De-ai noștri! – Mircea V. Homescu – Aporii… (4)
ÎNTRE A FI ŞI A AVEA MAI EXISTĂ ŞI A VREA
Motto –
Sinceritatea are doar o faţă
În circuri numai unul e paiaţă
Dar oamenii, din jocul lui, nimic nu-nvaţă
V i r g i l M a x i m
Circulă prin lume, năuc, un pseudoaforism după care „cărţile din cărţi se fac, precum oamenii din oameni se trag”, pe care-l preţuisem mai demult, dar pe care am început să-l invoc, cu obrăznicie, abia după ce l-am aflat, ieşit din gura şi mintea unui consacrat într-ale zicelor „savante”, cu acces recunoscut la mediatizare… cât mai universală. Dintre toate cele ce voi scrie mai departe, pe foarte multe le „deţin” de la diverşi, dar important este faptul că viaţa mi-a oferit ocazia să confirm, sau să infirm, validitatea acestor aserţiuni. Exploatând titlul acestei colecţii de păţanii, pe care le ofer cititorului, trebuie să subliniez „detaliul” că după ce „realizezi” ceva – recte după ce ești cineva şi după ce ai adunat ceva (perifrază la „a fi şi a avea”) – trebuie neapărat să şi vrei să te foloseşti, într-un fel, de ceea ce eşti şi de ceea ce ai. Fiindcă a fi cineva poate să provină din „cartela genetică”, iar a avea ceva poate să provină din vreo moştenire bănească sau imobiliară, de la neamuri; unicul mod însă în care intri tu în joc, este modul şi măsura în care vrei – sau nu – să-ţi pui amprenta personalităţii… pe ceea ce eşti şi pe ceea ce ai. A fi şi a avea sunt două ipostaze ale fiinţei omeneşti. A fi cineva, pa lângă fondul genetic despre care am mai zis ceva, este şi rezultatul trudei tale, a noastră, a fiecăruia, de automodelare în vâltoarea vieţii. A avea depinde de modul în care am gestionat/exploatat condiţiile în care am trăit. A fi depinde, cât de cât, de fiecare. A avea depinde… mai ales de alţii. Poţi să fii fără să ai şi poţi avea fără să fii, o bună bucată de vreme şi într-o destul de mare măsură; fără să absolutizăm însă datele aserţiunii. Semnificativă este finalitatea pe care o dăm vieţii, deoarece acelaşi lucru poate fi „calificat” diferit, în funcţie de scopul cu care îl foloseşti. De pildă, una este să drumeţeşti întreaga viaţă, în contextul unei existenţe etnice nomade (beduinii de azi, ţiganii noştri căldărari–corturari, până de curând) şi alta este să drumeţeşti turistic, profesional, pentru agrement, sau din considerente… snoabe.
De la Aristotel şi Schopenhauer, până la contemporanul nostru E. Fromm, mulţime de sociologi şi psihologi au tot gândit şi scris despre perechea existenţială „a fi şi a avea”, fără să fi reuşit să facă oarece ordine în ceea ce priveşte prioritatea pe care oamenii o acordă lui „a fi” sau lui „a avea” *. În ceea ce mă priveşte eu sunt destul de sceptic în privinţa perspectivei, prea apropiată, de a ne decide pentru una dintre cele două „oferte”; dar şi destul de cinic pentru a afirma că pe oameni nici măcar nu îi interesează ceva, bălăcindu-se psihologic într-un „dolce far niente” şi fizic-social într-un binecuvântat „carpem diem”. Dacă nu l-aş fi citit – cu vreo două decenii în urmă – pe valorosul dar şi modestul filozof al vieţii, care a fost Petre Botezatu, universitar prestigios al Iaşilor, n-aş fi dobândit tupeul de a purcede să scriu. Dacă l-aş fi ascultat, însă, n-aş mai fi… scris. Între cele două variante opţionale se situează întreaga mea trudă de „agregator” (adunător) de idei, cu finalitate de returnare către cei de la care le-am „combinat prin descoperire” şi experimentare pragmatică. Tot de aici şi concluzia că după ce ai citit ceva care ţi-a părut a avea valoare „lucrativă”, nu e destul să te bucuri de ceea ce ai citit, ci trebuie să şi dai ascultare… celor citite. Aidoma şi eu… vis à vis de bunul meu mentor ieşean: deşi l-am citit, nu l-am şi „ascultat”… şi scriu mereu.
Drept dovadă că lumea este prost clădită, poate să fie şi lipsa unei „legi” care să-l pedepsească pe cel ce ucide un zâmbet, în timp ce pe cei ce ne înspăimântă îi glorificăm, îi preamărim şi le închinăm osanale. Cel ce ucide un om (cu voie sau fără) înfundă puşcăria, cei ce ucid mii şi zeci de mii – în războaie (drepte, nedrepte), sunt declaraţi eroi naţionali şi li se ridică monumente. Concluzia s-o tragă fiecare.
Acolo unde şi când fulgerul despică ceva… vine din urmă tunetul care reface tot ce s-a stricat. De unde inevitabila concluzie că nici natura nu e consecventă – cu ea însăşi – până la capăt (la capătul cui?).
Clericalismul ortodox românesc strigă azi, în gura mare, ocări necreştineşti împotriva traducerii româneşti a Bibliei, făcută în 1921 de către teologul D. Cornilescu… cum că ar fi sectară. Uită clericalismul nostru, îndârjit şi antiecumenist, sau mistifică şi ascunde premeditat, în faţa catehumenilor (câţi mai sunt) că această traducere s-a făcut la vremea ei „din însărcinarea şi cu binecuvântarea” Episcopului Huşilor, din acel timp, Nicodim Munteanu, nimeni altul decât viitorul Patriarh al României, ucis cu duhovnicie comunistă, în 1948 la Mănăstirea Neamţ. Cu „păcăleli” de acest gen speră ortodoxismul românesc să-şi păstreze „turma” de credincioşi, împroşcând falsuri ieftine împotriva concurenţilor pe plan religios?
Prostia în lume, este o necesitate dovedită. N-am ştiut asta până când un fel de „amic”, un pic cam sărac cu „duhul”, care-mi era însă simpatic pentru sinceritatea lui, nu mi-a dat o replică „decisivă”. Eu îl gratulam adesea cu apelativul nevinovat… „prostuţule”. Odată mi-a replicat: ei, domnule, dacă pe lumea asta n-am exista şi noi proştii… dintre cine v-aţi „alege” voi deştepţii? De atunci n-am mai zis nimănui „prostule”!, chiar dacă acela era, sigur, prost.
A putea să iubeşti şi a ști să te faci iubit, ar fi o reţetă a fericirii, pe care eu o văd realizabilă; dar nu de către noi, ci de către alţii, neunşi cu alifiile perfidiei, care azi zac râncede pe pielea obrajilor noştri, groasă ca cea de rinocer.
Dacă suferi de boala scrisului, înainte de a drumul în lume la ceea ce ai „născut”, verifică încă odată opusculul şi mai adaugă câte ceva, rareori, dar mai ales şterge… cât mai mult.
Destul de des, de-a lungul istoriei, nebunii au deschis multe căi, pe care…au păşit, apoi, înţelepţii, sau cei ce au obţinut evaluarea de înţelepţi călcând pe urmele celor numiţi „ab initio”… nebuni.
Există ceva, în viaţă, mai trist decât r a t a r e a unui ideal? Eu cred că da: anume, realizarea acelui ideal. De ce? Fiindcă ţi-ai dat seama că – de fapt – n-a fost ideal ci doar un biet scop. Ori, afectele umane ne sunt dinamizate mai ales de visări idealiste, care se tot îndepărtează de noi, cu cât ni se pare că ne apropiem de ele. Când am obţinut ceea ce am dorit, ne dăm seama că, de fapt, dorisem… altceva.
Pe oamenii cu adevărat cinstiţi îi identifici după faptul că la bătrâneţe au curajul şi demnitatea de a-şi reevalua/aprecia faptele din epoca activă a vieţii. Epoca activă a vieţii oferă textul, iar părerile reconsiderate de la bătrâneţe, constituie comentariul. Adevărul, omul îl rosteşte în epoca pasivă/meditativă a vieţii, referitor la epoca activă. Exact ca la un bal mascat, când – la sfârşitul balului – partenerii îşi scot măştile şi fiecare vede cu cine a flirtat o noapte întreagă.
Multă dreptate a avut Aristotel zicând că înţeleptul caută mai degrabă să nu aibă suferinţe, decât să se bălăcărească în plăceri. Plăcerile stârnesc invidia celor din jur, în timp ce tihna oferită de lipsa suferinţei… este tăcută, discretă, ignorată de plebea din juru-ţi şi savurată din plin, doar de tine.
Dacă atunci când un cap şi o carte se întâlnesc – şi poate că se şi ciocnesc – sună a gol, să fiţi siguri că nu cartea ar fi de vină, ci capul. Cartea, oricum, are ceva în ea, în vreme ce capetele sunt – de atâtea ori – goale.
O înţelepciune… mistică – aş fi înclinat să zic – se află în stihurile lui Goethe: „ca să vă onorăm pe voi / luăm onoarea de la noi”. Să tot fie vreo patru decenii şi jumătate de când am citit, prima dată, versurile nemuritorului Weimar-ist şi de când mă tot obsedează hermeneutica cu care va fi vrut să „trateze” onoarea, Goethe: admirativ sau peiorativ? Aproape că am obosit tot întrebându-mă… fără să mă dumiresc.
Am constatat că în viaţă cine este lăudat în mod exagerat şi concomitent denigrat pe nedrept… împlineşte/ întruneşte calităţile unei adevărate personalităţi: originală şi demnă de respectat. Neveneraţii, precum şi neînjuraţii, trec prin viaţă… nesemnalaţi, semi-ignoraţi de vulgul plebeu.
Om fiind m-a preocupat şi pe mine – fără să mă obsedeze – ideea de fericire; în care n-am crezut… niciodată. Abia în prag de bătrâneţe mi-am dat seama că aşa ceva – fericire adică – doar în tine poţi afla (uneori şi pentru puţin timp), niciodată în afara ta, adică… de la alţii, sub formă de cadou, sau de ofertă negociabilă.
Îmi spunea cândva Paulin Lecca-Arhimandritul, una dintre cele trei fiinţe pe care le-am iubit cel mai mult în viaţă, destul de mâhnit că trebuia să „recunoască” aşa ceva, că… încă din primii patru, cinci ani de viaţă în mânăstire devenise… îndoliatul visului frumos, idealist, despre monahism pe care şi-l făurise ca student teolog, dar care se spulberase – cumplit de dureros şi de decepţionant – în sufletul lui. Poate că din această cauză el a tot peregrinat – de-alungul deceniilor – prin mai multe mânăstiri din ţară. Spera – bietul – să afle undeva… eboşa măcar, a idealului frumuseţii spirituale pe care şi-o construise despre viaţa isihastă. În locul visului, i-a fost dat să i se confirme ceea ce îi spuseseră doi dintre dascălii lui teologi – Gala Galaction şi Nichifor Crainic – întărind ceea ce rostise cu venin (dar bazat pe adevăr) Voltaire: călugării se adună în mânăstiri fără să se cunoască, trăiesc alături, ani la rând fără să se iubească (de foarte multe ori…invers) şi mor fără să se regrete, într-o răceală înfiorătoare.
Un celebru înţelept, puţin mediatizat la noi, Multatuli (Edward Douwes Dekker, 1820-1887), a rostit o vorbă pe care eu, ca medic, pot s-o confirm mai obiectiv decât mulţi alţii: de când se naşte şi până moare, omul boleşte de o cumplită şi incurabilă suferinţă… care este însăşi viața; aşa cum o duce, aşa cum şi-o făureşte şi aşa cum i se impune (iar el o acceptă).
Nimeni nu poate „concepe-gândi” mai sus decât propria capacitate intelectuală; sau mai exact: nimeni nu poate crea un personaj literar (la scriitori mă refer) mai „deştept” decât autorul însuşi. Să coroborăm aserţiunea de mai înainte cu faptul că într-o conversaţie eşti totdeauna coborât sau ridicat, la nivelul celui cu care stai de vorbă. Dacă nu faci aşa ceva… se întâmplă să aibă loc un „dialog” intre doi surzi mintal, care deşi se aud (acustic) nu se pricep intelectual.
Fiecare om se simte acasă doar acolo unde-i este obârşia. Numai porcul se simte „acasă” oriunde se află ghindă.
O ţară civilizată se cunoaşte după aceea că puterea legilor se află în legitimitatea sancţiunilor şi mai puţin în asprimea lor. La noi, de multe decenii, este invers.
Îmi place să scriu… poate fiindcă nu suport să fiu întrerupt când vorbesc. Unii au şi sesizat oralitatea scrisului meu. Nu mă fălesc cu aşa ceva, dar nici nu renunţ.
Există o tactică, dar şi o strategie şi în domeniul impertnenței; anume să intuieşti şi să aplici distanţa faţă de limita până la care poţi uza şi… abuza de răbdarea celor în faţa cărora joci rolul de paiaţă solemnă, oficioasă şi autoritară.
Nu mă sperii şi nici nu-mi pasă de ceea ce se va întâmpla cu mine – dacă se va întâmpla ceva – după ce voi muri. Efectiv şi… exclusiv, dar nu în prea mare măsură, îmi pare rău că mă voi despărţi de viaţă; deşi aceasta – viaţa – n-a fost prea generoasă cu mine, ca să am motive să mă agăţ cu dinţii de ea, când va fi să fie… ceea ce trebuie să fie.
Există diferenţe şi chiar contradicţii între fericirea omenirii şi fericirea fiecăruia dintre oameni. Cine nu crede… să intre, fluierând o melodie săltăreaţă, într-un convoi mortuar şi se va convinge singur.
Am înţeles scriind… să mă spovedesc într-un fel; cine minte în ceea ce scrie, trebuie excomunicat. Din viaţă? Dintre oameni? Nu, dintre „maculatorii” hârtiei nevinovate, care ne vehiculează imbecialităţile, otrăvind pe biet-cititorul credul.
Medic fiind am făcut mereu o paralelă între două stiluri/concepţii „culturale (literare, artistice): clasicismul şi romantismul; nu-mi propun acum să motivez părerea pe care o voi formula, dar rog cititorul să mă creadă că… clasicul mi s-a arătat totdeauna ca simbolizând sănătatea, echilibrul, iar romantismul mi-a inspirat totdeauna sentimentul de boală, instabilitate.
Un anume fel de a-ţi dovedi demnitatea: să-ţi placă tot ce-ţi impui tu însuţi; în nici un caz, însă, să nu-ţi impui numai ceea ce-ţi place, fiindcă aşa ceva ar fi o tristă şi penibilă păcăleală… şi pentru tine şi pentru cei din jur.
Ce sunt eu? Exclusiv ceea ce am făcut de când exist. Nu cine sunt; fiindcă cine sunt… nici eu nu ştiu cu prea multă certitudine.
Superlativul iubirii este religia, fiindcă obiectul suprem al iubirii este un adevărat paradis.
Sunt recunoscător lui Dumnezeu fiindcă mi-a dat patima colindatului prin ţară; astfel am cunoscut minunile cu care El a hărăzit această sărmană ţară, pe care noi – vreo trei generaţii de nebuni – am sărăcit-o aşa cum n-a mai fost ea, poate, niciodată.
Să fiu, oare melancolic naiv? Nicăieri n-am văzut trandafiri mai frumoşi şi mai parfumaţi decât în cimitire, pe morminte…
Printre mute altele… ciudate, rămase de la Paulin Arhimandritul se numără şi constatarea că mai totdeauna oamenii, după ce se mărturisesc despre păcatele comise, se cred absolviţi de „obligaţia” de a nu le mai repeta; cât despre regretul de a fi păcătuit, nici un gând nu le trece prin minte, mai toţi considerând că astfel s-ar… umili, ceea ce nu concordă cu orgolioasa lor demnitate, racilă morală moştenită din umanismul materialist care a intoxicat lumea, cca. jumătate de secol.
Faţă de virtute există, cel mai adesea, două atitudini;: practicanţii (tăcuţi, discreţi) şi admiratorii (declarativi, cabotini). Cei ce admiră virtuţile… doar prin practicarea lor, sunt foarte puţini, nesemnificativ de puţini.
Teama este mai profundă, mai „filozofică”, mai interogativă decât curajul; acesta este mai spontan, mai eruptiv şi – poate că greşesc – mai superficial.
Până azi nimeni n-a stabilit dacă „haosul” înseamnă repaus sau mişcare. De aceea nimeni nu ştie dacă e mai greu să faci ordine în repaus, sau în mişcare. Dar… de ce, neapărat, ordine? Multe „merg” azi haotic în lume şi nimeni nu e deranjat de haos.
Pe măsură ce îmbătrânesc mă conving tot mai mult că raţiunea şi bunul simţ mi-au fost date (de cine?) ca sa fiu sigur…că nu-mi folosesc la nimic. Uite, de ce urăsc eu bătrâneţea: fiindcă nu mai pot să mă „îmbăt cu apa de ploaie” aflată în atâtea „lozinci” etice de… anţărţ.
Copil fiind încă – aproximativ pe la 10-12 ani – tatăl meu, văzându-mă că nu scoteam nasul din cărţi, ca să mă joc cu fârtaţii mei de vârstă, îmi spunea adesea: măi, băiete, nu-ţi devora ignoranţa fericită cu atâta duşmănie, pentru că n-ai să poţi niciodată să te întorci la ea şi tare mult o să doreşti asta la o anumită vârstă! Atunci, nu l-am înţeles, iar azi… zadarnic îl înţeleg. La ce-mi mai folosesc multe dintre cele pe care le ştiu? Foarte multe mi-aduc amărăciune.
Adevăraţii judecători ai războaielor sunt părinţii, fraţii şi copiii celor ucişi în aceste războaie. Restul contemporanilor sunt supravieţuitori. Staff-urile sunt beneficiarii, iar istoricii… deplorabili mincinoşi tocmiţi ca să prostească noroadele, eternele „victime” ale războaielor.
Cea mai „completă” nebunie este nebunia nebunului dotat cu un fond bogat de cultură şi cu multe disponibilităţi intelectuale. Dar… ce folos că le mânăreşte haotic.
Prezenţa nebuniei în lume şi în oameni (cea din lume e colectivă, cea din oameni e numai individuală) este veche cronologic; sursologic este atribuită lui Aristotel, care era convins că valoarea reală şi deplină a unei minţi este condiţionată şi de prezenţa unui dram măcar, de nebunie.
Cel ce îşi recunoaşte şi îşi asumă „câtul” de nebunie din el este de două ori mai valoros decât toţi normalii din jurul lui… şi nu numai aceia. Gestionarea nebuniei din tine, fără să-ţi fie dăunătoare, este o probă de înţelepciune existenţială. Şi apoi este foarte important… să faci pe nebunul la timpul potrivit.
Răspunzând nebunului, cu nebuniile lui, te dovedeşti mai nebun decât el.
Şi geniile şi nebunii trăiesc în alte lumi decât cea în care trăim noi, normalii.
Şi în paradoxuri se află destul adevăr; de pildă: ce bine s-ar trăi în această lume dacă li s-ar permite nebunilor să vorbească cu înţelepciune (fiindcă pot adesea să facă aşa ceva) despre… nebunia înţelepţilor. Să se ferească înţelepţii de o confruntare filozofică cu nebunii.
Una dintre tragediile nebunilor este faptul că nu se prea împacă nici cu ei înşişi; despre împăcarea cu alţii, se ştie de mult că nu e posibilă.
Nu ştiu de ce, dar toată viaţa i-am agreat pe nebunii „optimişti” şi i-am evitat pe cei morocănoşi; poate fiindcă mă întrista destul… nebunia lor.
Este o autentică raritate să găseşti un om care să se culce seara şi să se scoale dimineaţa…cu aceleaşi gânduri. Şi mai vorbim de consecvenţă.
Destrămarea unei iubiri este totdeauna mai scurtă decât durata necesară închegării ei. De ce? Nu ştiu, aşa cum nu ştiu nici de ce, când te însori nu te întreabă nimeni de ce vrei să faci acest act, pe câtă vreme la divorţ trebuie să invoci motive, să invoci felurite găselniţe argumentative, să aduci martori, etc. De ce se cramponează obştea/societatea să păstreze ceea ce nu mai „merge” de la sine?
Mâncând şi bând contribuim la unitatea sufletului cu trupul; mâncare pentru trup şi băutură pentru suflet. Sâc, româneşte, nu sic… snobeşte.
Sinteze semantice, aşa cum le văd eu, după ce am înotat printre ele o viaţă… fără să mă înec. Ştiinţa reprezintă segmentul teoretic al cunoaşterii, aflat în perpetuu progres, niciodată suficientă… nici măcar ei însăşi. Tehnica este segmentul concret-pragmatic al ştiinţei, de fapt… ştiinţă aplicată. Tehnologia ar putea reprezenta modul în care ştiinţa se aplică în tehnică. Tot aşa cum civilizaţia (concretul vieţii) ar putea simboliza aplicaţia culturii (abstractul vieţii) în modalităţile fizice ale vieţii-existenţei.
Adagiul italienilor: „tradutore = traditore” derivă, cu siguranţă, din lucrarea Sf. (Fer.) Augustin, De doctrina christiana, II, 11, în care zice: „in usum alterus lingue per interpretationem transire non possunt”. Fără comentarii, aşadar, în privinţa fidelităţii unei traduceri; dacă în proză stăm astfel, este uşor de imaginat cum se pune problema traducerilor în versuri.
Am constatat că există o mare diferenţă între admiraţie şi iubire. Nu tot ce admirăm ni se „potriveşte” pentru a putea să acceptăm acel ceva şi respectiv să-l agreăm; iar între a agrea şi a iubi se află doar un singur pas.
Doamne, ce mare binefacere poate să fie bătrâneţea; între altele şi pentru că îţi conferă destulă înţelepciune pentru a trăi „comod”; dar ce păcat că ţi-o dă prea târziu, adesea. De pildă, eu abia la bătrâneţe mi-am dat seama că pentru a evita conflictele cu alţii ai nevoie, de previziune şi de toleranţă. Prin previziune te aperi de pagube, iar prin toleranţă eviţi certurile („pagube” sufleteşti).
În perspectiva din care ne-ar putea pândi „ghinionul” de a ajunge în vreo funcţie importantă… să nu uităm nici o clipă că puterea absolută, discreţionară, poate să corupă/pervertească… chiar şi pe un sfânt. Faceţi o „excursie” prin trecutul nostru recent, chiar şi prin prezent, şi veţi constata cât de multă dreptate am.
Legile sunt nişte netrebnice pânze de păianjen: agaţă doar amărâtele de musculiţe şi lasă să treacă, falnic, viespile şi bondarii impertinenţi sau… imuni „legislativ”.
Omenirea se pare că a reţinut din Biblie doar atâtea „principii”… cât să ne urâm (pe bază de texte), dar nu destule ca să ne şi iubim.
Atât de puţin înţeleg oamenii ce înseamnă viata, încât toţi ar vrea să trăiască mult, foarte mult, dar… aceloraşi le este scârbă de bătrâneţe.
Dacă ai fost jignit, nu te pripi să ripostezi cu violenţă, fiindcă amărăciunea nu ţi-o micşorezi, prin ripostă, în timp ce ruşinea „obţinută”, prin publicitatea ripostei este mai mare decât dacă te faci că nu bagi în seamă jignirea. Corul compătimitorilor, într-o atare conjunctură, nu este niciodată sincer; de cele mai multe ori… mârâie de circumstanţă.
Omul are trei „proprietăţi” care-i aparţin în exclusivitate: trupul, sufletul şi ti. Pe toate trei le foloseşte, adesea… dacă nu totdeauna, aşa cum n-ar trebui. După ce şi le-a „prăduit” pe toate în măsură irecuperabilă, regretă.
În rugăciunea Tatăl nostru… este un paragraf în care e vorba de „iertarea greşelilor greşiţilor…”. M-am întrebat, de multe ori, nu cumva îi nedreptăţim pe ne-greşitori, iertându-i iterativ, „ad-libitum”, pe cei ce şi-au făcut stil şi profesie din a greşi…şi iar a mai greşi, mizând poate pe apocatastaza lui Origen? Dacă, în final, vom coborî cu toţii „în aceeaşi gară”, după judecată, mai are vreun rost iertarea?
Unul dintre avantajele obţinute prin libertăţile oferite de finalul de mileniu, pe care-l trăim azi, este posibilitatea, nesperată altădată, ca oamenii să se urască… fără ca măcar să se fi cunoscut. Să mulţumim pentru aşa ceva progreselor mass-media din anii noştri.
Viaţa ne este un îndelungat şir de „la revedere, pe curând”. Scepticii cred că e vorba de „adio” şi nu de „la revedere”, dar se înşeală, fiindcă în viaţă toate sunt cu virgulă, cu „va urma”; numai moartea pune punct, punctul final.
Cuţitul taie tot… minus mânerul propriu. Concluzia: chiar şi absolutul are excepţii, imprevizibile, deşi fireşti.
Pentru leneş chiar şi norii de pe cer „atârnă” greu. Va fi ştiut Creangă aşa ceva, când a scris „Povestea leneşului”?
Se zice că prin gura în care intră vinul cu uşurinţă, iese şi secretul cu aceeaşi uşurinţă.
Mai bine coadă de leu, decât cap de măgar. Aşa ar trebui să fie, dar nu toţi avem aceeaşi părere.
Toată viaţa am fost convins că sunt făcut din timp şi nu din materie… poate fiindcă nici până azi ştiinţa nu ne-a furnizat o definiţie satisfăcătoare a conceptului/termenului de materie. Când voi înceta să mai exist, eu nu voi fi existat niciodată, fiindcă existăm doar cât şi când existăm; după care… nici măcar n-am fost vreodată. De aceea cât exist fac şi bune, şi rele – cu duiumul – pentru ca, după ce n-o să mai fiu, să n-am prea multe regrete. Nu cer nimănui să fie de acord cu mine asupra acestui „punct de vedere”. Este destul că pe mine mă… linişteşte.
Pe zi ce trece capăt, tot mai ferm, convingerea că un bun mânuitor al condeiului ar trebui să fie mai puţin un inventator şi mai mult un descoperitor. Invenţia implică şi riscuri; descoperirea conferă numai satisfacţii.
După moarte, „din mine” nu rămâne decât ceea ce am dat altora; ce-am consumat eu dispare odată cu mine.
Deviza foarte multora dintre trăitorii de azi din România: când faci un lucru, de ce să-l faci pe jumătate, dacă e „destul” şi dacă-l faci numai pe sfert? Mă întreb cum se va pune problema după anul 2000? Cât la sută va fi destul, să se facă ceva, dacă azi ajunge şi numai un sfert? Cum însă viitorul este al miniaturizării, n-ar fi de mirare ca procentul suficienţei să scadă progresiv. Până la cât oare? Până la zero? Dar ăsta ar fi visul lui Creangă: „muieţi-s posmagii?”
Pentru unii dintre noi, viitorul pe care ni-l dorim este un fel de trecut idealizat prin uitarea necazurilor pe care le-am trăit. Şi nu e bine aşa. K. Jaspers zicea că : cine-şi uită trecutul, piere; cine vrea să-l uite, trebuie să piară.
O prietenie fără încredere, mai întâi nu e prietenie, ci eventual o cârdăşie; iar, în al doilea rând, poate semăna cu o floare fără parfum.
Un creştin adevărat îşi regretă trecutul, este nesatisfăcut de prezent şi se teme de viitor. Câţi adoptă însă această triplă ipostază? Aşa că: ori criteriile sunt absurde, ori nu mai există creştini „adevăraţi” azi, ci doar un fel de semi-creştini.
Bogatului, dracul i se pune în slujbă, gratuit; săracului, nici măcar cu plată grasă.
Paradoxuri contemporane din categoria „cu cât mai rău, cu atât mai bine”. Oricine îşi dă seama, cu uşurinţă, că azi putem comunica, relativ „lejer”, cu cineva din Canada, dar nu putem, decât… foarte dificil, să comunicăm cu colegul de birou, sau cu vecinul de apartament. Despre comunicarea miniştrilor în guvern, între ei, nici nu trebuie să mai discutăm; este o imposibilitate politică şi… algoritmică (?!). De avut totuşi în vedere la viitoarele prezentări la urne.
Se zice că certitudinea aduce linişte; poate!; eu cred, însă, că îndoiala este mai nobilă
Comitem în viaţă zeci de „prostii” fără să ne dăm seama, pentru a ascunde/masca… o prostie pe care – alţii – poate că nici măcar n-au sesizat-o. Acestea sunt riscurile excesului de autoculpabilizare, datorită insuficientei autocunoaşteri.
Îmi prelungesc singur viaţa cu acele zile în care mă tem tot mai puţin… de moarte; să nu mă tem chiar deloc, ar fi imposibil.
Acum, când mi-au mai rămas destul de puţine… de făcut, din câte-mi propusesem în tinereţe, îmi dau seama că de cele mai multe ori, mi-a fost mai uşor să fiu de folos altora, decât mie. Aş minţi dacă aş pretinde că am dorit, cu tot dinadinsul, să fie aşa, dar… aşa s-a întâmplat să fie. Dacă ştie cineva motivul… să mi-l spună şi mie.
Ori de câte ori am dăruit ceva cui nu-i trebuia, am avut sentimentul că aş fi furat acel ceva de la altul căruia i-ar fi făcut trebuinţă. Stupide mai pot să fie convorbirile omului cu… sinea lui, cum zicea C. Noica.
Patriotismul este ultimul refugiu al foarte multor ticăloşi. O iubire, inclusiv cea faţă de ţară, este cu atât mai demnă/nobilă, cu cât este mai tăcută. Supermediatizată (ceva echivalent cu „bătutul tobei” în public!) miroase a fals, a păcăleală, dacă nu chiar a diversiune.
Strigăm cu toţii, destul de des, că nu există dreptate pe pământ; există, însă, vreo dovadă că în cer… ar fi mai multă?
Faptul că în alte părţi ale lumii este mai rău, nu ne dă dreptul să pretindem că la noi ar fi bine.
Dragostea este ca un incendiu, nealimentat… se stinge; dar cu ce s-o alimentăm? Asta depinde de interesul celui ce vrea ca dragostea să dureze.
Există azi în lume mai multe „credinţe” (cu denumirea de rituri), chiar şi în interiorul creştinismului, care servesc conceptul/necesitatea de mântuire. Nu sunt puţini cei ce se întreabă: de ce această pluralitate… cu aceeaşi finalitate (soteriologică)? Fiindcă – am eu impresia – fiecare variantă, cu caracteristici prioritare de rit şi mai puţin dogmatice, şi-a conceput căile spre mântuire în corelaţie cu „firea” credincioşilor, cu rigorile ambientului geo-etnic şi – în mare măsură – cu fondul cultural ancestral/tradiţional „local”, de care – dacă o religie nu ţine seama – nu are sorţi de supravieţuire în conştiinţa populaţiilor.
Între credinţa religioasă şi moralitatea credincioşilor ar trebui să existe o concomitenţă constantă şi… cât mai generală; dar nu este totdeauna şi peste tot aşa. În viaţă am întâlnit mulţi credincioşi – şi nu puţini clerici şi chiar exarhi – imorali; dar şi mulţime de indivizi cu o moralitate excepţională, dar… necredincioşi, areligioşi şi chiar atei.
O faptă bună, făcută rău, poate să fie aşezată în rândul păcatelor.
De la stăpân provenind… trebuie să fim rezervaţi/prudenţi şi faţă de mânie şi faţă de afecţiune; ambele pot fi – cel puţin – capricioase.
Un lucru făcut la timp este de două ori „făcut” (ca beneficiu).
Mutul, se zice că ajunge deseori departe; poate fiindcă în viaţă există foarte multă nevoie de… „muţi”, pe baza principiului înţelept după care limba ascuţită ar fi mai periculoasă decât pistolul.
Este imposibil să-ţi înmulţeşti cunoştinţele fără să şi îmbătrâneşti; asta nu presupune, însă, că orice bătrân ar fi… un înţelept, din mai multe motive.
Excesele – în viaţă – sunt dăunătoare. Sigur – însă – excesul de sinceritate este unicul care te poate şi ucide.
Robului, căruia îi place viaţa pe care o duce, nu-i mai poţi aplica statutul de rob. Dacă a ajuns să-i placă… poate că o şi merită şi nu mai trebuie compătimit. Orice adaptare are anumite limite, care exclud plăcerea.
Sărăcia n-ar fi o „racilă” a societăţii, dacă ar fi generală. Doar prin comparaţie cu bogăţia unora se poate „defini” sărăcia altora.
Există în „experienţa” fiecăruia momente/evenimente care au dobândit semnificaţie/valoare, doar după ce au devenit amintiri.
Oamenii „ucid” adesea, timpul… printr-o neghioabă trăirea lui; pentru ca, până la urma, timpul să fie acela care ne va „îngropa”.
Despre războaie, doar lacrimile „vorbesc” fără să mintă; istoria este perfidă, de la cap la coadă.
Azi este destul de greu să cumperi o carte; apoi este şi mai greu să-ţi faci timp s-o citeşti; dar cel mai greu este… s-o înţelegi.
Mişună în jurul meu diverşi… care îmi cer – chipurile – sfatul, în tot felul de probleme. Tuturor le spun – înainte de a le da răspunsul dorit – că sfaturile, în principiu. se cer numai pentru a ne întări convingerile. Obligaţia, dar şi dreptul, de a avea convingeri revin fiecăruia, în exclusivitate. Convingerile, aşadar, nu se întemeiază pe părerile altora, fiindcă nu mai sunt convingeri, ci sugestii.
În genere se zice că forma e mai puţin importantă decât conţinutul. Cineva, cu imaginaţie creatoare, a dovedit că şi inversul poate exista. A luat un sloi de gheaţă din care a şlefuit o lentilă biconvexă, cu care – sub razele solare – a aprins o bucată de hârtie uscată.
Un celebru rege al Angliei zicea că mai greu e să fii erou în ochii lacheului, decât în scrierile biografilor care se ocupă de tine, ulterior.
Mai toate frumuseţile se banalizează, prin repetare. Doar un apus, sau un răsărit… de soare e la fel de fermecător, chiar de-ar fi să-l vezi de mii de ori.
Nu alţii, ci tot unii dintre ortodocşi, au zis că ortodoxismul este un uriaş moloh care dormitează, înconjurat de clerul slujitor care tot cădelniţează… ca să nu se trezească molohul.
Paradox neconvenabil: niciodată un prost n-a rostit nimic înţelept/inteligent; dar, Doamne, cât de des oameni inteligenţi… spun prostii cu duiumul.
Când iubeşti pe cineva nu trebuie să şi justifici… pentru ce. Când poţi „fabrica” argumente în sprijinul iubirii, înseamnă că nu iubeşti cu adevărat. După „legea”: nu e frumos ce este „frumos”, ci este frumos… ce-mi place mie.
Aţi băgat de seamă că apa rece face rău doar dinţilor stricaţi? Aidoma stau lucrurile şi în viaţă; să decidă însă fiecare… ce anume şi cui îi dăunează.
Există în viaţa statală, socială şi politică situaţii care nu se rezolvă niciodată, dar şi situaţii care se rezolvă singure. Noi, simplii cetăţeni – vorba ciuruitului – ne ambalăm însă prosteşte întru rezolvarea lor, ca şi cum ar depinde ceva de of-urile şi mofturile noastre „cetăţeneşti”. Numim asta : participare la viaţa politică a ţării.
În principiu nu sunt un fricos, dar nu sunt nici un curajos de performanţă. Singurul lucru de care m-am „temut” în viaţă a fost teama însăşi, acea groază terifiantă faţă de ceea ce nu cunosc şi n-am nici o informaţie, cât de vagă. Poate că din aceste motive am citit cu disperare despre tot felul de idei, lucruri şi situaţii, despre care îmi închipuiam că mi-ar putea apărea în faţă, pe căile vieţii, prin surprindere.
Multe… în viaţă încep ca filozofie, se împlinesc meşteşugăreşte şi sfârşesc prin a fi artă adevărată.
Am conceput viaţa conjugală ca pe o afacere, în care partenerii sunt în mod egal independenţi şi dependenţi, dar… reciproc obligați.
Naşterea şi moartea fiecăruia este independentă de voinţa… fiecăruia. Tot ce se întâmplă, însă, de la naştere şi până la moarte, depinde doar de fiecare.
Este uşor să negi şi este foarte greu să crezi. De aceea sunt pe lume atât de mulţi atei; datorită lenei de a trebui să crezi în cineva… pe care trebuia, în prealabil, să-l asimilezi şi să ţi-l asumi, ambele atitudini – şi asimilarea şi asumarea – fiind foarte energofage, în contradicţie cu înclinaţia tot mai lenevoasă a fiinţei omeneşti, din această epocă.
N-am ştiut niciodată ce este fericirea, poate fiindcă n-am prea avut parte de „darurile” ei. De amărăciuni, însă, n-am dus lipsă. De aceea cred că fericirea, pentru mine, ar putea să fie… totalitatea necazurilor care m-au ocolit… până în prezent.
Paradoxul raţiunii este…îndoiala asupra ei însăşi. Să fie asta un triumf sau o înfrângere?
Cei ce au o părere prea bună despre ei nu ştiu decât să se revolte, să protesteze şi să conteste.
Din clipa în care nu mai ştii – sau nu mai „vrei” – să te j o c i , eşti ca şi mort. Joaca este deosebit de semnificativă/specifică pentru existenţa umană; am putea zice că este o continuă j o a c ă , mai mult sau mai puţin… serioasă.
Bătrâneţea ne înmulţeşte îndoielile şi ne pune sub semnul întrebării multe dintre certitudinile vieţii anterioare. Se află totuşi un avantaj în asta, fiindcă ne scad deziluziile pe care ni le provoacă certitudinile înşelate, de care ne este plină aproape întreaga viaţă.
Cred că divergenţele dintre bărbat şi femeie se datorează și alterităţii dorinţelor, dar mai ales… pluralităţii acestor dorinţe; rareori se poate înlocui pluralul cu singularul, adică unicitatea; atât de rar, încât nici nu merită evocată alternativa; începând cu Biblia, trecând prin istoria poligamilor şi până în zilele noastre, multiplicitatea amantelor şi amanţilor… îmi confirmă teoria.
Sunt tot mai mult convins că părerile nu mai sunt altceva decât limitele pe care ţi le impui singur, arbitrar, despre ceva sau cineva.
În unele momente de impas, când m-aş ruga… oricui – dar simt că n-am cui – îmi vine să strig cu disperare: ce bine ar fi să fiu surd ca Dumnezeu. Mă întorc însă repede… în mine şi zic: Doamne, cred totuşi, ajută necredinţei mele; prin analogie cu textul biblic.
Când oare va fi devenit atât de înţelept marele Liszt încât a putut să zică: iubeşte poporul şi evită mulţimea? Poporul este adesea ceva abstract/teoretic în conştiinţe individului, în vreme ce mulţimea este concretă, adesea abjectă, ingrată… ca să zic numai atât. Şi apoi despre Liszt zic că a fost înţelept fiindcă a zis doar „evită” mulţimea, deşi experienţa sau neşansa multora, privind „contactele” cu mulţimea – alias vulgul plebeu – ne-ar îndreptăţi să strigăm: urăşte mulţimea, simpla evitare fiind insuficientă.
Drepturi fără obligaţii = anarhie; obligaţii fără drepturi = dictatură. Amândouă… în condiţii aleatorii şi în proporţii discreţionare = democraţie liberalistă, discret… masonizată (încât „fraierii” să nu bage de seamă).
Marile tragedii ale istoriei au fost provocate de dictatori mărginiți, care au acumulat, în mâinile lor, puteri nemărginite.
Comitem adesea o gravă eroare, anume aceea de a confunda o gândire întunecată – printr-un pesimism de finite ticăloşii… aducătoare de beneficii.
Fac oare bine… spovedindu-mă, fără ca cineva să-mi fi cerut asta? Îmi asum însă riscul şi zic: toată viaţa am considerat că pământul este ţara mea, neamul omenesc îmi este naţiunea şi creştinismul – cel de până-n 1054 – credinţa mea religioasă. Deşi am avut multe de pătimit pentru aceste trei „apartenenţe” pe care mi le-am auto-asumat, nici o clipă nu mi-a trecut prin minte să renunţe la vreuna dintre ele.
Am citit mai demult, într-o carte de istriosofie, un fel de apoftegmă după care „când un învingător se întoarce dintr-o bătălie, trage după el un butoi plin cu sânge… vărsat pentru victorie”. Am avut, pentru o clipă, halucinaţia acelui butoi şi bălţii de sânge adunată în el şi… am mulţumit lui Dumnezeu că n-am fost, în viaţă – sub nici o formă, un astfel de învingător.
Sărăcia te îndeamnă să adopţi o cu totul altă cultură decât bogatul; ceea ce, în final, te face să devii un străin în propria-ţi ţară. S-ar părea că cel ce a înţeles, cel mai bine, această ipostază a fost… K. Marx, când a lansat chemarea: proletari din toate ţările, uniţi-vă, fiindcă de fapt voi tot nu aveţi niciuna… a voastră, decât pe cea a sărăciei.
Voci şi fiinţe. Vocile sunt fiinţe sublimate la „căldura” valorii celor ce le-au purtat în lume, de-a-lungul unor ani. Ajung, la un moment dat, să se detaşeze de „purtător”, după ce acesta va fi fost cineva… după care n-a mai fost, plecând undeva să se odihnească un pic. Ion Manolescu, Geo Barton, Vasiliu-Birlic, Sandi Giugaru, N. Gărdescu, Calboreanu, Horia Căciulescu, Tomazian şi… câţi încă, Doamne, la fel de unici în felul lor, au rămas v o c i celebre după ce, pe scenă, au fost ani la rând actori celebri. Au reprezentat, cu toţii nişte fericite întâlniri de celebritate sonoră/vocală, cu celebritatea jocului scenic. Cei la care mă refer au avut însă şi norocul de a fi prins „momentul” tehnic al posibilităţii înregistrării vocii pe benzi magnetice, ceea ce le-a oferit şansa de a deveni „voci nemuritoare”.
Dacă cineva a zis odată că omul zace, de când se naşte şi până când moare, de o boală… nenumită care este însăşi viaţa sa, iată că un altul „numit” Homer (ghilimelele simbolizează însăşi incertitudinea legendară a existenţei sale reale), mai îndrăzneţ fiind, crede că viaţa este o boală, totdeauna mortală. Sofistică clară: dacă n-am trăi, n-am muri, aşa că murim „din cauza” vieţii, de unde concluzia că viaţa este o boală totdeauna mortală.
De la Aristotel citire, de trei ori trebuie: să spui ce trebuie, să nu spui decât ce trebuie şi să spui aşa cum trebuie. Tare curios aş fi să-l văd şi eu pe cel ce poate să respecte – oricând – această triplă poruncă.
Doamne, cât m-am mai liniştit după ce am citit, undeva „în” Blaga, următoarea „filozofică” constatare. Orice idee mai deosebită are în „patern-ul” ei trei „moaşe” (sfântă măiculiţă!), care-şi leagă numele de lansarea ei în circuitul valorilor recunoscute; unul o prefigurează, al doilea o figurează prin consacrare, iar un al treilea (sau mai mulţi) contribuie la d e s f i g u r a r e a ei ca simbol valoric. Să mă refer doar la ce anume se înţelege azi prin „psihanaliză” faţă de ce a gândit Freud, în urmă cu exact un secol, despre această magazie, pivniţă (de ce nu chiar… hazna) a fiinţei umane, căreia îi zicem in(sub)conştient şi despre vidanjarea lui – din când în când – prin „spovedania” psihanalizei terapeutice.
Totdeauna oamenii confundă, sau inversează, ordinea/ierarhia firească ori de câte ori se pune problema câştigării gloriei vis à vis de… gloria câştigului (?). Prima este perenă, în timp ce a doua „se consumă” foarte repede; şi totuşi foarte mulţi o caută mai mult pe a doua.
Atât de frumoasă este vorba pe care am s-o „rostesc” îndată, încât eu am întâlnit-o cel puţin de două ori, la două incontestabile personalităţi, Nichifor Crainic al nostru şi Hans Sely, „părintele” ciberneticii mondiale. Şi unul şi altul erau convinşi că: este mai greu să trăieşti pentru o cauză, decât să mori pentru ea.
Cineva, destul de şugubăţ în modul de a pune problemele, zicea că a fi original înseamnă a gândi mult şi a citi… mai puţin; ceea ce eu consider a fi cel puţin o inepţie, fiindcă nu poţi să gândeşti bine decât după ce ai citit din belşug. Îmi amintesc, în acest context, şi de nostimada care circula la noi prin anii „`80”, cum că ar fi existat un celebru scriitor şi director de teatru MIC (teatrul, nu directorul) care… ar fi scris mai multe cărţi, decât citise.
Am citit, recent, într-o revistă declaraţia lui James Cameron, regizorul „re-make”-ului filmic pe tema Titanicului (scufundarea lui celebră şi sinistră din 1912), care teoretiza simbolul peliculei sale astfel: „Ceea ce s-a petrecut la bordul Titanicului oglindeşte înclinaţia umană de a nu da crezare realităţii de fapt. Ei spuneau: vasul acesta nu se poate scufunda. În realitate voiau să spună: noi nu vom muri… niciodată. În această privinţă Titanicul este o metaforă a inevitabilităţii morţii. Călătorim cu toţii pe câte un Titanic, fără s-o ştim”. Cameron greşeşte însă. Noi, cu toţii, ştim clar că vom muri cândva; chiar şi nebunii ştiu că vor muri, doar că pe ei nu-i sperie perspectiva morţii, aşa cum ne terorizează/obsedează pe noi, aşa-zis… normalii. Fiecare sperăm – cu disperare – că aşa ceva se va petrece cu noi într-un târziu; pe care foarte puţini acceptăm să-l luăm în calcul atunci când… încă mai facem proiecte pentru viitor.
Am cunoscut, cu ani în urmă, relativ… intim, pe doi dintre mânuitorii „scrisului” nostru, cu care am schimbat destule vorbe, în tihna unor circumstanţe care favorizau „schimbul liber” de idei şi concepţii. Voi începe cu Marin Sorescu, oltean… de pe aceeaşi Vale a Amaradiei, ca şi mine. Îi citisem, aparent bizara poezioară în care zicea; „Când moare câte unul, ce fericire/O gură de hrănit mai puţin/O pensie mai puţin/Mai mult timp pe cap de locuitor/Se ridică steagul din bernă”. O rumegasem şi eram împăcat cu tot ce cuprindea… ca realitatea dură a „iubirii-neiubitoare” pe care şi-o arată oamenii unii altora şi mă amuza chiar, imaginea „ridicării” steagului din bernă, superbă anti-metaforă a neomeniei oamenilor între care ne chinuim să trăim. Nu găsisem însă o procedură de decodificare pentru suplimentul de timp „pe cap de locuitor”… după ce pleacă „dincolo” câte unul dintre noi. L-am iscodit frontal pe poet şi mi-a oferit o frumuseţe de concepţie proprie, privind relaţia dintre timp şi… moarte, în favoarea unui prezumtiv terţ. Zicea M.S. că lungimea/durata, ca timp, a vieţii ne-ar fi condiţionată de cifra globală a celor care existăm „in vivo” (în viaţă, adică) la un moment dat. Am dispune – zicea el – de un fond/capital limitat de ceea ce el numea „timp vital” (vieţuibil), din care cu cât ne înfruptăm mai mulţi (trăind, adică), cu atât acest capital se reduce/scade, iar viaţa fiecăruia – în număr de ani – se reduce şi ea. De aici… bucuria egoistă/criminală, care ne năpădeşte sufletul când moare unul dintre noi. Iar ca imagine exhibiţionistă, unii purced a ridica steagul din bernă, nimic altceva decât antipodul – firesc, uman – al coborârii în sufletele celor care, tot mai rar, se dovedesc a fi oameni. Am amuţit la auzul motivaţiei, încărcată cu o filozofie atât de originală, a olteanului meu, care arătase, încă odată, că şi în Oltenia „cresc” gânditori de rasă…nobilă, cum zicea el când era bine dispus. Să continui acum depănarea unui modest „pachet” de amintiri despre un alt… Marin celebru, Marin Preda. Îl cunoşteam de prin anii `57, `58, anii în care Moromeţii cuceriseră „spaţiul” literar românesc cu îndrăzneala ţărănismului lor autentic naţional, dar şi cu originalităţile ţinutului nord-teleormănean, acelaşi şi totuşi altele decât cele ale sudului teleormănean, în care evoluează eroii desculți (simbolizaţi de Darie) ai lui Zaharia Stancu. Deşi de la Siliştea Gumeşti – a lui Marin Preda – până la Salcia lui Zaharia Stancu şi a lui Darie, nu sunt decât mai puţin de una sută kilometri, psihologia şi „stilul” diferit al eroilor din opera celor doi titani ai profilului ţărănesc teleormănean, sunt atât de diferenţiat portretizate, încât ai senzaţia că aparţin unor tipologii umane imposibil de asociat spaţial, şi ca „sine” umană, cum zicea… un alt teleormănean, C. Noica. Cunoscusem, ca oameni pe mulţi dintre „eroii” moromeţeni, care într-o perioadă a activităţii mele profesionale îmi fuseseră şi pacienţi. Surprins de faptul că, la un moment dat, Marin Preda a sistat urmărirea în timp istoric a eroilor săi agricoli-moromeţeni”, trecând la „Delirul” şi Cel mai iubit dintre pământeni”, l-am întrebat pe autor de ce abandonase „saga” moromeţană, fiindcă elemente motivaţionale, în continuarea ideii iniţiale, ar fi existat. Activitatea mea de la spitalul din apropierea satului Moromeţilor s-a desfăşurat în vremea colectivizării agriculturii şi câţiva ani mai apoi, eu fiind martor direct la „revolta” ţăranilor dobroteşteni care s-a petrecut după `60 şi care a aţâţat destul şi pe silişteni (cu Moromeţi cu tot), astfel că Marin Preda ar fi avut destule de „brodat” pe canavaua evenimentelor din zona Moromeţilor săi. Mi-a justificat „abandonarea”… prin faptul că el devenise tot mai deprimat vis à vis de evoluţia, prioritar filo-proletaristă, a vremii şi a politicii ceauşiste, care răpise ţărănimii valoarea tradiţional-fundamentală în trăinicia neamului românesc şi a culturii sale. Elogiind proletariatul, în defavoarea ţărănimii româneşti, cum i s-ar fi impus dacă mai continua să scrie despre ţărănime în anii de construcţie a socialismului, ar fi trebuit ca el să dezmoştenească întreaga ţărănime de virtuţile probate de ea în întreaga istorie a neamului românesc; românii neavând o muncitorime (proletariat în limbaj marxist-leninist) care să fi dat neamului şi culturii româneşti ce a dat ţărănimea. În acele ţări în care proletariatul avea o anume vechime istorică – zicea Marin Preda – şi în care produsese, ţării respective, valori semnificative, era cazul să i se recunoască meritele. La noi, însă, era o minciună să aşezi clasa muncitoare deasupra meritelor istorice ale ţărănimii. Fiindcă eu nu puteam să fac această mârşăvie – zicea Marin Preda – împotriva ţărănimii din care apărusem, am preferat să pun punct… variantei moromeţiene de saga a ţărănimii româneşti, „de câmpie”, cu care acoperisem jumătate de secol XX de viaţă ţărănească. Am acceptat justificarea autorului, am apreciat-o pentru demna ei sinceritate şi pentru respectul faţă de trăitorii dintre Vedea şi Teleorman. Discuţia se produsese cam cu patru sau cinci ani înainte de neaşteptata şi dureroasa lui plecare dintre noi. Cam prin aceeaşi perioadă, sau puţin mai târziu, am mai avut o discuţie cu Marin Preda, despre nişte vorbe veninoase care i se adresaseră, după apariţia Celui mai iubit dintre pământeni, personajul Petrini; care dezvoltase, într-o bahică discuţie cu taică-său, nişte idei mistice destul de „bizare” pentru acel timp filozofic-religios-mistic, pe care, lui Marin Preda, i le inspirase lectura cărţii lui Raymond Ruyer – Gnozele dualiste de la Princeton. Era acuzat Marin Preda că-şi însuşise trunchiat tezele misticei princetoniene. De fapt el „deflorase”, doar, nişte idei îndrăzneţe, mistice, atât doar cât era permis de grosolanul ateism ştiinţific marxist în care ne cufundasem cu toţii şi din care nu puteam, nici măcar un deget, să scoatem afară, fără riscul de a fi luaţi în răspăr şi criticaţi drept… „meditativi transcedentali’ cum au păţit-o atâţia intelectuali.
* * *
Cu sau fără ştiinţa cititorului – în tot ce-am scris mai înainte – am abordat tangenţial sau frontal, dilema permanentă din conştiinţa omului contemporan de a vrea să se implice efectiv întru utilizarea materială a ceea ce este şi a ceea ce are (spiritual şi material), sau a nu se implica (prin abţinere pasivă, sau prin refuz activ/premeditat). N-am făcut acest lucru printr-o succesiune de afirmaţii literar-lineare, formulate în stilul expunerii unor concluzii, abstractizate prin lipsa unor fapte petrecute aievea… şi aiurea în lume. Am optat pentru relatarea simbolică a unor întâmplări reale, cu sens fabulistic şi cu învăţăminte benefice pentru experienţa omenească de viaţă. Dezorganizarea morală a lumii de azi şi pasivitatea haotică a obştii numită societate – nu doar de la noi – au o cauză, sau mai multe, şi impun o anume psihanaliză colectivă, pentru o vidanjare completă a conţinutului nedemn, care se află în „haznalele” sub(in)conştientului omenirii de azi. Fără această vidanjare şi fără asumarea conştientă a acumulărilor existente în haznaua colectivă a omenirii, nu se va putea ieşi din impasul în care, azi, ne face atâta plăcere să ne bălăcim cu toţii; mari sau mici pe scara socială, deştepţi sau proşti, pe scara valorii mintale, săraci sau bogaţi, pe scara acumulării de bogăţii materiale. Recursul la filozofie, din perspectiva nevoii de a soluţiona problemele de mai peste tot din lume, încinse mai ales în acest secol din care a mai rămas extrem de puţin…, ne obligă a ne autointeroga: despre dorinţa disperată de nemurire: despre încrederea sau neîncrederea într-un anume/posibil destin omenesc; despre aşa-zisa victorie a spiritului asupra lui însuşi (prin ateizare); despre bizareria caracteristicii unice a omului de a fi singura „piesă” din regnul v i u de pe lume, care comite acte inutile şi chiar autoagresive, dar şi despre inversul problemei, anume faptul că omul, deşi este – incontestabil – fiinţă animalică (mamiferică), este totuşi singurul capabil să comită acte şi să adopte conduite dezinteresate, între care pot intra şi cele autodăunătoare; despre un posibil şi dorit a c o r d între religie şi filozofie (refuzat încă, azi); despre obsesiv-depresiva întrebare care ne chinuieşte pe foarte mulţi… „dacă” lumea are, sau nu, nevoie de noi („cum” ar putea să aibă nevoie, nu ne prea interesează!); şi despre încă o mulţime de astfel de autointerogări. Aşa cum am mai zis şi altădată, spun şi acum: filozofia nu rezolvă nimic; ea pune doar întrebări, ne asmute doar asupra dilemelor dar nu ne oferă nici o soluţie operativă de ieşire din impas. Din această perspectivă eu consider că singurul mod de a ne „recupera” pe noi şi lumea noastră, din h a o s şi imoralitate este… vidanjarea pubelelor personale şi a haznalei colective a societăţii, de tot ce am comis negativ, fără a medita destul asupra oportunităţii acţiunilor; şi a porni pe calea firească a toleranţei reciproce şi a dorinţei de a participa cu ceva la marea operă a trăirii în obşte; fiecare cu gândul la ceilalţi, iar toţi la un loc… cu convingerea că fiecare are măcar dreptul să trăiască demn dacă nu şi un pic mai bine decât simpla… supravieţuire biologică. Voi încheia „adunătura” mea de gânduri şi intenţii, cu un fragment din… cine altul decât marele şi eternul idealist care a fost Kant. „Omul nu poate deveni om decât prin educaţie. El nu este decât ceea ce face în viaţă, după ce – şi dacă – a fost educat.
Trebuie să luăm bine aminte că omul este educat în exclusivitate de oameni, care la rândul şi la vremea lor, au fost educaţi; educaţia nu este acumulare de cunoştinţe, ci însuşirea unui stil. De aceea lipsa de disciplină şi de cultură, pe care o observăm la unii oameni, face din ei nişte proşti educatori. Numai dacă o fiinţă superioară s-ar ocupa de educaţia noastră, am vedea ce se poate face din om. Dar cum educaţia, pe de o parte nu face decât să-i înveţe pe oameni nişte modalităţi, şi pe de altă parte să dezvolte în ei anumite calităţi, este cu neputinţă să ştim în ce măsură educaţia depinde de dispoziţiile naturale ale omului”. Ceea ce nu ştia la vremea lui, Kant, noi ştim azi cu certitudine, anume fondul caracterial şi temperamental, primit de om la naştere pe cartela genetică. În funcţie de acest fond, tehnologia educaţională a omului, dar şi cea de instruire informaţională, pot fi adaptate scopului ca individul să fie destinat/pregătit să trăiască între alţii, fără agresivităţi şi fără tendinţe de alienare după primele conflicte/divergenţe interpersonale…, fireşti într-o anumită măsură şi în anumite limite de duritate. Pentru aşa ceva este necesar – vital necesar, chiar – elementul volitiv pe care eu l-am plasat la începutul opusculului meu: a vrea să faci ceva din „cine eşti” şi cu ceea ce „ai”, totul unit în două involuntare versuri: „între a fi şi a avea/mai există şi a vrea” . Dar, ce e de făcut dacă noi, azi, nu mai vrem să… v r e m ? Pentru aceleaşi motive revin şi la ultimele două versuri din ceea ce am ales drept moto: „în circuri numai unul e paiaţă/dar oamenii, din jocul lui, nimic nu-nvaţă”. Iar până nu vom redobândi apetitul de a învăţa… ce trebuie să facem, nu doar ce ne place(ca profit şi facilitate), nimic bun nu ne aşteaptă.
Rm. Sărat
8 august 1998
