Spații culturale nr. 68 (11)

Petruș ANDREI

Poeta Gina Zaharia – Miroase-a iarnă și a iubire

Neobosită, mereu inspirată, poeta Gina Zaharia caută „Clipa de adevăr” trăind o „Reverie albastră” cu „Ecou de rubin” și „Lacrima cu multe c(k)arate”; întâlnind „Nomade” și „Perseide”, scapă de „Talazuri” și „Lanțuri” pentru a-și îndeplini „Promisiunea de joi” dar, aflând de „Crima de la ora zero” și că „Asasinul a fost prins în zori”, culege „Maci de toamnă” pentru „Jocul talismanelor” durând „La est de tine” o casă a poeziei.*
Cea de-a patra parte a simfoniei lirice „Maci de toamnă” (Editura „Editgraph”, Buzău, 2019) cuprinde poezii scrise în dulcele stil clasic și „Poeme în proză”.
Simbolismul macului este în strânsă legătură cu Demeter, zeița agriculturii și a roadelor pământului. Macul, prin culoare, simbolizează dragostea aprinsă iar, prin semințe, somnul, uitarea care îi cuprinde pe oameni după moarte și înainte de reînviere.
Dacă volumul „Jocul talismanelor” era al viorii din care se revărsau notele muzicale, „Maci de toamnă” este un volum al culorii” (p.37).
Între tropi, ca și în cel de mai înainte, figura de stil centrală este personificarea: vântul strănută; și-amurgul se întoarce cu fața spre astre; să nu uiți, iubire, ușa deschisă; dansează frigul; pădurile uscate/ strigă cât le ține gura/ c-au fost pârjolite toate…
Frecvența cuvântului sărată (toamnă sărată; pacea mea sărată; iarbă sărată; poteci sărate) ne duce cu gândul la simbolismul sării. Ea este „foc eliberat din ape, chintesență și opoziție deopotrivă (…) Grăuntele de sare amestecat cu apa și topit în ea este un simbol tantric al resorbiției eului în sinele universal.” (,,Dicţionarul de simboluri” ( Editura ,,Artemis”, Bucureşti, 1994).
Prin faptul că este un conservant pentru alimente și un distrugător prin coroziune „simbolul său se aplică atât legii transmutărilor fizice, cât și celei a transmutărilor morale și spirituale (…) Ucenicii lui Hristos ca sare a pământului (Matei, 5, 13) sunt fără îndoială puterea și gustul acestui pământ, dar și pavăză împotriva degradării.” (op.cit.)
Sarea înțelepciunii reprezintă simbolul hranei spirituale. Sarea, ca și pâinea, se împarte; a mânca, împreună cu cineva, pâine și sare înseamnă a lega o prietenie indestructibilă: Privește apusul, iubito,/ E-un munte de sare-ntre noi,/ Din care un stol de ispite/ Ne-mbracă-n uitări pe-amândoi.(„Ce iarnă…”)
A întâmpina pe cineva cu pâine și sare, obicei tradițional la români, înseamnă cea mai înaltă formă de ospitalitate. Pe de altă parte, „sărat”, atunci când este vorba despre pământ sau suflet ori toamnă înseamnă arid, lipsit de viață sau, dimpotrivă, un pământ purificat și fertilizat de roua harului: Mi-e toamnă, iubite, mi-e toamnă, mi-e toamnă sărată (…) Mi-e toamnă de tine, iar frigul se-ntinde/ Să-mi fure cămașa la care-am cusut/ O vară întreagă. Și gerul cuprinde/ Pădurea ascunsă-n copacul de lut. („Mi-e toamnă de tine)
Valoarea unei creații literare stă în puterea ei de sugestie, în simbolistică, în muzicalitate, în gradul de emoție pe care îl transmite. Autorul anonim, cum spuneam altădată, nu-i mărturisește ființei dragi iubirea, ci i-o sugerează :„Dragostea mea pentru tine/ Arde-n macii din coline.”
Nu insistăm prea mult asupra simbolisticii copacului („Copacul meu drag”, „Suflet de copac”) pentru că s-ar putea scrie o carte; destul să spunem că „Arborele înlesnește comunicarea între cele trei cicluri ale cosmosului: cel subteran, prin rădăcinile ce răscolesc adâncurile în care se împlântă, suprafața pământului prin trunchi și crengile de jos și înaltul, prin ramurile dinspre vârf atrase de lumina cerului.” (op.cit.) Cităm doar o strofă din poezia care ar trebui citată în întregime și nu numai ea: Ți-am pus felinare pe ramuri uscate/ Și pasăre-am fost într-un timp otrăvit,/ Ți-am șters ochii verzi de stele ghimpate,/ Copacul meu drag, de când ai orbit? („Copacul meu drag”)
Conform concepției animiste, existentă la mai toate popoarele, și animalele și vegetalele „poartă suflete sub coajă”. (Mihai Eminescu) Și poeta Gina Zaharia își lasă „iubirea-n suflet de copac” (p. 27).
În „O mie de fire” (de maci de toamnă, desigur) întâlnim tot spectrul solar, un „Cub de culoare”, fiecare culoare cu simbolistica ei. M-a ispitit, în vederea citării, poezia „Punte între cer și mare” în care întâlnim ambele simboluri extrem de bogate: al culorii și al punții sau al podului: Hai s-aruncăm pe câmp ultima noapte/ În care am desenat niște hotare,/ De grijă singură de-acum să-și poarte/ Ori să-și ridice casă lângă soare!/ Hai s-o pictăm cu stele și ce dacă/ Îi va cădea din piept câte-o culoare,/ Va fi orfană, poate chiar săracă,/ Dar va zbura cu păsări călătoare./ De se va-toarce și-o ara în grabă,/ Ogorul nostru plin de lăcrămioare/ Vom ști că niciodată n-a fost oarbă,/ Ci doar o punte între cer și mare.
Până și visele pot fi colorate, ca expresii ale inconștientului: „Albastru este culoarea cerului, a spiritului; în plan psihic este culoarea ideii. Roșul, din „Maci de toamnă” (n.n.), este culoare sângelui, a pasiunii, a sentimentului. Galbenul este culoarea luminii, a aurului, a intuiției, iar verdele este culoarea naturii, a creșterii, din punct de vedere psihologic, el indică funcția senzației (funcție a realului), relația dintre cel care visează și realitate.” (op.cit.)
Podul de aur din basme (Podul de piatră, Podul de flori) sau puntea de lumină ori puntea suspinelor reprezintă o cale („În marea trecere”) „de la pământ la cer, de la starea omenească la cele supraomenești, de la contingență la nemurire, de la lumea sensibilă la cea suprasensibilă.” (op.cit.)
„Poemele în proză” sunt „Ca o durere de greier” ori ca un „Marș prin suflet” sau un „Desen cu stele” „În aripile cocorilor.”
Ieșită din „Peșteră” pe „Terasa cu suflet”, poeta Gina Zaharia prinde „Secunda astrală” pe când ascultă „Albinele dragostei” cum își iau „Zborul”. „Într-un joc al minții”, poeta fredonează „refrenul unei rugăciuni trecute de prima tinerețe”, observând că lângă ea „înflorea un alun îndrăgostit.”
Impresionantă este rugămintea poetei „îmbrăcată cu haina iubirii”: Rog nemurirea să-mi lase murmurul luminii prin care exiști, să pot trece prin nopțile polare cu luna în priviri, iar dincolo de ea, înger și crez, să înțeleg enigma iubirii diamantine, scară până la contopirea cu întreg universul. (p.57)
Fiindcă iubirea este și va rămâne esența vieții, lumina din ochii întunericului, ceasul clipelor albastre și totdeauna sincere, oceanul și norii sufletului, hrana, sabia, îngenuncherea și lumea trecută prin urechile unui ac, toate acestea așezate pe fereastra larg deschisă a cuvintelor deja răstignite.
Frumos, nu?

Sorin CĂLIN

Opiu

Ți-au crescut în barbă plete
Și în păr bărbi desuete
Nu asculți decât de muză
Stând închis noaptea-n cambuză.
Ah, poetule de ciumă/ Andocat pe semilună
Las-o focului, cutumă
Când auzi ziua cum tună.
Lasă vers, lasă cuvânt
Când asculți foșnet de vânt.
Lasă gând, lasă vâlcea
Când trosnește-n foc surcea.
Lasă romul, marinare,
Când se văd apele-n zare.
Lasă pânzele pictate,
Lasă soră, lasă frate…
Ți-ai săpat în creieri gropi
Și-ntre degete cresc dinții
Nu asculți decât de plopi
Stând închis în noaptea minții.

Întâlnirea de la miezul nopții

Mai ninge astă seară la televizor?
De când aștept zăpada asta bulgară
Vânătă la bot, plină de ecuații sapiențiale
Suspendate-n conjectura lui Poincaré.
Mai plouă mâine la telejurnal?
Pe monitorul pluvial se strâng băltoace,
În camera de luat vederi e secetă,
Iar crainicei meteo îi arde de cratița cu ouă.
Mai vii, iubito?

Mihai VINTILĂ

Gândirea pozitivă

Gândirea pozitivă este o forță. Acest lucru l-am învățat de la Norman Vincent Peale și de la Dale Carnegie. Am folosit această forță pozitivă toată viața mea până acum și o voi continua să o folosesc. Am fost curios pornind de la exemplul personal să văd cum și-a pus amprenta această idee și asupra lui Constantin Gumann. Acesta a fost primul impuls care m-a condus în citirea acestui volum dar apoi am descoperit subtilitatea autorului în prezentarea gândirii pozitive.
Venind cu o experiență de viață mixtă, românească și occidentală, având o poveste sinuoasă de trăitor prin mai multe țări, cu o experiență profesională multiplă, Constantin Gumann a dorit să ofere ceva din toate cele care le-a trăit prin sfaturile din prezentul volum.
Introducerea este simplă și explică ce este aceea forță a gândirii pozitive. Și domnul Gumann își trage seva tot din cei doi clasici ai acestui tip de literatură dar completează acest redutabil duet și cu o viziune proprie de credință creștină. Astfel își construiește propria treime care îi dă forță și inspirație.
Interesant mi s-a părut că autorul nu dorește o convertire la credința în forța pozitivă a gândirii dar face tot ce îi stă în putință de a ne convinge de inutilitatea argumentelor contrarii și face din puterea exemplului personal arma cu care nimerește mereu ținta. Completează teoria cu ideea de strokes.
Detalierea discuțiilor interioare mi s-a părut excelent făcută mai ales când este punctată și de fondul creștin precum în pagina 55 unde folosește exemplul din biblie unde Iisus vindecă un bolnav cu celebra expresie I-ați patul și umblă. Întărind prin Credința te-a vindecat . Mi-a plăcut mult și folosirea expresiei la modă SELFIE într-un context de autocontrol și autoanaliză cum este cazul la pagina 81.
Punctarea gândirii pozitive în profesie și politică este făcută în puțini termeni și aș putea spune chiar zgârcit. Nu înțeleg de ce titlul a fost completat cu acești termeni dacă ei au fost doar o simplă picătură în marea de informații. Un alt derapaj de la problema discutată este abordarea subiectului islamic pe câteva zeci de pagini care nu pare a se fixa cu restul lucrării. Încercarea de captare prin unele suduri verbale sau prin unele fraze alambicate care nu construiesc punți ci stârnesc o mai mare confuzie nu e salutară. Ar fi trebuit să lipsească această abordare. Eu suspectez autorul că a folosit o idee insuficient dezvoltată din punct de vedere literar aici. Practic a introdus aceste pagini cu islamul unde nu își aveau locul. De sine stătătoare ar fi avut alt impact și nici nu ar fi divagat subiectul acestui volum.
Finalul este însă bun. Constantin Gumann revine și discută de educație ca motor economic, de egoismul sănătos ( nu mă pot opri să nu mă gândesc la Gena egoistă a lui Richard Dawkins) și desigur la gândirea creativă. Într-un sfârșit de volum se propune cititorului o analiza SWOT personală numită interesant drept decalogul greșelilor , vădită fiind partea creștină din autor. Cum la Norman Vincent Peale întreaga construcție pozitivistă este bazată pe credința protestantă dată fiind profesia sa de pastor iar la Dale Carnegie totul este cartezian date fiind abilitățile sale, la Constantin Gumann totul este un mixt. E mereu cartezian, creștin și alteori parcă preot. Înțelege bine problemele vieții și prin acest volum nu dorește decât să fie un sfătuitor pentru cititor. Eu zic că îi reușește.

*Constantin Gumann, Gândirea pozitivă. În profesie și în politică, Iași, editura Pim, 2018, 138 pagini.

Emil NICULESCU

Aniversare 125, comemorare 95:
Serghei Esenin, „ultimul poet cu satu-n glas”

O monografie, fie și micro, despre unul din cei mai mari poeți ruși și universali este revelația târzie a noului evocator, Grigore Codrescu (Serghei Esenin din tenebrele morții, spre glorie universală. Micromonografie critică, Bacău, Editura „Rovimed Publishers”, 2019, 202 p.), care, într-un „Cuvânt către cititorul inițiat”, pare și comparatist: Naivi, vulnerabili și duși de nas, ne-am mirat cum au putut muri, în chip absurd, patru mari poeți ruși geniali, precum Pușkin, Lermontav, Esenin și Maiakovski; cum de se pot găsi asemănări – mari sau mici –între sfârșiturile lui Al. Odobescu, Nicolae Labiș, Adrian Păunescu ori alții; sau: Galina Benislavskaia, născută în 1897, (una dintre soții, n.m.) s-a sinucis pe mormântul poetului, la 3 decembriie 1926, pentru că a aflat târziu de moartea lui și nu-i suporta dispariția (ca Veronica Micle, iubita lui Eminescu la noi). Dumirirea, vorba lui Marin Preda, venită la o vârstă coaptă, este efectul unei reevaluări meritorii: Noi, cei care am fost la școală în anii sovietizării, abia recent ne-am mai curățit de zgura stalinistă.
Ar fi fost de amintit că această suicidară face subiectul liric al unei „ofrande” recunoscute de Șerban Foarță: Când amor nu mai e/ ne rămâne sub cer/ o Promenade des Anglais, un Hôtel Angleterre.// Unii mor când vor ei,/ ceilalți nu-și cunosc ora;/ pentru blondul Serghei/ moare nu Isadora.// (…) În decembrie,-n trei,/ zi înscrisă cu dalta,/ pentru blondul Derghei/ sinucide-se alta// După ce a fumat/ un pachet de țigări/ sub un cer afumat/ ca al negrelor gări,/ mai niznaie la tir/ decât ai lui Denikin, într-un neche cimitir/ moscovit, Vaganikin,/ ea și-a tras prin rever/ (era mult alb pe câmpuri)/ șase mici sâmburi/ de revolver… (Șerban Foarță, Opera somnia, Editura „Polirom”, 2000, p. 241-242).
În paginile dedicate celei de a 70-a aniversări aniversări a lui Esenin (p. 5-60) se află și niște „amintiri” ale Galinei Benislavskaia, ele evocând ieșirea la bară a poetului într-un proces literar al imaginiștilor (1920) intentat de neoclasici, akmeiști și simboliști: E suplu și impetuos ca vîntul despre care vorbește! Ba nu! Vîntul va trebui să învețe impetuozitatea de la Esenin. E imposibil să faci o diferență între el și versurile lui, între avîntul lui și al versurilor. Totul s-a contopit într-o năvală nestăvilită și poate că nu atît versurile ne emoționează, cît mai ales această impetuozitate. Ai zice că e o rafală de vînt care mînă ploaia, încît picăturile nici nu mai ajung, nici mai au vreme să cadă pe pămînt. Sau poate sînt frunze galbene de toamnă pe care vîntul le alungă, care se învîrtejesc și care se învîrtelesc și nu se mai pot opri. Sau poate vîntul răscolește flacăra unui rug, smulgînd fășii de foc.
Nu! E numai Esenin care își recită versurile. Dar nu e un uragan care snulge copacii și răstoarnă casele, nimicind tot ce întîlnește în cale. Nu! E numai un vînt obraznic și nestăpînit. Și fără să vrei, tu care asculți aceste versuri te simți vibrînd la unison cu Esenin! Fără să vrei, îți vine să repeți după el cu aceeași impetuozitate: „Sînt huligan ca și tine!” (Secolul 20, nr 10, 1965, p. 31).
De la aceste păcate ale tinereților derivă și avantajele celor din altă generație, beneficiari ai unor atuuri venite aproape tam-nesam; de exemplu, monografia lui Ștefan Bitan (1966), cam diferă de cea a lui Emil Iordache (1998), care e uneori prea la distanță de valorile estetico-stilistice, devoalând bine însă ticăloșiile regimului bolșevic.
Totuși, apar din tenebrele propriei „zgure” și așa numitele „lovituri greșit îndreptate” și aici am menționa dublul portret dedicat unei dansatoare americane ce a revoluționat baletul (p.90-98), reluat succint (p. 99): Isadora Dunkan i-a devenit soție în 1922. Aceasta i-a oferit cunoașterea Europei și a Americii, dar și abandonarea în brațele alcoolismului, cum zic unii biografi.
Capitolul „Să nu ucizi” din memoriile Nadejdei Mandelștam sunt edificatoare pentru creionarea unui portret veridic al lui Blumkin, evreu ucrainian, care adeseori l-a amenințat pe Mandelștam cu pistolul, fără a trage vreodată asupra acestui „intelectual debil”, cum se exprima: Scoțând revolverul, ieșindu-și din fire ca un căpiat Bliumkin plătea tribut temperamentului său și pasiunii pentru efectele exterioare: din fire el era un terorist de stil impetuos, violent, care s-a format în țara noastră încă înainte de revoluție (p. 144-145). Era un îndemn întâlnit în versurile revoluționare, „angajate” ale lui Maiakovski: „Aveți cuvântul, tovarășe Mauser!”
Cunoaștere ce l-a dezamăgit, după cum reiese dintr-o scrisoare panslavistă, în linia Al. Blok, Maiakovski, a „sciților” (Germania, 1922), către I.I. Șneider, directorul școlii moscovite de dans a Isadorei Duncan: aici există acel trist și lent apus despre care vorbește Spengler. Om fi noi asiatici, om mirosi noi urît, ne-om scărpina noi pe buci în văzul tuturor, dar nu duhnim atîta a cadavru, cum duhnesc ei pe dinăuntru. Nici un fel de revoluție nu poate avea loc aici. Totul a ajuns în impas. Nu-i poate salva și restructura decît invazia unor barbari ca noi.
E necesar un marș asupra Europei… (Secolul 20, nr 10, p. 16).
Marșul l-a executat, douăzeci de ani mai trâziu, Iosif Visarionovici Stalin.
Lucruri, deja, de o vreme știute, sunt ignorate cu o superioritate nejustificată, precum memoriile Nadejdei, soția lui Osip Mandelștam – alt scriitor victimă a gulagului stalinist. Aceasta preciza: BLIUMKIN, Iacov Grigorienici (1892-1929), socialist revoluționar de stînga, asasinul contelui Mirbach, ambasadorul Germaniei (1918). Condamnat la moarte, a fost grațiat și, protejat de Dzerjinski, devine unul dintre conducătorii CEKA. În 1929 este arestat și executat ca agent troțkist (Nadejda Mandelștam, Fără speranță. Memorii. Cartea întâi, Editura „Polirom”, 2003, p.137-147; 144-145; 545). Capitolul „Să nu ucizi” este edificator pentru realizarea unui portret veridic al lui Blumkin, evreu ucrainian, care adeseori l-a amenințat pe Mandelștam cu pistolul, fără a trage vreodată asupra acestui „intelectual debil”, cum se exprima: Scoțând revolverul, ieșindu-și din fire ca un căpiat Bliumkin plătea tribut temperamentului său și pasiunii pentru efectele exterioare: din fire el era un terorist de stil impetuos, violent, care s-a format în țara noastră încă înainte de revoluție (p. 144-145). Era un îndemn întâlnit în versurile revoluționare, „angajate” (din „Marșul pe stângul”) ale lui Maiakovski: Aveți cuvântul, tovarășe !
Grigore Codrescu amintește că Esenin, în 1919, întrucât locuia în Clădirea Proletariatului, se împrietenește cu un tînăr pe nume Iacov Bliumkin ce va intra în Ceka, fiind împușcat, intrând în acte de violență (p. 79). Explicația este dată de memorialistă, care amintește de vizitele cekistului la Cafeneaua poeților de la Moscova, unde mergea ca un musafir așteptat cu drag. Căci era unul dintre apropiații puterii, iar acest lucru era foarte apreciat în cercurile literare (p. 141).
N-ar fi fost de ignorat de către noul monograf nici evocarea destul de tranzacționistului Ilya Ehremburg; întrebat de ce este arît de revoltat împotriva lui Maiakovski, Esenin răspunde: El este poet pentru ceva, pe când eu sunt un poet care pleacă de la ceva. Nici eu nu știu de la ce plec… El are să trăiască până la 80 de ani, o să i se ridice un monument…(…) Iar eu am să crăp sub un gard pe care sînt afișate versurile lui, (…) Poezia nu e o prăjitură, nu o poți plăti cu rubla…(…) Recunoscându-și în cele din urmă înfrîngerea spirituală, el scrisese:„Primi-voi totul, toate cîte vin. Străbate-voi și-o cale mult umblată. Mai și Octombrie, eu sufletul vă-nchin, dar sfînta-mi liră niciodată (Oameni, ani, viață, Vol.2, Editura pentru Literatură Universală, 1967, p. 245-246; 248).
Avea dreptate Maiakovski, care, după sinucidere, a fost „cultivat la fel cum cartofii pe timpul Ecaterinei a II-a” (Pasternak), a avut în Moskova statuie, piață, stație de metrou (unde Stalin își fixase punctul de comandă când Hitler, impetuos, asalta capitala.
În U.R.S.S., la Odessa, observa George Tomaziu (1915-1990, pictor si gravor, spion în favoarea Aliaților), sub arme pe atunci, în armata „de ocupație” (1942) că Esenin se mai bucura, la șaptesprezece ani de un renume definitiv și de recunoaștere din partea tuturor păturilor, chiar mai puțin cultivate. Era atît de iubit încît refuzau să creadă că a murit. Entuziaștii săi erau gata să plătească orice preț și să se lipseească de hrană pentru a-și procura o culegere din versurile sale, o raritate pentru bibliofili. „Celălalt”, Maiakovski, supraviețuia lamentabil, datorită adjectivului „maiacovcic” (ciudat, ridicol) pentru a accentua sensul de „bufonerie” (Jurnalul unui figurant. 1949-1964, Editura „Univers”, 1995, p. 83).
Dintre aforismele polonezului Staniclav Jerzy Lec, Petre Stoica cita: Și Robespierre s-a lăsat corupt de superputere. Cu titlul Incoruptibilul; și: Morții care în timpul vieții au fost tămîiați, se descompun repede (Viața mea la țară, Editura „Cartea românească”, 1988, p. 118).
Dacă mărturiile de afară sunt cu totul aproximative, multe din cele autohtone beneficiază de o nemotivată ignorare. A.E. Baconski (Panorama poeziei universale contemporane, Editura „Albatros”, 1972, p.253-154) nota: Poezia lui nu poate fi concepută fără cei doi factori care-i determină deopotrivă amploarea și acuitatea dramatică: universul slav al lui Gogol, Dostoievski, Gorki și stihia revoluționară.(…) Ca și viața lui, această poezie refuză happy-endul; conflictul fundamental pe care-l mărturisește, acela dintre structura visătorului cu naivități de himeră paradiziacă, și viața dură a timpului său de răscruce istorică, se transcrie la modul confesiunii dureroase, al strigătului sau al invocării villonești, conjugînd cinismul cu ingenuitatea, sfidarea orgolioasă cu melancolia deznădăjduită. „Huliganismul” său de atîtea ori invocat în poeme e metafora unei stări de spirit care ni-l aduce aminte pe François Villon. Dar un Villon turmentat de traumele spirituale ale eroiler dostoievskieni. (…) ignorînd voit cărțile și sfidînd cu ostilitate cultura, o întreagă serie de false portrete au circulat și continuă să circule uneori, mistificînd imaginea marelui poet. Poate fi și acesta un corolar al popularității – și una din cele mai puțin înduioșătoare: ca să te poată admira, omul are nevoie a te aduce, pe cît posibil, la numitorul său!.
Lipsește la apel, de exemplu, și Al. Pintescu (Literatură și eveniment, Cluj-Napoca, Editura „Dacia”, 1983, p. 129-171) cu un cuprinzător capitol, „Esenin sau ateului”, aflat, și el, sub vremi, dar sugerând că nu numai viața dezordonată a poetului l-a dus la sfârșitul prematur – sinucidere sau asasinat disimulat. Esenin – scria exegetul din Cluj – făcea eforturi considerabile pentru a înțelege revoluția, după cum însuși o afirmă: „La începutul anului 1918 am simțit temeinic că legătura cu lumea veche e ruptă… și am scris poemul , pentru care mi-a rămas porecla de huligan” (…) Fără a fi un „revoluționar de profesie” (ideal de care se apropiau Lunacearski, Maiakovski, Demian Bednîi, Gorki ș.a.), Esenin și-a manifestat adeziunea la revoluție, clamarea vitregiei vremurilor prin care trecea poporul și țara sa conjugîndu-se cu sentimentul dragostei rănite atît de obtuzitatea contemporanilor, cît și de deruta care domnea în rîndurile intelectualității (p.141-142). Este ignorat și ca redutabil traducător al marelui poet rus/„sovietic” în Poezie sovietică modernă și contemporană. Antologie, traduceri, prefață și note biobibliografice de Alexandru Pintescu, Cluj-Napoca, Editura „Dacia”, 1988, p. 97-109, din care livrăm un fragment al unui poem comis în 1925: Să privim în față tot ce s-a făcut/ În fața succeselor sufletul se-nclină,/ Dar și aspre nedreptăți ce-au durut/ Din vina noastră, ori din a altora vină.// Accept cîte-au fost, rele sau bune,/ La treizeci de ani regrete n-oi cerne/ Deși mi-am pierdut tinerețea prin lume/ Irosind-o în fum de taverne. Lacunară este și pomenirea traducătorilor basarabeni, între care nu este pomenit decât Igor Crețu. Ar fi fost de amintit volumele Serghei Esenin (Scrieri alese. Versuri, ediție bilingvă (Chișinău, Edditura „Hiperion”, 1990, 616 p.), unde Gheorghe Popov și Nicolai Costenco tălmăcesc consistent, și Chemarea speranțelor. Antologie de poezie clasică rusă (Chișinău, Editura „Hiperion”, 1991), în care Igor Crețu se vrednicește în aceeași nobilă menire (p. 177-223); pentru culoare și temă decupăm un fragment din „Moscova cârciumărească”: Iarăși beau aici, plîng și se ceartă/ Cu armonica-n jalnic frămînt./ Blestemându-și amarnica soartă,/ Pomenesc al Rusiei pămînt.// (…) Vai, azi toți aiurînd se frămîntă,/ Spirtul curge, – te poți îneca.// Fără nas armonistul le cîntă/ Despre Volga și despre Ceka.// Ura scapără-n ochii sălbatici, -/ Îndărădnic li-i graiul vulgar…/ Căci pierdut-au prin anii zănatici/ Tinerețea strivită-n zadar. Despre destinul lui Esenin ar fi de luat în seamă o cugetare a unui alt clasic rus: Totul în lumea asta, binele ca și răul, i se dă omului, nu după merit, ci după o lege necunoscută încă, dar foarte logică, asupra căreia nu mă pot încumeta să intru în detalii, deși mi se pare câte odată, că ași concepe-o într-un nod mai nebulos (Ivan Turgenieff, Un Rege Lear al stepei, Editura „Librăriei Universală” Alcalay & Co. București, Biblioteca pentru toți, 472-472 bis, f.a., p. 136).
Un alt scriitor „sovietic”, regizor și actor mai tânăr, Vasili Șukșin (1929-1974), se pronunța asupra acestui destin poetic „frânt”: Și-n general sunt în viață multe lucruri drepte. Unor oameni, de exemplu, le pare rău după Esenin, zic că a trăit prea puțin. Ba a trăit tocmai cât ține un cîntec. Dacă i-ar fi fost cîntecul mai lung, nu ne-ar fi încleștat inima. Cîntece lungi nu se află pe lume. (…) Cred că-n curînd s-or aduna toți în mari și-mpuțite orașe. Cred că se vor împuți acolo și-or zbughi iar pe cîmpie!…Cred! (Un șofer de elită, Editura „Univers”, 1979, p. 366; 368). Cât despre marșul asupra Europei, Roman Zneaghin, mecanic la un sovhoz, își ascultă fiul învățând elogiul troicii din „Suflete moarte” de Gogol, se „împotmolește” într-o chestiune: cine-i călătorul ? Clar și nu prea: Pe Cicikov. Pe individul ăla îl duc, care cutreiera ținutul, cumpărînd suflete moarte. Aoleu!… ce mai troică! (…)Nemaipomenită treabă! Gonește, care va să zică, mînată de Dumnezeu, da de dus, duce un escroc. Asta cum s-o înțelegi? Nu cumva și tu, Rusie? Ptiu!…(…) Da poate că Gogol tocmai la așa ceva s-a gîndit: le bag adică ăstora un fitil: pînă s-or dumiri, eu n-oi mai fi în viață. Ce ziceți? (Op. cit., p. 338; 341).
Nobilă în intenție, excesiv de modestă în realizare, micromonografie minată de macroerori, lucrarea lui Grigore Codrescu nu știm dacă oferă garanția că, fie și acei care nu știau nici atât despre Esenin, ar putea avea un ce profit, pentru un motiv simplu: lectura nu mai interesează fiindcă, păcatele noastre, nu mai „rentează”.

Distribuie: