De-ai noștri! – Valeriu Sofronie – Domnul P. (1)

Contemporanilor dintotdeauna cu poezia

ZMEI
în stația de autobuz
cobora o dată pe săptămână
un zmeu

Apă

toți vedeau cum din nori
sau din apă
ieșea câte un zmeu
pe chipul căruia era desenat
un zâmbet zmeiesc

prima apă este aceea care rămâne pe cale
și se face pe ascuns lume
apoi vine apa vie
pe care o beau numai oamenii de lumină
și zeii
de se fac mai luminoși mai zei
vine apoi apa limpede
în care mieii își înmoaie botul rotund
să ne învețe cum se sorb din ea doar cercurile

la urmă de tot
când toate au fost înțelese atât de bine
cineva deschide repede un robinet
și toate apele acestea de atâtea feluri
se duc în canal

să se facă o singură apă

Lemn

dintre toți zmeii cuvântului
zmeul lemnului
cunoaște cel mai bine limba omului
și vorbește pe înțelesul ei

lemnul era încă pe margine

a venit apa să treacă pe sub el
zicând că acolo
se ascunde un suflet de corabie

a venit vântul nestăpânit
să-l șuiere și să strige la toți
că din scorbura albă de pământ
se ridică seară de seară
câte două câte trei
păsările

a venit rostogolindu-se un cerc
lovindu-se de tăcerea lui
și-a lepădat în el toți anii

când așteptau să se facă în vale o grădină
a trecut pe acolo un foc

să-i înapoieze cenușa

Nimic

zmeul acesta nu se lasă văzut
niciodată
uneori brusc ne amintim de el
ca de o rudă îndepărtată

din paginile îngălbenite a căzut un vierme
de mătase
și o pisică

în cădere viermele și-a țesut
fără să se grăbească
cu firul trecut prin poemele stătute
o sfoară albă
atârnată în gol

cum și astăzi imitația este la modă
din pisică au căzut vietăți
de diferite forme și mărimi
și un purice pe care s-a desenat în cădere
o linie întreruptă

din care n-a mai căzut nimic

ENKIDU

am pornit din ambele capete deodată
eram și la început și la sfârșit

„Șase zile și șapte nopți o stăpâni Enkidu pe fiica plăcerii.
Când în sfârșit se sătură de plăcerea pe care i-o smulgea,
vru să se ducă la turma sa de fiare sălbatice.
Dar, văzându-l pe Enkidu, gazelele o iau la fugă,
fiarele sălbatice se feresc de apropierea lui.
Enkidu vru să sară, dar trupul îi era vlăguit,
genunchii îi erau înțepeniți,
în timp ce turma sa de fiare sălbatice se îndepărta.
Enkidu se simte împuținat, mersul nu-i mai era ca altădată,
în schimb mintea i s-a deșteptat…”

Un poem neterminat

Ce se spune despre felurile de a spune Nu?

Două feluri de a nega?
De unde și până unde două?
Când ștergi ștergi și gata
Nu mai rămâne nimic
apoi dacă vrei să o iei de la capăt
începi dar din altă parte

Amintirea primului pas nu îți mai este de
niciun folos
E ca atunci când numeri
Zici ,,unu” și imediat își face loc ,,doi”
Când l-ai rostit pe al doilea primul
îți iese din minte de parcă nu ar fi fost niciodată
Apoi zici „trei” și nici primul și nici al doilea
nu mai sunt nimic

Un gol s-a făcut în mintea ta

Singura legătură cu lumea îți rămâne acesta din urmă
Te legi de el cu toată greutatea ta de parcă ai vrea să te tragi dintr-un nisip care vrea să înghită tot
Dar abia dacă ai zis ,,trei” și ochii îl vor căuta pe al patrulea pe al cincilea al șaselea…
Numărătoarea va continua până când ceva îi va pune capăt
Nu vei fi acela
Rolul tău este să zici doar „următorul…”

Prin urmare e un singur fel de a zice
Nu după cum e un singur fel de a merge mai departe
Altceva eu nu știu

Ba nu, nu este așa
Vezi să nu te grăbești
Eu văd că de fiecare dată sunt două
Tot ce este mai bun se dă a doua oară îți amintești?
De două ori s-a pus vinul pe masă iar al doilea a fost mai bine gustat

Degetul a atins de două ori piatra
Primul scris s-a amestecat cu praful și nimeni nu l-a mai știut
Celălalt a rămas până astăzi
Ce nu înțelegi?

Tânărul a risipit tot ce putea fi risipit iar pe urmă s-a întors
Numește-l Fiul numește-l Enkidu
Aceeași poveste

Venindu-și în sine, a zis: …
Sculându-mă mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune:
Tată am greșit la cer
și înaintea ta
nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău
Fă-mă ca pe unul din argații tăi
Și sculându-se a venit la tatăl său

Numai cine pleacă fiu și se întoarce argat aduce cu sine căderea cea bună
Singura care se face urcuș
Fiul cel mare nu s-a îndepărtat cu niciun stânjen de ogradă
Nu a avut curajul să spună
Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avuție
Nu a avut nebunia să spună Nu

Știa că dincolo de gard trebuia să fie pe cont propriu
Că trebuia să se lase stăpânit șase zile și șapte nopți de Fiicele Plăcerii
Să uite cine este
Să poftească hrana porcilor și să nu o aibă
Să nu se poată sătura
indiferent de cât de multe mese i s-ar pune în față
Fiul cel mare nu a-ndrăznit să-și iasă din fire
Și nefăcând asta
nu a știut să privească în golul ei să plângă și să se bucure

După prima plecare te vei schimba atât de mult încât nimeni nu o să te mai poată recunoaște
Cât timp vei fi stăpânit de dorul plecării întoarcerea îți va fi imposibilă
gazelele o vor lua la fugă și nu te vor mai recunoaște
fiarele sălbatice se vor feri cu multă grijă din calea ta
Nu vei mai putea sări ca ele
trupul îți va fi vlăguit
genunchii înțepeniți

Toate se vor îndepărta
puțin câte puțin de tine
Nu vei mai putea găsi drumul
Dacă pleci
trebuie să o faci ca și când ai muri și nu cu
gândul că vei reveni cândva
Și așa mort cum vei fi
ți se va face silă de tine
De moartea care se plimba nestingherită prin
curțile tale și de care nu știai nimic

Pe care o mâncai
o beai
o respirai zi de zi
O sărutai pe buze
crezând-o nemuritoare
O legănai pe brațe
visând că nu o să coboare niciodată pe
picioarele sale

P-uri

singurele E-uri care nu vor dăuna
niciodată poeziei
sunt P-urile

Omul din sticlă

omul intră în sticlă
să-și facă lume din trup gol
să atingă ce-i al lui
să vorbească cu norii fără umbre
întins pe pielea care l-a strâns o viață
în cearceafuri mototolite

cu ochii în tavanul în care și-a văzut de jos visele
el privește tot mai des către cer și desenează
cu aburii gurii zodia
pe care stelele i-au ocolit-o

când niciun jucător nu mai pariază pe el
și pe insula sa
omul din sticlă trebuie să fie mai înțelept decât
șerpii prinși în ierburile câmpului
și mai ușor decât păsările înghițite de aer
mai ascuns decât miezul sâmburelui
blestemat să fie mereu arbore
să nu fie mare să nu fie nici mic
să nu aibă un nume
spre care cineva să-și arunce cuvintele
înșelătoare

de aici trebuie să vadă apele de sub tălpile
neștiutoare de mișcările repezi ale
peștelui argintiu
să nu-i pese că sufletul îi va sângera
prin liniile palmei
și nu-1 va putea păstra nesfârșit
să vadă cum crestele retezate de săgeata vântului
vor înainta în carnea adormită
desfăcând-o de amintirile ce nu vor rămâne acolo
de frica gândului cuibărit în ochiul subpământean

retras în cochilia polară
făptura din sticlă știe că la noapte vor cădea
planete fără lumină

cuprinse de înțelepciunea întinderii fără sfârșit
multe priviri odihnite s-au adunat pe mal
așteptând momentul când
omul cunoscător de ape limpezi va preface în
cioburi imaginea sa

lăsându-și doar ochii mărunți ai nisipului
să se deschidă în luminile altei lumi

O definiție

pleacă de la mine
i-am spus
sunt pământ în care
mulți vânători încercați și-au pierdut săgețile
uite îți spun
când vei vedea de departe
fuga căprioarei și ascunzișul păsării
mai întreabă o dată înainte de a-ți întinde
sforile
el nu asculta de gândul meu
își prinse liniștit două aripi
de umerii însemnați cu lemn roșu
și se pregăti să sară

pleacă de la mine
i-am repetat drumurile au praf gros sub
picioare
asinii duc pe spatele bătătorit toată greutatea zilei
nu vei ști ora când toamnele îți vor trimite semnele lor
nu vei vedea toate acele umbre tăcut rânduite în spatele tău
schimbând între ele viețile fără să știe de ce

doar vei tresări speriat la ciocănitul în coaja
salcâmului care ți-a rămas
cum vei ține închise ferestrele
dinspre piețe
când vor fi atât de aproape de tine
alunecarea peste crestele înalte a peștelui și
deschiderea ochiului lunii?

el nici acum nu răspundea
cu palmele însemnate de fier își ridicase în
stele privirea
de parcă ar fi aflat că va rămâne mereu printre noi

pleacă
am putut iarăși să îi strig pleacă de la mine
înțelege odată nu sunt eu acela la care se
oprește ploaia
niciodată nu voi fi eu acela în care se liniștește vântul
pleacă acum
mai mult decât locul acesta îngust nimic nu-ți voi da
el stătea acolo
numai pentru mine

și vânătorul care își adunase din iarbă săgețile
își desfăcu singurele aripi cu care putea să zboare
întinzându-mi-le mi-a șoptit la ureche
e rândul tău să încerci tăria sforilor