Literadura nr. 15 (11)
Ion LAZĂR DA COZA
(Lazăr P. Ion)
02 aprilie 1963- 16 februarie 2020
Locul naşterii şi domiciliul: satul Coza,
comuna Tulnici, judeţul Vrancea.
Debut literar:
Poezia „Cântec”, Revista „Ramuri”, Nr.
11/1987;
Proza „Olarul”, Revista „Convorbiri
Literare”, Nr. 12/2006.
Cărţi publicate:
„Labirintul de zăpadă”, poeme, 96 de pagini,
Ed. Salonul Literar-Focşani, 2002,
„Crucea umbrelor. Povestiri”, 178 de pagini,
Editura Pallas-Focşani, anul 2008, ediţia a IIa,
revizuită şi adăugită, 182 de pagini, Editura
Salonul literar, anul 2017;
„Apusul îngerilor. Povestiri”, 184 de pagini,
Editura Armonii Culturale-Adjud, anul 2011,
ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, 202 de
pagini, Editura Salonul literar, anul 2017;
„La Ghizunie”, versuri, 120 de pagini, Editura
Armonii Culturale-Adjud, anul 2016,
„La umbra Vezuviului”, roman, 270 de
pagini, Editura Salonul literar, mai 2016; ediţia
a II-a, revizuită şi adăugită, 274 de pagini,
noiembrie 2016,
„Gloanţe fractale”, versuri, 86 de pagini,
Editura Armonii Culturale-Adjud, anul 2017;
Colaborări la reviste şi publicaţii printate
în ordine cronologică:
„Ramuri”, „Contemporanul”, „Negru pe alb”,
„Destine”, „Convorbiri Literare”, „Pro
Saeculum”, „Oglinda literară”, „Tribuna”,
„Fereastra”, „Armonii Culturale”, „Salonul
literar”, „Solteris”, „Mantaua lui Gogol”,
„Plumb”, „New York Magazine”, „Ante
Portas”, „Agero-Germania”, „Apollon”,
Literadura ş.a.
Recenzii şi articole semnate, în ordine
cronologică, de:
Ion Panait, Dumitru Pricop, Corneliu Fotea,
Valeriu Anghel, Culiţă Ioan Ușurelu,
Gheorghe Andrei Neagu, Mădălina Temelie,
D. Vlasie, Corina Măgureanu, Mircea Dinutz,
Gheorghe A. Stroia, Elena Otavă, Tudor Cicu,
Emilian Marcu, Ionel Necula, Marin Ifrim, Ion
Roșioru, Traian Gh. Cristea ș.a.
Pe 18 februarie am plecat de la Buzău cu Tudor
Cicu și cu soția dânsului spre Coza, Vrancea,
pentru a fi alături de îndurerata familie a
scriitorului Ion Lazăr da Coza la slujba de
înmormântare a acestuia. Privind locul acela
aproape de vârful muntelui, văzând casa
acestuia lângă brazi înalți rugători de bucurie
în orice anotimp nu m-am mirat de ce a scris
„La Ghizunie”, carte de care, cei din partea
locului, măcar, or să aibă habar de ea. Bunul
Dumnezeu să-l aibă în paza sa pe Ion Lazăr!
Teo Cabel
Cuvântul rostit de scriitorul Tudor Cicu la
slujba de înmormântare.
„Ion Lazăr da Coza rămâne pentru mine cel
care a scris letopisețul-hronic al satului Coza
(în cele 42 de poeme din vol. „La Ghizunie”),
așa cum, cândva, un alt cronicar al vremii a
scris 42 de legende în „O samă de cuvinte”… și
egalându-l în iscusința scrisului pe Ion
Neculce. I-am citit dulceața scrisului său, chiar
cu mult mai mult interes de cum o făceam
cândva cu Marin Sorescu, în „La Lilieci”. Am
și scris un eseu foileton despre
nemaipomenitele întâmplări ale satului său și
oamenii de poveste care i-au bucurat copilăria.
Cred că mai e postat pe Însemne Culturale,
dacă nu cumva Ioan Culiță Ușurelu nu l-a
preluat în revista sa „Salonul literar”. Poeta
Gina Zaharia, care scrisese una din prefețele la
carte, îmi spunea că fusese atât de vrăjită de
cele 42 de poeme din carte, încât a venit special
în satul Coza să vadă cu ochii ei locurile
acestea. În cele două cărți de povestiri:
„Crucea umbrelor” și „Apusul îngerilor”,
am descoperit un alt Mircea Eliade care dă
posibilitatea cititorului să-și imagineze alături
de autor un alt final. I-am citit și romanul „La
umbra Vezuviului”, o poveste tulburătoare de
iubire și mântuire prin credință. Nu ne-am
cunoscut decât pe site-ul Însemne Culturale,
unde îi urmăream răspunsurile epidictice
asupra creației fiecărui poet ori scriitor care
posta câte ceva și asta, acolo la comentarii
printre alți prieteni ca: Sofia Sinca, Mihaela
Popa, Mihaela Suciu, Valeria Merca ș.a. Și,
cum un scriitor rus spunea că toți ai lui se trag
din mantaua lui Gogol, eu spun, fără să
greșesc, că mulți dintre cei afirmați ca poeți și
scriitori, prin site-ul Însemne Culturale, au
primit mult din mantaua pe care, cu
generozitate, Ion Lazăr da Coza le-a pus-o pe
umeri.
Acum, când privesc în urmă, (și sunt ani de
când ne-am îmbrățișat prin cuvinte pe aceste
Însemne culturale), nu mai am glas pentru
alte evocări, ci doar să dau rostire (în gând)
versurilor scrise, magnific, de poetul
basarabean Grigore Vieru, cel în fața căruia am
lăcrimat când recita acest poem, la Mizil, în
2008, toamna, cu trei luni înainte de a se
prăpădi. Ion Lazăr da Coza și-a postat poezia
„Dii, viață, diii” (pe care ne-a citit-o aici, în
biserica din Coza părintele venit de la
Focșani)– parcă simțind capătul drumului…,
cu durerea celui care nu se poate da drept Ivan
Turbincă și „moartea să-i mai lase pe oameni
în pace și să se apuce de ros la nuiele, smicele
și rădăcini uscate din pădure”.
Rămâi în mâinile lui Dumnezeu, prietene…
și să ne veghezi de acolo de SUS!”
Sorin CĂLIN
Ora de muzică 159
Secolul 20, și mai ales ultima lui parte, este
unul dedicat femeii, emancipării ei, desprinderii de
cordonul ombilical al treburilor casnice.
În afara luptei cu conceptul de sclavă a menajului
a fost nevoită să dea o bătălie cruntă cu cei ce
considerau calitatea pielii un privilegiu sau o
discriminare, dar n-au fost singurele. Le-a câștigat
pe cele mai multe și apoi a aspirat la pozițiile cele
mai înalte. Katreese Barnes este una dintre aceste
pretendente. Pentru Sacred Love, Sting a apelat
doar la calitățile de voce adițională și părea și în
ochii mei o altă cântăreață de culoare dotată cu un
glas de excepție, însă nu era doar atât. Avem de a
face cu un fenomen în domeniu, cu o capacitate în
materie de muncă muzicală. Este un individ cu o
putere de a-și depăși limitele cum rar întâlnești și
supraviețuirea te îndeamnă deseori să fii
senzațional. A fost unul dintre copiii în care părinții
cred și pe care îi sprijină necondiționat, pornind de
la pianul clasic, ajungând să depășească granițele
acestuia prin studiu încontinuu, prin tatonări și
explorări în toate genurile muzicale. Compune,
produce, aranjează orchestral și vocal, este solistă,
face background pentru numeroși artiști, cântă la
saxofon, ceea ce nu multe femei abordează ca
instrument, a fost, este și probabil că va mai fi
director muzical pentru câteva show-uri de
televiziune importante.
Prima ei apariție notabilă se produce în anul când
tatăl ei formează și manageriază trupa J.U.I.C.Y, la
începuturi având în componență pe Wyatt Staton
chitarist și lead vocal, pe Allison Bragdon la
saxofon și voce, Jon Tucker toboșar și vocalist și
pe cei doi frați Barnes, Jerry, bas și vocal și
Katreese la claviaturi și voce. Primul album,
eponim, reușește să intre în topurile R&B Billboard
pe poziția 57 în 1983, având ca vârf de lance singleul
Don’t Cha Wanna, emis pe piață în 1982.
Experiența bogată a lui Jerry, 14 ani de anterioare
compoziții și prestări ca instrumentist începând cu
1970, an care debordează de colaborări, dar și
hotărârea tatălui de a-și promova copiii cu o treaptă
mai sus, transformă grupul în duet și în 1984 ajung
pe poziția 46 în Billboard Dance chart cu
soundtrack-ul Beat Street Strut din filmul Beat
Street. Albumul cu numărul doi, It Takes Two este
un răspuns la succesul celor de la Mtume, Juicy
Frut și reușește să prindă poziția 13 în același
Billboard și locul 45 în UK Pop chart în 1986.
Cariera grupuli se încheie în 1987 odată cu
insuccesul discului Spread The Love, dar nu și cele
ale celor doi. Jerry își continuă seria de sesiuni de
înregistrări înglobând nume mari, de la Roberta
Flack și Patti LaBell la Whitney Houston, Boyz II
Men, Backstreet Boys și Christina Aquillera,
totalizând peste 150 de colaborări discografice în
45 de ani de activitate. Să nu spun că fuse și pe la
Cheb Mami prin 2001. Dar aici facem discuție
despre soră, cea care, și de aceea n-am trecut-o între
numele dinainte, a încăput, ca și fratele, prin mâna
,,codoașei” Chaka Khan și din tot ce am scris până
acum nu pot să nu remarc că are ,,duh” muzical, că
toți colaboratorii ei sunt foarte cunoscuți. Katreese
este unul dintre beneficiari, dar fără determinare n-ar
fi ocupat astăzi un loc în spațiul muzical
mondial. Cariera ei adună nume importante:
Mariah Carey, D’angelo, Puff Diddy, Stevie
Wonder, Elton John, Diana Ross, The O’Jays,
Roberta Flack, etc. Din anul 2000, poate cel mai
trist an al ei, se alătură ca pianistă show-lui de
televiziune Saturday Night Live, după trei ani
devine director muzical asociat și la scurt timp,
până la împlinirea a zece ani de colaborare, devine
director plin. De ce spuneam trist? Fiindcă este
lovită de boala cancerului la sân căruia reușește săi
facă față, ca și chimioterapiei, dar să-l și învingă.
Cu astfel de provocări de sănătate și de muncă
asiduă muzicală este chiar o minune că nu a clacat
și nu a fost scutită de niciun efort, industria de
televiziune cere, nu întreabă dacă poți ori nu, se
așteaptă să fii în stare să răspunzi prompt la orice
idee năstrușnică. Să reziști însă și celui de-al doilea
atac, la doi ani de la primul, asta chiar impune o
tărie de caracter supraomenească. Dar și al doilea
cancer a fost învins, de data aceasta cu radiații.
Parcursul ei muzical avea să primească laurii mult
visați, reușind să-și lege destinele de Justin
Timberlake, prezentator al emisiunii SNL în 2006,
fiind coautoare la piesa Dick in a Box și pe final de
sezon la I’m Not Going To Sing Tonight, pentru
care obține două premii Emmy în 2007. Destăinuia
că exista o sinergie, Justin venea cu o idee, iar ea o
ducea până la capăt, lucru ce transpare din
materialul care trebuia prezentat la Kid’s Choice
Awards, piesa pe care Justin n-a ascultat-o decât cu
o seară înainte. Imaginați-vă la ce grad de încredere
se ajunsese între ei. După deceniul petrecut cu
Saturday Night Live, trece de partea surorii de
culoare, Oprah, la Own Network și se îmbarcă la
bordul emisiunii The Rosie Show tot ca director dar
și ca prestator muzical.
