Literadura nr. 14 (1)

La mulți ani, România!

Au trecut 30 de ani de la evenimentul
social cu impact major asupra
societății românești, numit Revoluția
din 89.
Silviu Brucan a fost criticat pentru afirmația
sa privind timpul necesar românilor pentru a
schimba ceea ce impusese regimul comunist
în patruzeci și cinci de ani. Cât de mult a avut
dreptate se vede. Nu cred că a fost profet,
cunoștea foarte bine sistemul și ramificațiile
sale până în ultimul cătun, aproape, nu doar
fizic, la nivel de individ, ci la nivel de
mentalitate.
A urmat lozinca „nu ne vindem țara” pentru că
avea priză la oamenii speriați de necunoscut,
apoi „voi n-ați mâncat salam cu soia”, Piața
Universității, imnul Golanilor, Vali Sterian cu
al său „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a
mai rămas din oameni! Mineriadele. Și acum
dacă ești atent observi cu ochiul liber multe
lucruri care te trimit la vorbele lui Brucan.
Iarna aduce ca un cumul pentru români,
sărbători naționale, spirituale, duhovnicești.
Fiecare are cu ce să își hrănească sufletul.
1 Decembrie Ziua Națională a României.
Sărbătorile de iarnă.
Bineînțeles că nu lipsesc cei care le contestă
când pe una când pe alta, când pe amândouă.
E treaba lor. Își exercită un drept democratic
și nu sunt singurii din lumea aceasta.
Românul trebui să își recâștige un drept luat
prin forță, acela de a vorbi liber, ca moș Ion
Roată. Se practică aflatul în vorbă, clișeele
care dau bine, trăncăneala. A vorbi liber și a
face sunt estompate foarte mult de
mentalitatea lui „trebuie să ne dea statul”, a lui
„fii atent ce vorbești că te dă afară, așteaptă o
grămadă la poartă”.
Gândurile și faptele bune trebuie să
depășească rivalitățile politice. De ce oare
rivalitatea politică nu înseamnă lupta pentru a
oferi cetățenilor programe de dezvoltare,
pentru o viață mai sigură și decentă.
„La mulți ani, români de pretutindeni!”

Patria
Grigore VIERU

Piatra asta e o pâine caldă.
Vântul ăsta e un vin domnesc.
Și pelinul – busuioc sălbatic.
Vine ziua aurindu-mi pâinea.
Vine seara aromindu-mi vinul.
Vine mama îndulcindu-mi gândul.
***

Țara noastră
Ion NICOLESCU

Țara noastră-i țara noastră,
dulce pajiște albastră,
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor.
Dacă-i dor nu-l stingi cu apă,
dacă-i timp nu-l poți întrece,
dacă-i gând nu-l poți străbate,
noi suntem români.
Noi suntem români ca brazii,
noi suntem români ca grâul,
noi suntem români ca focul,
noi suntem români.
Țara noastră e a noastră,
vârf de jale și de dor,
dulce arșiță albastră
ca lumina ochilor.
Țara noastră-i țara noastră,
dulce pajiște albastră,
aripă sculptată-n dor
de lumina ochilor.

Prof. Dr. Mihaela BURLACU

LIVIU REBREANU despre roman

Liviu Rebreanu consideră că scrisul nu e
o jucărie agreabilă și nici o jonglerie cu
fraze. Pentru el, literatura înseamnă
creație de oameni și de viață. „Astfel arta,
întocmai ca și creația divină, devine cea mai
minunată taină. Creând oameni vii, cu viață
proprie, cu lume proprie, scriitorul se aproprie
de misterul eternității. Nu frumosul, o
născocire omenească, interesează în artă, ci
pulsația vieții. Când ai reușit să închizi în
cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai
realizat o operă mai prețioasă decât toate
frazele frumoase din lume. Precum nașterea,
iubirea și moartea alcătuiesc enigmele cele
mai legate de viața omenească, tot ele
preocupă mai mult și pe scriitorul care
încearcă să creeze viața. Literatura rezultată
din asemenea preocupări nu va mulțumi,
poate, nici pe superisteții ce savurează numai
rafinăriile stilistice sau extravaganțele
sentimentale, nici pe amatorii de povestiri
gentile de salon. Nici n-are nevoie. Literatura
trăiește prin ea și pentru ea însăși.
Durabilitatea ei atârnă numai de cantitatea de
viață veritabilă ce o cuprinde” (Liviu
Rebreanu, Jurnal, I, Editura Minerva,
București, 1984, p.368). Pentru Rebreanu,
calitatea de căpetenie a scriitorului adevărat
este sinceritatea, acea sinceritate față de sine,
din care izvorăște sinceritatea față de artă.
Dacă scriitorul nu se dăruiește întreg artei în
clipa creației, nu va zămisli decât monștrii fără
viață. Pentru autor, temelia creației unui
roman rămâne expresia, nu însă ca scop, ci ca
mijloc. Strălucirile stilistice, se fac mai
întotdeauna în detrimentul preciziei și a
mișcării de viață. „Aici este misterul, care
leagă pe artist de Dumnezeu: ba îl întrece. Pe
când Dumnezeu creează și ființe inferioare și
totuși trăiesc, artistul ca să creeze viață
adevărată trebuie să atingă perfecțiune” (Liviu
Rebreanu, Jurnal, I, p.371).Varianta inițială a
romanului Pădurea spânzuraților, de
exemplu, este scrisă în aproximativ
optsprezece zile, dar gândită cu mult timp
înainte. Liviu Rebreanu nu se lasă condus de
scrisul spontan, ci totul este construit mental,
anticipat până la cele mai mici detalii.
Romancierul zăbovește nopți întregi la masa
de scris, proiectând structura cărții și a
capitolelor, schițând liste de personaje,
impunându-și principii de creație, desenând
spațiul imaginar românesc, conturând modele
și scheme. Cu toate acestea, reușește să
termine și să publice Pădurea spânzuraților
abia după ce găsește la Ghimeș mormântul
fratelui său Emil și îl mută pe partea cealaltă a
râului ce fusese graniță pe pământul vechi
românesc. Ideatic, prima versiune exprimă
aproape integral conținutul formei definitive.
Schimbările nuanțează profilul personajelor,
ca urmare a unor confruntări dinamice
influențate de drama pierderii fratelui. Într-un
dialog cu Camil Baltazar, când a fost întrebat
cum scrie, Liviu Rebreanu a răspuns: „Foarte
greu; la început scriu dintr-o dată, dar la
transcris schimb aproape cu desăvârșire, cu
totul, textul compus. Eu nu refac niciodată, ci
compus. Eu nu refac niciodată, ci transcriu din
nou. Scriu greu fiindcă îmi creez dificultăți.
Sunt cazuri când, sub influența inspirației
binecuvântate, scriu douăzeci de pagini într-o
noapte. La transcriere nu mai rămân însă
decât cel mult trei pagini. Nu-mi amintesc să
fi rămas vreodată la prima redactare a
manuscrisului”
(Camil Baltazar, în volumul Amintiri
despre Liviu Rebreanu, Text stabilit,
antologie și prefață de Ion Popescu-
Sireteanu, Editura Junimea, Iași, 1985, p .27-
28).
Liviu Rebreanu exprimă o nețărmurită
încredere în viitorul luminos al literaturii
române și al romanelor într-o vreme în care
preocupările beletristice nu erau îndeajuns de
socotite necesare. Exemplul lui de prozator
tenace, mereu la masa de scris, în fața colilor
albe, noaptea mai mult decât ziua, constituie o
pildă vie de strădanie scriitoricească, model
pentru generațiile tinere. Considera că
romanul, ca formă de literatură, este una din
cele mai mărețe manifestări culturale și
intelectuale. „M-am silit întotdeauna să scriu
pentru tipar la persoana întâi. Hiperbolizarea
aceasta a eului, rămășiță anacronică de la
romanticii care, ei și atunci, puteau să se
creadă aievea buricul pământului, mi se pare
puțin ridicolă. Scriitorul de astăzi, afară de
poetul liric, trăiește într-o lume atât de relativă
din toate punctele de vedere, că numai
identificându-se cu mai multe relativități
izbutește a pătrunde și a înfățișa absolutul
care, cel puțin în artă, rămâne năzuința
supremă […] Creînd oameni vii, cu viață
proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie
de misterul eternității” (Liviu Rebreanu,
Amalgam, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976,
p. 31-32).
Pentru Rebreanu, literatura este mijlocul
cel mai simplu și mai obișnuit de comunicare,
de apropiere și de înțelegere între oameni, iar
reprezintă o necesitate primordială pentru
viața omului. Literatura, sub orice formă se
înfățișează, înseamnă nu numai o zugrăvire, ci
și o interpretare a lumii și a societății.
Rebreanu mai sublinia și faptul că iubirea a
început să ocupe un loc important în literatură,
iar romanul dintre toate genurile, este cel mai
apt pentru a cuprinde toate problemele iubirii.
„Generația mai nouă de scriitori, frământată
de sexologie, s-a năpustit asupra romanului cu
o ardoare vrednică de entuziasmul tinereții. Și
astfel romanul românesc actual, în plină
înflorire, prezintă tot mai insistent ultima
etapă a problemei iubirii sub înfățișarea ei
sexologică” (Liviu Rebreanu, Amalgam,
p.158).
Întrebat care este cartea pe care o
preferă tuturor celorlalte cărți, Liviu Rebreanu
a răspuns: „ …Uite-o colo pe birou. Cartea aia
groasă cu scoarțe negre… E o carte în care se
află toată înțelepciunea lumii, trecută și
viitoare… N-o țin niciodată în raft… Îi zice
Biblia” (Liviu Rebreanu, Jurnal, I, p.404).

Aniversări
La mulţi ani!

Noiembrie
2-Ilie Mândricel
3-Gheorghe Sava- Popa
6-Mihai Gabriel Voinea
7-Gabriela Matiu
10-Nicolae Tudor
11-Lucian Mănăilescu
12-Ion P.Iacob
12-Stelian Grigore
12-Constantin Feraru
15-Mitică Ion
19-Stan Brebenel
21-Nicolae Cabel
22-Rodica Șerbănescu
23-Ștefan Dima
27-V.B.Țânțăreanu
28-Virgil Diaconu

Decembrie
1-Călin Bostan
9-Oana Calen
19-Paul Androne
20-Magda Ursache
25-Lucille Ionà
28-Oana Camelia Șerban

Ianuarie
1-Ștefania Oproescu
2- Mihai Sălcuțan
4-Mircea Tănase
8- Mioara Neagu
16-Alexandru Gaiță
17-Marcela Chiriță
18-Ion Gătej
19-Gabriel Peneș
20-Valeria Manta-Tăicuțu
24-Gheorghe Oncioiu
24-Gheorghe Petcu
25-Dumitru Ursu
28- Grigore Leaua

Mihai SOARE

Volume publicate:
Înger de prisos, versuri, Editura Tiparg, 2007
Gâlceava mea cu Haydn sau despre
Romanța pentru clopot la patru mâini –
versuri, Editura Brumar, 2010
Eu, Nietzscheanul – versuri, Editura Rawex
Coms, 2012
Livrescu – roman, Editura Self Publishing,
2014
Sfântul Cutare Poetul – versuri, Editura
Betta, 2015
Tălmăciri politicale (volumul întâi) – eseuri
politice, Editura Betta, 2015
Zavera îngerilor (cu subtitlul trei mii și ceva
de zile și nopți de poezie) – versuri, antologie
de autor, Editura Betta, 2016
Tălmăciri politicale (volumul al doilea)–
eseuri politice, Editura Betta, 2016
Iubirea ca o sârmă ghimpată – versuri,
Editura Betta, 2016
Dragoste, pupeze și colaci – roman, Editura
Betta, 2017
Moaștele și alte povestiri – proză scurtă,
Editura Eikon, 2018
Inflexiuni, eseuri și note de lectură –
Editura Hoffman, 2019

Acel oraș din mine

Acel oraș din mine ce crește ca o plagă
și unde barcagiii se-neacă-n călimări
umplute cu mulsoarea văzduhului își leagă
de gleznele-amândouă cu înmiite sfori

mereu aceleași basme atât de plicticoase
cu vieți retescuite din toamne care mint
că le vor crește-odată pe lungile lor oase
păstrămuri înmuiate în verzuri de absint

frumos ca nimeni altul și mai sătul ca popii
voi fi atuncea, oare, câți îngeri îmi vor da
ocol să-mi ia măsura uimiți pe buza gropii
neîncrezători că insul ce sunt va încăpea

făr’ să rămână-afară măcar vreo prăvălie,
vreo stradă sau vreun teatru lipsit de
spectatori
din urbea care-l umple și-i dă pe veresie
iluzii cât pământul visat de râmători.

Cântec lucid

Când îți e razna rostul și idealul noapte
Atunci zurlia lună se crede dromaderă
Când omenirea scurmă cătând abraș prin
șoapte,
Arheologă râmă cu ochiul câș în eră

N-ar sta în târnăcoape vreun crez s-adape caii
Cu lacrimile mele zgâindu-se-n oglinde
Degeaba văcsuite, stângaci precum cobaii
Care se-ncură-al dracu legați de suferinde

Roți ample ca de moară de apă, totul curge
Doar într-un sens, minciună, ce apocrifă pare
Dictarea sfântă-a morții ce râde și mirunge
Frunți mai nebune, poate, decât a mea, e oare

Vreo altă lume strâmtă, cu capătu-ntre vele
Visând catarge care înțeapă ceru-n mură
Taman acolo unde se leapădă de piele
O zgardă lătrătoare crescută cu bromură

Și cu momeli din sânge oranj precum aripa
Măcelărită-al naibii odată cu zenitul
Ținut mereu la ușă, doar o veni risipa

Poem cu insula mamei

Când se certa cu tata
mama se plângea totdeauna că m-a născut fără moașă
iar asta pentru că el nu s-ar fi ostenit să găsească pe nimeni în stare s-o ajute
mi-a adus o cohortă,-mi povestea
când mi-au văzut burta au dat din capete a neîncredere
deși unele din ele moșiseră lumi întregi
m-au pipăit, iar apoi mi-au arătat degetele sângerând ca niște țurțuri prinși de căldură

de la fiorduri, îmi ziceau dementele,
ori poate de la catarge
niște nebune, s-ar fi necăjit atunci mama,
parcă eu aș naște galioane sau norvegii sau mai știu eu ce
m-au măsurat de jur împrejur călări pe biciclete din alea cu o roata mare și una mică
două zile dura asta
se învârteau ca niște călușei de bâlci în jurul meu
pe urmă m-au ascultat cu un soi de goarne din tablă de acoperișuri
ești plină de musoni și de anotimpuri ploioase, cucoană, nu ne băgăm

una ca o broască țestoasă de bătrână
(cred că prinsese și războiul de o sută de ani)
i-a spus mai bine lasă-l acolo, ca pe-un cățel al pământului
să nu-l știe nimeni
nu-l plouă, nu-l ninge, nu-l arde arșița
și nici nu trebuie să-i cumperi haine sau de-ale gurii
hrănindu-se cu visele tale moi
până la urmă m-a născut, habar n-am cum
m-am trezit cu mine alături când mă așteptam mai puțin
și am bănuit-o de vrăjitorie ani de-a rândul

tata se lăuda la cârciumă că nevastă-sa a fătat o insulă
iar bețivii ăia îl pizmuiau
o să-și facă singur rom de-acum, al dracului, dacă are insulă
când mă scoteau la plimbare în landou toți marinarii se holbau la mine
are și far ăsta micu’, întrebau
niște femei cu păr multicolor, fâșii-fâșii,
cum sunt peștii din mările ce-mi mărginesc cerul
le spuneau alor mei că abia așteaptă să-mi calce țărmul când oi mai crește
și să-mi mângâie tăcerile dintre două furtuni
curve nenorocite, le zicea mama, eșua-r-ați în apele lui tulburi

ai mei se mândreau totuși că nu au un copil cum au toți ceilalți
dar tata încă și mai și
o să rămână toată viața el însuși, se-mpăuna
de parcă am putea fi și altcineva decât noi, bombănea mama.

Radu ANDRIESCU

Născut în 1962. Conferențiar universitar la
Catedra de Limba și Literatura Engleză a
Universității „Al.I. Cuza” din Iași și autorul
unui volum de eseuri, Paralelisme și influențe
culturale în lirica română actuală (2005).
Debutul volumul Oglinda la zid (1992,
Premiul Poesis pentru debut), Ușa din spate
(1994), Sfârșitul drumului, începutul
călătoriei (1998; Premiul USR, filiala Iași),
Eu și câțiva prieteni (2000), Punțile
Stalinskaya (2004), Pădurea metalurgică
(2008), Metalurgic (2010), Când nu mai e
aer (2016, Premiul revistei „Obsevator
cultural”, Premiul pentru cartea de poezie al
Festivalului Național „George Bacovia”,
Premiul USR, filiala Iași), Gerul dintre ei
(2017), Jedi de provincie (2018), Animalul
diafan (2019) și antologia Oglinda la zi.

Letal

Aș vrea să am
un terabait de liniște în creier,
să nu transpir imagini în perna de la Jysk
și un răspuns tăios
pentru anarho-socialistul din oglindă,
care mă strâmbă când trec pe lângă el.

Merg prin oraș cu ochii în trotuar.
La capăt, pe Independenței,
un magazin pe care nu-l știam,
plin cu efecte militare din Bundeswehr.
Mi-am luat un fes albastru, de 20 de lei,

că nu aveau pe negru
și-o brișcă din inox, cu multe limbi.
Erau și haine bune, dar cam scorțoase,
îmi aminteau de-armată, în Tomis Nord, după
liceu.
Zeci de gonade, un singur dormitor

și câmpul galben,
pârâul plin de lipitori.

Dar îmi doresc din suflet
să am cuțitul mic, ascuns pe lănțișor
sau cele mari, serioase, cu finisaj nemțesc,
coarda de pian,
letală,

maceta,
cu care mă visez stârpind buruienișul
din jurul creierului meu.
Ca militar în termen, scuipam

în pauza de la zece
povești despre berbecii Merinos
care fugeau cu noi pe dealuri,
cum te puneau pe rug

spaniolii, dacă-i vindeai străinilor,
cu secole în urmă.

Ce să mai zic, vara aceea

dintre liceu și-armată
a fost perfectă.
Aproape c-am ajuns
cu suedezele
la discoteca pe valută
și-am stat o noapte
la pușcăria din Mamaia,
c-aveam în buzunar vreo 3 dolari.
Am dansat cu niște fete la Amfiteatru
și-am luat-o-n goarnă la sânge
de la golanii din Costinești,
că-s moldovean.
Tricoul Levi’s a putrezit în cort
după o noapte cu milițieni la dig,
când stelele pulsau.

Din larg,
un SOS cu care nu aveam ce face.

Un an în Armenia

Încerc să fiu un tată bun,
de încredere
și să rămân aici,
în kilometrul meu pătrat de viață activă,
dar când pe cer
apar semne sau, în fine,
primesc pe mail o propunere,
nu știu ce să fac.

Aș pleca un an în Armenia, ca prof.

E departe.

Miile de kilometri
pe care nu-i vezi sub nori,
prin hublou,
contează.

În jurul casei e complicat,
sunt agresat fizic
de insecte și arahnide.

Oricum, citesc pe telefon
că nimic nu merge,
prin democrațiile vechi și noi.

Dar, serios, Armenia?
Altă țară săracă?

Erevan e totuși unul
dintre cele mai vechi orașe
din lume
locuite continuu,
aflu,
când mă documentez.

Soarele din termopan
se îndoaie
pe ecranul telefonului
și sfârșește ca punct instabil,
pe ușa destul de jegoasă.

Litere mici de tot

Încearcă să consoneze cu Chinua Achebe,
cu furia lui Ngugi wa Thiong’o
și n-are regrete,
păsările zboară fără pene
iar femeile plutesc prin suflet
fără mașini.

E sincer în fiecare zi
trăită-n casa durerii,
nu se așteaptă să primească
un cec în alb de la viață.

A simțit destule,
fenecul din suflet stă ciulit mereu
printre macarale galbene
și valuri de parabeni.

Spune-mi un singur motiv
pentru care-ar trebui să-mi pese,
o aude
și-i vede zâmbetul din plastic
și ochii de-acetonă.
Arăți ca dracu,
mai aude cu litere mici de tot

Suflețel

Găsește-ți o crăpătură să ieși în lume,
fără tam-tam și poză, curat-curățel cum te știu
eu
și varsă-ți sperma de talent peste târg,
cu generozitate.
Ca plopul, drăguțule.
Frumusețea are doar adâncimea pielii
dar nu te speria
că ai parte doar de butaforie,
plin de coșuri cum ești.
Fii mândru, ești român.

Drăguțule, fii atent aici.
Orașul e și pentru tine o canapea
din piele fină, cum au milionarii,
pe care să te tolănești noaptea cu stelele.
Frumusețea are adâncimea pielii
dar ai și tu un loc aici,
să ți se rostogolească stelele pe burtă,
să-și lingă una alteia colții.