea ceea ce se întâmpla cu mine… Adevărul
este că eu mă îndrăgostisem de ea. Era dragoste
la prima vedere, cum s-ar spune. O simțeam cu
totul a mea, așa, firesc, inerent, chiar dacă nu
văzusem vreodată un semn de apropiere și din
partea ei. Parcă ne cunoșteam de–o viață. Îi
tăiasem buricul, crescuserăm împreună în
același cartier, pe aceeași stradă, fuseserăm de
mici în aceeași clasă, stătuserăm în aceeași
bancă, chiar dacă puteam fi cu vreo zece ani
mai mare decât ea. Toate acestea se întâmplau
și datorită faptului că eram vecini.
Apartamentele noastre, închiriate, se aflau în
două clădiri de trei etaje, lipite, fără niciun pic
de spațiu între ele, construite astfel și pentru a
face față mai bine loviturilor cutremurelor.
Locuiam amândoi la etajul unu, iar
dormitoarele ne erau despărțite print-un perete
foarte subțire, din cărămidă. Care mai ales
noaptea, când mergeam la culcare, se subția și
mai mult. Devenea o foiță de țigară, încât
auzeam fără efort vibrația respirației ei.
Adormeam cu respirația ei în ureche și în
inimă, visam că o strâng în brațe, că îi spun „Te
iubesc!”, o rugam să nu plece, să mă privească
în ochi. Respirația ei nu mă părăsea niciodată,
îmi sporea dorul iar viața îmi trecea numai și
numai ca să o văd.
Ca să ne ciocnim, în sfârșit, ochi în ochi.
Dar cu cât o urmăream mai mult, deveneam
mai preocupat de ea. Pe cât de însetat eram eu
ca să o privesc în ochi, pe atât de strictă
devenea ea, fără a ceda un capăt de ață. Oricât
mă străduiam eu să văd ce culoare au ochii ei,
cu atât mai mult mă evita ea, plină de zel.
Fereca în adâncul sufletului ei toate secretele
lumii, cel mai mare mister. De parcă s-ar fi
compromis, s-ar fi murdărit, i-ar fi cedat inima,
ar fi orbit în cazul în care s-ar fi întâmplat să ne
încrucișăm privirile, iar eu să alunec înăuntrul
genelor sale. Să aflu secretul ei. În orice
împrejurare dispărea din fața mea, se îndepărta
ca dracul de tămâie. Nu voia să-i aud nici vocea
măcar. Se întâmpla să trec foarte aproape de ea
când vorbea sau râdea cu vreunul dintre grecii
de pe stradă, însă tăcea imediat. Zâmbetul îi
murea în aer, glasul i se stingea de parcă era
dirijat prin telecomandă, iar mie nu-mi
rămânea nimic decât grația lui. Ceva aidoma
unei melodii a unui cântec cunoscut, o
particulă sau o tresărire de cristale în apă. Atâta
timp cât devenise imposibil să o
privesc în ochi, mă consolasem cu gingășia
vocii ei cristaline. Dar și cu revărsarea pletelor
pe umeri, tropăitul supărător al tocurilor ei pe
trotuar, încruntarea sprâncenelor, mersul
răpitor de parcă trăgea după ea frumusețea…
Un an întreg am dus-o așa, până când s-a
întâmplat cutremurul și atunci ne-am privit.
Cutremurul s-a produs după-amiaza, în culmea
soarelui. S-au clătinat blocurile, s-au crăpat
zidurile, plânsete și strigăte peste tot. Toată
lumea ieșise afară. În stradă. Îngroziți, fără să
știe încotro să o apuce, de la mic la mare.
Contabilizau rănile, întrebau despre morți, câte
grade a avut, poate va avea replici. Se
preocupau să nu fi rămas cineva blocat
înăuntru și să nu poată să iasă. Am ieșit și eu.
Toată strada „Krioneri” era plină. Grecii
semănau cu niște refugiați abandonați care
aduceau cu albanezii veniți din munți, imediat
ce căzuse zidul Berlinului și de deschiseseră
granițele. Mi-au vorbit și mie, s-au interesat
uman să nu mă fi prăbușit pe undeva și să fiu
rănit și mi se adresaseră pe nume, cum foarte
rar se întâmpla, și nu cu „Allvane!”. Eram
fericit, cutremurul îmi redase numele. Numele
meu. Nimeni nu mai dorea să știe de unde
veneam, le era suficient cine eram. Fusese
nevoie de aceea zguduire puternică pentru a nu
mai fi un loc, ci pentru a fi simplu, un om.
Ca om am privit în jur ca să o găsesc pe ea,
sperând că și ea se va purta de acum încolo
diferit. Nu mă va mai fi evitat, nu se va mai fi
îndepărtat de mine de parcă i-aș mirosit urât,
nu-și va mai fi ascuns privirea, mă va fi lăsat
să mă cufund în culoarea ochilor ei, fără
îndoială amețitoare, să mă satur de o rară
frumusețe, dar degeaba. Ea nu era. Lipsea. Nu
se vedea nicăieri… Un alt cutremur mi-a
clătinat ființa cu toate măruntaiele, încât
aproape am strigat, „Unde este ea?”, dar între
timp, vorbiseră alții înaintea mea:
Artemisa a rămas înăuntru, să meargă cineva
să o salveze!
Artemisa o chema! Niciun grec nu s-a mișcat
din loc, poate și pentru că mă văzuseră pe mine
că zbor. Am urcat scările într-un suflet, fără să
mă intereseze că putem fi prins de vreo replică
a cutremurului. Mai mult decât propria viață,
mă durea viața ei. Am doborât ușa cu umărul
și am găsit-o întinsă pe jos, cu ochii închiși,
aproape plecată spre acolo de unde nu te mai
întorci. Am luat-o în brațe (cum făceam în
visele pe care le aveam noapte) și am dus-o
afară. Am așezat-o cu grijă pe trotuar și i-am
rămas la cap, fără a ști ce trebuie să fac. Grecii
tăbărâseră în jurul nostru, dar cineva își dăduse
seama să-i stropească fața cu apă.
Și-a revenit, a deschis ochii și… ne-am privit.
Mulțumesc! – spuse ea.
Am simțit cum se clatină din nou pământul,
grecii se holbau, ciuliseră urechile, se
înnegriseră la față, iar eu arătam și mai rău
decât ei. Ea vorbea limba albaneză! Albaneză,
cu o voce ca o tresărire de cristale în apă…
Ești albaneză, albaneză ești?
Am întrebat-o speriat, doar ca să-i mai aud o
dată vocea…