Spații culturale nr. 68 (12)
Silvia Ioana SOFINETI
De mână cu Marele Sine
*Ioan Dumitru Denciu, „Poeme de îmblânzit destinul”, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018
Antologia de autor „Poeme de îmblânzit destinul” cuprinde trei cicluri, selectate din volumele apărute între 2003 și 2018: „A îmblânzi destinul” (2003), „Chemători și atrape” (2008), „Crepuscul și auroră” (2017), „ediția definitivă”, cu o prefață de Theodor Codreanu, propunând cititorului un poet din zona Vrancei, discret și cultivat, parcă mulțumit să trăiască prin și pentru scris, fără imboldurile de tip narcisist ale multor poeți contemporani.
Ioan Dumitru Denciu nu scrie „poeme cuminți”, deși primul poem selectat face parte dintr-un grupaj cu acest titlu, ci elegii care pot fi citite în cheie filosofică, cum ar fi această „Trecere”: „Proaspete, undele trecerii noastre de ieri./ Ne-am sprijinit pe o coloană de aer/ undeva în inima țării./ N-am nichelat vise caduce, n-am/ plâns fără doruri./ Aproape o lume-am culcat/ în pridvorul senzației,/ întinerind-o./ Gândul adult mai apoi/ s-a văzut și cutremurat/ într-o altă oglindă:/ de sus.”.
Capabil să vadă lumea din perspectiva unui „realism magic”, poetul acceptă că „Moartea și viața par echivalente/ în simplul rod, la vreme de cules” („Cosit”), ceea ce nu înseamnă că nu se miră, nu suferă și nu se îndoiește de nimic. Când dai un trup iluziilor, se presupune că-ți treci prin filtru cerebral dorințele-obsesiile și te mistifici cu bună-știință, de dragul jocului poetic: „Numai cât straniu se adună/ în roata obișnuințelor…/ Numai câtă demiurgie rămâne/ în zațul iubirilor…/ Până și plopii se plimbă/ doi câte doi/ smulgându-se fixității!/ Ție ți se refuză deja/ ceea ce ți-a fost îndelung târguit?/ Dacă da, de ce ne zâmbim din nou,/ frumoasă iluzie cu trup?” („Iluzie cu trup”).
Fie că scrie „Poemele copilăriei”, „Poeme cu dinți”, „Poemele neîmplinirii” ori „Poeme nebune sau aproape ratate”, Ioan Dumitru Denciu păstrează o detașare aparentă, mimând calmul și nevoia de comunicare: „Și pari lucid. Sau ești, de n-ai greșit în mers” („Comunicare pe dedesubt”). Alteori, preferă ipostaza de învins blând și inocent, care amintește cititorului de prințul Mâșkin: „Aruncat în lume, gestul/ necurat va fi. Cinstit – / sâmburele doar, trăit/ în intimitate. Restul/ mă descrie și-s cumplit;/ neîndemânatic, prost deși/ complex – un idiot!// dar mizez pe-nțelepciune/ …tot.” („Miză”).
La cinci ani distanță, în „Chemători și atrape” (2008) ne întâmpină „Alt catalog de ninsori”, în registru schimbat, tot reflexiv, tot confesiv, dar ceva mai virulent la nivelul gesticulației poetice: „Scrâșnesc pașii bețivilor pe caldarâm/ în noaptea târzie când voiai să visezi alt tărâm./ Dar neputând să adormi te îmbeți”. Destinul se pare că n-a fost încă îmblânzit, așa că poetul recurge la tema mitologică a vânătorii, numai că cel adulmecat/ gonit, purtat prin hățișuri este sinele, așa că starea de alienare – nemărturisită în volumul anterior – se agravează: „Înstrăinat de mine:/ de acel strop de salivă/ de pe buzele cerului/ ce-mi fusese picurat în sânge./ O mulțime de schime și măști/ se încrucișează/ chiar și aici înăuntru./ Acum mască la mască/ nu mai șoptește ci urlă/ morala omului-diavol./ Doar jupuit la jupuit mai amintește/ pielea de eter a zeilor” („Alienare”). Retorica poetică pornește din incertitudini de tip existențial-metafizic și se dezvoltă câteodată la nivelul unui întreg text, cum este intitulat „Limită”, figurând în debutul grupajului „Către Marele Sine”: „ca și în afară/ mereu se lăfăie/ lăuntric limita./ Demult se știe/ că aproape degeaba/ călătorim departe;/ tot pe noi ne găsim,/ nesăbuiții eului./ Dar oare urcând/ sau coborând/ fie și întraripați/ meandrele sufletului,/ se poate atinge/ vreo pleoapă a Sinelui?”.
Ultimul ciclu al volumului cuprinde poeme inedite și este revelator pentru evoluția tematică, dar și la nivelul bagajului lexical, a poetului care a rămas meditativ/ reflexiv, dar a câștigat o seninătate olimpiană și o altă atitudine față de actul de creație. De fapt, spune poetul, când scrii, nu trebuie să-ți încifrezi avar mesajul, nu trebuie să-l păstrezi pentru tine, ci să-l risipești, risipindu-te: „ce minunat – și straniu – refugiu/ într-o lume ca/ aceasta/ să poți compune/ mici poeme pentru sufletul tău/ și să le încredințezi/ vântului și prietenilor!” – „În loc de prefață (Refugiu)”.
Ioan Dumitru Denciu este convingător și când scrie poeme filosofice, și când abordează teme religioase (la acest capitol l-am pune, chiar greșind puțin, sub influența lui Lucian Blaga), și când vorbește despre sine (raportându-se la Marele Sine, care este Dumnezeu), despre dragoste și despre moarte. Totul este să te obișnuiești, ca cititor, cu stilul său pe alocuri fracturat – și poetul nu se sfiește să aducă în discursul poetic tonul de „rugă din fractura” și compromisul – „Calm (programatic)”.
Valeria MANTA TĂICUȚU
Basorelief cu oamenii Unirii
Rod al unei munci asidue de cititor/ scormonitor prin arhive, cărți vechi și ziare din bibliotecile păstrătoare (încă) de documente rare, volumul „Oamenii Unirii” conturează o epocă de elanuri astăzi pierdute, când personalitățile politice, academice, religioase au lucrat cu generozitate la înfăptuirea României Mari, eveniment de o importanță capitală în istoria noastră. Că o poetă (cu temeinice cunoștințe în domeniul religiei și al istoriei) se dedică unui demers de împrospătare a memoriei naționale nu trebuie să ne mire; patriotismul este (sau ar trebui să fie un atribut al tuturor generațiilor: tineri, bătrâni, pasionați de istorie și cultură, cercetători sau simpli beneficiari ai eforturilor depuse de elita țării, suntem cu toții parte a ființei naționale, care ne definește spațio-temporal și valoric. Spune Daniela Șontică, în „Cuvântul autoarei”: „Niciodată nu am simțit mai aproape trecutul țării mele, ca acum, la împlinirea unui secol de la Marea Unire. Niciodată nu am fost mai dornică să descopăr lucruri despre viața și faptele marilor noastre personalități care au făcut ceva durabil pentru România. Cufundându-mă zilnic în <
Temelia arhitectonică a volumului este turnată de regele Ferdinand, „Întregitorul României”, cel care a avut de luptat între sentimentele de german și datoria/ loialitatea față de țara al cărei conducător era. Participarea României la Primul Război Mondial împotriva Germaniei și apoi acceptarea unirii Transilvaniei cu țara-mamă nu au fost alegeri simple, dar documentele arată că a existat acea necesară identificare cu simbolurile istoriei noastre, o extraordinară empatie cu poporul și cu aspirațiile lui: „În aceste momente am înțeles inima poporului român, am cunoscut puterea lui de rezistență și toate însușirile lui care i-au permis să-și păstreze naționalitatea în cursul veacurilor cu toate vremurile grele ce soarta i le rezervase” (pag. 25, discursul la recepția în cinstea Unirii).
Pentru ca Marea Unire să devină realitate, a fost nevoie, însă, de mult mai mult decât dreapta judecată și de alegerea corectă făcută de cel aflat vremelnic la cârma țării. Înainte de a fi decizie politică, Unirea a implicat personalități culturale (Octavian Goga, Nicolae Iorga), slujitori ai bisericii (Miron Cristea, episcopul Iuliu Hossu, episcopul Ioan Papp, mitropolitul Nicolae Bălan, protopopul Iosif Blaga și mulți, mulți alții), ziariști, oameni politici – unii aproape uitați astăzi, alții, cum ar fi Ionel Brătianu, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Vasile Goldiș, Nicolae Titulescu, Gheorghe I. Brătianu – încă prezenți în memoria colectivă. Cu toții au făcut toate cele necesare pentru înfăptuirea unui act de dreptate, în primul rând, pentru ca nimeni să nu mai plângă atunci când se vorbea despre Ardeal. Și nu întâmplător Daniela Șontică aduce în paginile acestui volum cuvintele prin care Octavian Goga îl evoca pe Nicolae Filipescu (1862-1916), „unul dintre cei mai fervenți susținători ai participării României la Primul Război Mondial ca parte a Antantei”: „Pe vremea aceea a sta de vorbă cu cei dincolo de granițe era o sărbătoare, era o zguduire sufletească de bucurie și de fericire. Nicolae Filipescu nu-mi vorbea niciodată despre Ardeal fără să plângă. Ce era pentru noi cei de dincoace de Carpați când vedeam primul stâlp de frontieră din țară? Visul nostru de unitate națională se transforma în lacrimi la prima întâlnire” (pag. 146).
Poate părea surprinzătoare prezența lui Lucian Blaga printre atâtea personalități împlinitoare de ideal național, dar Daniela Șontică, dincolo de fascinația pentru poetul și filosoful care avea să plătească scump, mai târziu, pentru talentul și atitudinea sa verticală, găsește o justificare deloc de neglijat: „Fire mai mult contemplativă și meditativă, nu intrase în mișcarea tinerilor transilvăneni de eliberare de sub regimul austro-ungar, care militau cu scrisul și fapta pentru unitatea națională. Cu toate acestea, a vibrat profund românește când a văzut că visul secular al românilor se împlinește la Alba Iulia. Alături de oamenii din satul în care se născuse, Lancrăm, și de cei din toate satele transilvănene, care mergeau cu căruțele sau pe jos spre Alba Iulia, a pornit și Lucian Blaga împreună cu fratele său spre cetatea Unirii” (pag. 417).
Episcopului Iuliu Hossu nu îi sunt dedicate prea multe pagini, dar ele reușesc să sintetizeze nu numai eforturile depuse de acest – cu adevărat – martir pentru dreptate și adevăr, ci și să-l așeze într-un loc privilegiat al memoriei colective; căci, la câteva decenii de la înfăptuirea Unirii (la care a contribuit exemplar), începând cu 1948 și până în 1970 (anul morții), acest om al Unirii a fost purtat prin temnițele comuniste și a avut parte de condamnări și domiciliu obligatoriu sub atenta supraveghere a nerecunoscătoarelor oficialități comuniste ale țării.
Volumul Danielei Șontică este valoros nu numai pentru că împrospătează memoria conaționalilor săi, ci și pentru că, tipărit la 100 de ani de la Marea Unirii, nu este o carte a momentului, ci o carte pentru totdeauna, total lipsită de festivismul dezmățat al unor lucrări finanțate de stat și păcătuind prin absența profunzimii și a obiectivității, denotând, pe deasupra, și un fel de frenezie manelistică bazată pe copy-paste. Dimpotrivă, cum spune și Valeriu Râpeanu, prefațatorul ales de poeta-redactor la „Lumina creștină”: „Cartea Danielei Șontică îi deschide cititorului de astăzi perspectiva unei cunoașteri obiective, multilaterale, a unei epoci în care s-au unit toate forțele creatoare pe plan moral și material ale poporului nostru: de la țăranul care a plecat de acasă ca să-și apere țara până la cărturarii ce-i întruchipau gândurile și voința”.
*Daniela Șontică: „Oamenii Unirii”, Ed. Trinitas, 2018
***
Lecția universală a bunătății
Cărțile pentru copii sunt destul de rare la noi (desigur, nu ne referim la cele obținute prin copy-paste după tipărituri/ materiale cuprinse în proiecte didactice din afara țării ori la cele aproape fără de valoare, care amintesc izbitor de filmele horror de desene animate în derulare furibundă pe canalele TV destinate, chipurile, copiilor); și, deși încă mai este înghesuială la standurile cu carte pentru copii de la târgul Gaudeamus (ca să dăm doar un exemplu), nu s-ar putea spune că ceea ce se vinde/ se cumpără chiar ar trebui să ajungă sub ochii copiilor și să le (de)formeze, o dată în plus, percepția asupra realității.
Dacă despre lucrări (repet, cele cu adevărat valoroase) am spus că sunt puține, autorii stimabili de cărți pentru copii sunt și mai puțini. Poate pentru că este greu să te separi de lumea ta de adult, de pretențiile exagerat-stilistice, de fantezia complicată a celui trecut prin viață și prin altfel de cărți și să intri, curat la inimă, într-o vârstă despre care mai ai doar vagi amintiri, și ele, de cele mai multe ori, trucate/ cosmetizate. Oana Mihaela Savin face o fericită excepție, alături de câteva doamne și domni ai literaturii române (Magda Isanos, Constantin Chiriță, Vlad Mușatescu, Ana Blandiana, Passionaria Stoicescu, dar și, de curând apăruta în peisajul literar, Fevronia Spirescu – și exemplele ar putea continua). Autoarea din Bacău scrie cu sensibilitate și talent despre o lume greu de descifrat altfel decât cu inima, o lume a copilăriei, în care evenimente pot fi plecarea unui pisoiaș de acasă, pierderea unei ghetuțe roșii, căderea unei frunze, dispariția unui tort preparat la cuptorul cu microunde, săritura pe o trambulină din curte sau escaladarea gardului la tanti Marcelica și gâlceava dintre viețuitoarele mărunte dintr-o gospodărie de la țară.
Maya și Domnul Motănilă (Conrad-piratul sau Smotă-Smotănilă, după ce acceptă un smoothie și chiar se laudă că-i place) reprezintă două ipostaze ale copilăriei; amândoi sunt prietenoși, tandri, calzi, sinceri, amândoi își doresc iubire și ocrotire. Fetița are o familie iubitoare, dar este alergică la animale (și încurcătura semantică în care intră și ea, și pisoiașul, este savuroasă, amândoi confundând sensurile cuvântului și asimilându-le, în final, cu atașamentul față de cineva anume); (S)motănilă este un homeless, pripășit, la început, la tanti Marcelica, acceptat de doamnele găini și rațe, de văcuțele Lily și Floriana, de cei trei purceluși, dar nu și de Tontonel-Amadeo, un motan orgolios, cu ambiții de șef și acțiuni manipulatoare. Lupta dintre cei doi se desfășoară pe terenul minat al unei diplomații de curte rurală, perdantul – firește, Motănilă –, fiind silit să ia, în final, calea pribegiei. De vreme ce sunt narate întâmplări pentru ochii și inima copiilor cuminți și duioși, drama personajului nu durează mai mult de un capitol; pisoiașul își găsește noi prieteni (un șerpișor, pe gușterul Ricky, dar și pe cei „doi câini alintați peste măsură și cam… neciopliți”, Rex și Daisy) și, după amuzante peripeții, o nouă casă.
Microromanul cu 12 capitole (fiecare având la început un rezumat comic al cuprinsului) este vioi, amuzant și plin de surprize, Oana Savin știind să păstreze, până la capăt, interesul și emoția micilor cititori cărora le sunt adresate aventurile celor despre care se spune că nu cuvântă. Ceea ce nu pare tocmai exact: în lumea Mayei și a lui Smotănilă, personajele din curte se înțeleg între ele, au un limbaj comun, se ceartă, se laudă, se împacă, își aruncă invective ori se consolează unele pe altele. Înțeleptul Smotănilă este celebru pentru că înțelege limbajul oamenilor, chiar dacă, în imaginarul creat de Oana Savin, el nu are totuși darul de a comunica prin cuvinte. La nivel de limbaj trebuie remarcată nu numai oralitatea, ci și adaptarea unor clișee din limba vorbită și introducerea lor în text, mai ales în momente când totul pare a se desfășura linear, fără surprize narative: „Câteodată Maya îl lua pe trambulină și-i povestea vrute și nevrute, de îl dureau mustățile – da, ați auzit bine; mustățile, pentru că el era un biet pisoiaș tânăr și nu știa că ar fi putut să-l doară capul de atâta vorbă” (pag. 8); găinile „vor cotcodăci sus și tare că nu l-au văzut în această seară pe Domnul Motănilă!” (pag. 42); „dar ce, am băut smântână degresată și nu mai judec cum trebuie?…” (pag. 13).
În afară de comicul de limbaj, romanul Oanei Savin utilizează, în mod savuros, comicul de situație: de Halloween, de exemplu, vietățile curții ajung să improvizeze, să se joace de-a deghizatul, cu scopul de a trece drept ceea ce nu sunt: ciocănitoarea se visează pasăre-curcubeu, Elvis, pechinezul, cu două pene înfipte în blana urechilor, își spune iepure ș.a.m.d., după ce, în prealabil, o escapadă la școala Mayei îi speriase peste măsură cu dovlecii scobiți și arătările agățate la ferestre și în cadrul ușilor.
Mai trebuie spus că lectura, agreabilă și potrivită, de fapt, oricărei vârste, are happy-end; cititorul, fie că este copil sau adult, va aprecia faptul că a asistat la o pledoarie pentru generozitate și înțelegere între specii, la o călătorie inițiatică, în urma căreia se învață, în primul rând, lecția universală a bunătății.
*Oana Mihaela SAVIN, „Povestea înțeleptului Smotănilă și a unei fetițe cuminți”, Ed. ROTIPO, 2019, cu ilustrații de Alex Oko
