Literadura nr. 15 (8)

Scriitori de azi

Lansare Valeria Manta Tăicuțu

Unele proiecte se perimează în timp, tind să
intre într-un cerc vicios și atunci se impune o
schimbare. Noul nu trebuie însă să ignore, nici
să nege, lucrurile făcute bine în trecut. Este
vorba despre noul proiect „Scriitori de azi” sub
egida Centrului Cultural „Florica
Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat. Demers
care pe plan literar și cultural înlocuiește ca
modalitate de selectare a textelor pentru
publicare Concursul de manuscrise Scriitori
Râmniceni. Pe plan literar este de fapt o
continuitate în promovarea scriitorilor
râmniceni. Succes organizatorilor!
Pe 14 decembrie 2019 a debutat editorial
proiectul prin lansarea volumului „Moștenirea
lui Mamin” semnat de scriitoarea Valeria
Manta Tăicuțu.
Volumul continuă o idee mai veche având ca
temă viața literară, nu aș spune de provincie,
pentru că aceste obiceiuri sunt peste tot.

De la stânga: Manuela Camelia Sava, Valeria
Manta Tăicuțu, Gina Zaharia.

Structurat în două parți „Letopisțul după
Mesalina” și „Letopisetul după Simion”
volumul respiră un aer pamfletar în primul
rând. Cu trimiteri la literatura universală și la
cea românească de top oferă universalitate nu
doar prin utilizarea intertextualității. Multă
ironie, umor, aciditate. Identificarea
personajelor în lumea reală nu ne-a interesat.
Acest fapt doar autorul îl cunoaște foarte bine.
Motivul autobuzului care duce scriitorii la o
sindrofie și nu îi mai întoarce este altul decât
cel întâlnit si în cartea „Conversație pe Titanic”
de Magda Ursache. De ce la sfârșitul cărții se
încheie o epocă, de fapt prin dispariția unei
generații literare, interesantă întrebare.
Literatura pune întrebări. Răspunsurile și le
dau cititorii.
Au vorbit despre carte Gina Zaharia, Manuela
Camelia Sava, Lucian Mănăilescu, Teo Cabel.
Au fost prezenți Petrache Plopeanu, Nicolai
Tăicuțu, Nicolae Pogonaru, Mihai Marian,
Vasile Ghinea, Mircea Costache, Stan
Brebenel, Mircea Costache, Aneta Pioară,
Nina Beldie, Cornelia Ionescu Ciurumelea,
Viorel Dodan, Sorin Călin.

Şerban CODRIN

Nicolai Tăicuţu, sau despre poetul român la
un salon de carte

„la mine-n câmpie / sângele animalului
doborât / nu curge peste iarbă / n-o murdăreşte
/ ci-i absorbit curat şi fără însemn / de
răzbunare în adânc / de freatice ape // …şi nici
Iisus Hristos / nu avea cum să fie răstignit / în
câmpie.” Cine a scris aceste versuri? Probabil
nu un „poet” ci o mână a cuiva, deprinsă nu cu
arma, ci cu floarea ca o armă.
Şi, la fel de elocvent: „vorbesc omului
din faţa mea/ din literă în literă, pas cu pas /
urmărind dunga orizontului / întru prietenie,
întru poezie/ şi el mă acceptă// fost-am
Doamne / gând la gând cu bucurie!”
Versuri ce nu ar trebui rupte
de contextul realizat de autor,
pentru că ar deveni aproape de
neînţeles izolate precum o singură
floare de tei din arborele înflorit
marţial.
Autorul, Nicolai Tăicuţu, îmi
este necunoscut, în afara
întâmplării penibile de a-i fi
întârziat în preajmă, cu totul
întâmplător, o dată sau de două ori.
Cândva, într-o adunare de poeţi la
un salon anual de carte, unde mă
aflam nu întâmplător, deoarece
fusesem ani la rând director al bibliotecii
organizatoare, m-am pomenit martorul unui
moment literar susţinut de poet, cu extrase
dintr-o carte tocmai atunci tipărită. Nu eram
posesorul unui exemplar, asemeni celor
prezenţi, deci nu făceam parte din elita celor
luaţi în seamă. Versurile citite m-au aruncat,
cum s-ar spune, în focul puternic, pârjolind
pătimaş, al unui creator cu forţă a expresiei.
Am cerut exemplarul de la vecinul de scaun,
pentru că ştiam că nu-l va răsfoi vreodată,
pentru că poeţii de provincie măruntă au oroare
unii de alţii în proporţie inversă cu micimea,
prin urmare am fost refuzat. În schimb, mi-a
rămas în minte cutremurul produs de acele
versuri/versete pendulând între sarcasm şi
gingăşie, între teluric şi vibraţiile unui cer
senin, sublim.
În cele din urmă am deschis un alt volum,
la care am avut acces, „la început a fost
câmpia…”, Editura Valman, Râmnicu Sărat,
2013. Cartea merita o soartă mai bună, să fie
cunoscută încă de la apariţie, deoarece îmi face
impresia că este o uvertură la paginile
ulterioare, eu fiind rămas cu gândul la
cutremurătoarea impresie deja amintită.
Alcătuită din trei cicluri, „de dimineaţă”, „din
faptul zilei”, „la ceas de seară”, de fapt un
singur poem amplu în trei părţi, meditaţia
depune mărturie despre un poet care ar trebui
descoperit, comentat, luat în posesie, dar se
pare că deocamdată este ignorat de
cititorul/cititorii avizaţi, pe o aceeaşi lungime
de undă lirică. Poetul nu foloseşte literele
majuscule, de unde unele neajunsuri în citare.
Deci, pagini antologice precum textele
„retrocedare cu respect”, „unison”, „acasă”,
„aici în câmpie”, „afinitate”, „drum
blestemat” ar face onoare unui
condei dăruit cu însemne de nobleţe
ale unui creator ambiţios, deci acel
cineva legat în mod secret de ceruri,
de înălţimi, nu de obiectele,
pretenţiile imunde şi detestabile de
sub picioarele grăbite, în stare să
strivească, să îngroape, nicidecum
să sfinţească. „ar trebui să păşesc
ţanţoş / precum un covor roşu: /
astfel de indicii mi-au fost induse la
plecare / la despărţire de drumul
erodat, cu făgaşe / dar stropit cu
rouă în fiecare dimineaţă // acum drum nu mai
era / era o dumbravă vâscoasă în amestec cu
praf, / mult mai neagră, mai prăpăstioasă / atât
la vale, cât şi spre deal: blestemul abătut
asupra pelerinului / spuneau salcâmii puşi si
ei la aceeaşi caznă // şi-am zis: aceasta-i
lumina ce plânge / şi-mi priveam piciorul cum
/ singur încerca pasul şi / îmi priveam trupul,
din cap până-n picioare / incapabil de a da sens
metaforei.” („drum blestemat”) Acest ultim
vers este inutil, însă devoalează metoda postmodernistă,
la care poetul apelează puţin cam
prea insistent, de a-şi autocomenta versurile,
pentru a nu spune mai pe şleau, de a-şi
automutila versurile cu adaosuri deloc
necesare, însă foarte (încă) la modă.
Textul „de amicitiae” ar putea fi
interpretat drept o baladă sau o parabolă a
ochilor, ori, în aceeaşi măsură, a prieteniei, dar
şi mai mult: „ioanid / cel care purta ochelari
fumurii” suferă un disconfort al sorţii, însă „a
venit dis-de-dimineaţă la mine / cu un paner
plin de ochi, diferiţi şi frumoşi / precum
fructele coapte în iunie // şi mi-a zis: azi noapte
am avut recoltă bună / după cum vezi,
Dumnezeu mi-a răsplătit / ruga şi cazna // te
rog, ajută-mă să-mi aleg o pereche de ochi / eu
nu mă pot hotărî şi nici n-am cum / ştii bine că
numai un prieten poate s-o facă.” Versurile pot
mărturisi despre un model moral, în acelaşi
timp aduc în faţa cititorului versat austeritate
stilistică, pentru că arcul parabolic acoperă
întregul univers al acestui poem bărbătesc, un
vulcan sub o câmpie atotîncepătoare şi infinită.
Nicolai Tăicuţu recunoaşte că este un
poet al unor sentimente mai greu de intuit, al
câtorva întrebări, al „cernelii simpatice a
sufletului”, „şi cum semenul meu se apropie /
din ce în ce mai rar de poezie, prietenii / rar îmi
mai citesc poemele, / eu mă simt singur şi uitat
/ poemele mele se simt / singure şi uitate.”
(„mă simt urât”)
Partea a treia, „la ceas de seară”, a
poemului calcă apăsat, aproape sacrificial, din
titlu în titlu („mă simt urât”, intimul „târziu”,
sarcasticul „inutilitatea necesară”,
formidabilul „intimitate, dinadins”), unde
parcă bubuie, se răscoală muzica triumfală şi
funebră a unui Hector Berlioz cam decăzut în
„valahai”, obligat să-şi ducă zilele, să
supravieţuiască de ieri pe mâine într-un mic
oraş la o margine de banală câmpie, căreia îi
caută adâncimile, aproape niciodată înălţimile
măsurabile numai cu o cumpănă de fântână,
precum vechii croitori de ţară, cu cotul şi
făcăleţul.
Aflat la o vârstă a concluziilor, cred că
Nicolai Tăicuţu şi-a scris versurile sau cărţile
de căpătâi. În această situaţie, o aventură lirică
precum „la început a fost câmpia…” pare
numai prologul unei creaţii necunoscute,
probabil, multora dintre cei interesaţi, sau mă
înşel. Aparentul vinovat pentru situaţie nu
poate fi altcineva decât autorul versurilor: „mam
oglindit în cer sau / în lac, oricum / m-am
privit pe mine însumi în faţă / şi mi-am asumat
/ responsabilitatea existenţei efemere (…)” („o
plimbare dus-întors”), aşadar „ar trebui să
păşesc ţanţos / precum un covor roşu”, ceea ce
nu i se întâmplă.
Cu hărnicie, criticii noştri literari s-au
străduit să se arate vrednici prin scrierea mai
multor istorii ale literaturii, unele de la
„începuturi”, precum „Geneza” lui Dumnezeu
sau „Câmpia” lui Nicolai Tăicuţu, dar nicio
istorie a poeziei. Să fim cinstiţi, în „istorii ale
literaturii” încap numai scriitorii măsurabili cu
metrul ideologic, cei canonizaţi de tradiţia
critică sau de culisele afacerilor critice. Ar cam
fi timpul să apară istorii mai adecvate, să se
descrie mai în amănunţime aventurile
genurilor literare, epic, liric, dramatic,
epistolar, memorialistic, eseistic. Să mai
coborâm din înălţimi abstracte în clocotul, în
cazul nostru, al poeziei vii, în
universul/lumea/destinul/ amărăciunea de zi cu
zi a poetului, recuperat de la naufragiu şi uitare,
poetul neoficializat, fără caricatură de bronz pe
soclu lustruit, însă poet, nemăsluit de minciuni
înălţătoare, mistificatoare, spre o istorie
literară unde chiar şi un singur vers memorabil
să îşi aibă o localizare de aur.

Mihai VINTILĂ

Mareșalul Antonescu – un dictator
nefericit

Cărțile dedicate mareșalului Ion Antonescu au
cunoscut tiraje mari dat fiind interesul
publicului pentru soarta acestui patriot.
Prezentul volum Un dictator nefericit –
Calea României spre Statul satelit a
generalului Ion Gheorghe reproduce ediția
germană din 1952 publicată la Heidelberg de
editura Kurt Vowinckel cu titlul Drumul
României spre statul satelit. Acest fapt îl aflăm
însă abia la pagina 80! De altfel întreg volumul
este ciudat editat și machetat. Avem o literă a
fontului extrem de mic aleasă, cred că de
mărime 9 sau 10, scrisul este cules la un rând
iar hârtia nu este de foarte bună calitate.
Deși păcătuiește estetic, nu păcătuiește
în ceea ce privește conținutul, dar
meritul este doar al autorului nu al
editorului. De altfel am mai descoperit
această carte apărută la editura
Machiavelli din București în anul 1996
sub îngrijirea aceluiași Stelian Neagoe.
Acel volum avea însă peste 360 de
pagini în timp ce acesta se oprește cu tot
cu anexe la 320. Practic această ediție
din 2019 a fost realizată din zgârcenie
singurul scop urmărit fiind acela al profitului
imediat din moment ce tirajul a fost difuzat cu
ziarul Adevărul cu un preț mic.
Revenind acum la carte și la conținutul
ei trebuie să facem câteva precizări despre
autor. Generalul Ion Gheorghe a fost un soldat
exemplar, decorat de mai multe ori pe front.
Amintesc aici doar de Ordinul Steaua
României cu spade în grad de cavaler pentru
curaj primit în 1918 și de Ordinul Coroana
României primit în 1924. A fost profesor la
Școala Superioară de Război la catedra de
geniu. De altfel întreaga sa carieră militară a
avut aceste puncte de reper și anume cea de
ofițer combatant și de profesor. A scris mai
multe cărți de tactică militară dedicate armei
geniu unele fiind traduse și în limba germană.
A publicat volume de memorii în Germania,
după căderea Cortinei de Fier, unde a rămas cu
familia după 23 august 1944. Ultimele sale
misiuni pentru România au fost aceea de atașat
militar și apoi cea de ambasador la Berlin în
perioada 1940-1944. A murit in R.F.G. în
1957. A fost condamnat de Tribunalul
Poporului la moarte, decizie ce nu a putut fi
pusă în aplicare datorită rămânerii generalului
în Germania și apoi după eliberarea de către
americani a stabilirii sale în această țară.
Pornind de la propriile însemnări
generalul Ion Gheorghe face o incursiune în
lumea Berlinului anilor 1940-1944. Volumul
este plin de informații inedite cum ar fi
discuțiile dintre Hitler și Antonescu dar și
numărul întâlnirilor dintre aceștia despre care
autorul spune că ar fi fost în număr de cinci și
nu de trei cum se știa până la apariția
volumului în 1952. De altfel istoriografii
germani s-au pronunțat elogios asupra
informațiilor pe care generalul român le
prezintă în carte, ele umplând
anumite goluri sau clarificând
unele probleme rămase în
suspensie până la acea dată.
Din volum se văd câteva
probleme interne clare ale
ministerului de externe din acea
perioadă aflat sub conducerea
numărului doi al regimului
militar și anume a profesorului de
drept internațional Mihai
Antonescu. Urât pentru
politicianismul său de autor, este conturat nu în
cele mai bune imagini. Ică Antonescu, cum îi
spuneau prietenii, pare a fi un demon care
lucrează în contra intereselor României. Azi
știm însă că mișcările sale uneori haotice erau
aprobate de mareșal. Practic Ică făcea ceea ce
mareșalul nu putea face iar dacă s-ar fi
descoperit acesta ar fi putut nega. Era un
tandem dedicat interesului național deși acum
putem spune că acest tandem a ratat ieșirea din
războiul cu aliații poate și datorită lașității lui
Iuliu Maniu și a nepriceperii regelui Mihai.
Dar acestea sunt alte probleme istorice care nu
fac decât tangent parte din acest volum.
Avem foarte bine conturată atmosfera
din Berlin, din cadrul ministerului de externe
german condus de Joachim von Ribbentrop și
din cadrul ambasadei României. Sunt amintite
tot felul de incidente diplomatice și informații
de substrat dar punctul forte al cărții stă în
reproducerea parțială a pozițiilor generalului
Ion Gheorghe referitoare la evoluția războiului
sau a economiei românești.
Figura mareșalului Antonescu iese
luminoasă, competentă și uneori însingurată
sub valul de probleme care măcinau țara.
Patriotismul său este lăudat și argumentat până
aproape de momentul lui 23 august când
generalul Ion Gheorghe vede în calea
finlandeză ieșirea României din război. Din
păcate știm ce catastrofă a fost 23 august și
cum acest moment a determinat pierderea
contribuției la război aruncând România la
mila Uniunii Sovietice care nu a ezitat să ia
teritorii, oameni și despăgubiri după bunul său
plac.
Un dictator nefericit – Calea României
spre Statul satelit a generalului Ion Gheorghe
este o carte care ne poate arăta cum este în fapt
iubirea de țară a unor militari.
General Ion Gheorghe, Un dictator nefericit –
Calea României spre Statul satelit , București,
editura Paul Editions, 2019, 320 pagini.

Distribuie: