Propoziții pretențioase – Armezi
Gândește, Fulgerică, gândește! Ca mâine să nu pleci cu mâna goală acasă.
Titlul precedent și acesta au aceeași bază literală: arimez și armezi. Practic o suceală de-o buche.
Muzicanții, când nu cântă, mănâncă și beau. Pauza fortuită mi-a trimis colegii la masă. Ciorbică, sarmale și două zdramițe de friptură. Cu ardeii nelipsiți, usturați, vânând papilele gustative mai ceva ca…. Guri de iad stinse cu vinișor. Fiindcă țuiculița fusese preambulul masei lichide cu ingrediente leguminoase, servită pe holul ce dădea, ca toate casele de la țară, în bucătărie. O odaie pardosită cu ,,arcoză” de ciment, crăpat exact pe caroiajul unora de magazin, cu o masă exact pe calapodul suratelor de la cămin, șchiopătând la fiecare depunere de cot și mai abitir când străchinile se depuneau pentru ligurare în zeamă de găină. ,,Arimau” care mai de care noua încărcătură cu speranța că niciun ,,naufragiu” nu-i va aduce în postura ,,înecului”. Discutăm despre haine, nu vreo înghițitură nefericită.
Balotasem primul, nu puteam rezista aromei de borș și pătrunjel, cât timp cineva dintr-ai casei plecase după un creion de tensiune. Nu numai că mi-am arogat rolul electricianului de rând, chestiuni de rutină, de-alde dește-n priză, ci…. Am deșurubat-o. Trei fire. Două cu tensiune, unul nul. Două plecând în sus, spre artera principală, în doză, unul în jos. Electrizat. ,,Bre, murim aici! Cine ți-a umblat la contor?”, ,,Nimeni, taică. Așa e de când am ridicat casa.”, ,,Ai o scară? Să văd dacă nu e vreun fir dezizolat și atinge în ștangă.”
Era cât pe ce să-mi folosesc specializarea, până mi-am dat seama că-mi lipsea ce era mai important, un patent cu mânere de plastic. Fără, aș fi repetat istoria electrocutării de la Bălăceanu, scuturat din temelii, nu mai sus de un scaun de ciment, prăvălit.
Mi-am reluat locul la masă, băieții consumaseră deja meniul și-n aer plutea un iz de artist plictisit, cu artele muzicale depuse-n cuiul sațierii depline. Prin artere le curgea vin, prin minte aburi de prună, iar în picioare stăteau prinse lanțurile ocnelor lenei. Mască, fără să audă soacra: ,,Un lighean cu apă caldă și o canapea să le spui să ne-aducă, Fulgerică.”, ,,Ascultă, mă aromân ce ești, ca să nu-ți zic la fel ca Arcuș, da’ o femeie nu vrei?” Auzi la el! Că sunt de-al casei, că m-am băgat să repar eu…. ,,Și ce voiai, să te las să mori?”
Arsese țigara după obicei, până la jumătate, se cuibărise în geacă, aproape că aromea stând cu coatele pe masă și-mi ținea mie socoteală. ,,Trebuia să te las să te pârlești, guleratule!”….
Electrician, altul, nu eu, din nou cântat și pauză cu vreo câteva cântecele stângace preparate pe clapă. Celelalte-s deja istorie în Muzicanții din Râmnic….
Altele s-au scris zilele trecute, cu două pete de sânge, cu sârg, cu reparații de acoperiș și armură de tablă nou nouță. În casă socri nu, împrejur multe în paragină. Doar consola încă stă semn întrebării: de ce nu este în locul în care stă țintuită în amintire?
