Spații culturale nr. 68 (8)

Adrian MUNTEANU

LECTURI REGĂSITE

Episodul 14

10 iunie 1988

Câteva gânduri spuse frumos de Ion Caramitru:
„Doar dacă poți să completezi creator ceea ce a constituit propunerea de univers a poetului, poți să-ți iei curajul de a te urca pe scenă, să-l comentezi ”.
„Momentul rostirii pe scenă, ca punct final, presupune – în afară de curajul de a spune un text, probabil cunoscut de ascultători – o atitudine personală asupra temei, atitudine de critică literară și abia după putem vorbi de o interpretare de tip artistic.”
„A fi actor nu înseamnă nimic, a descoperi rostul tău în lume, în interiorul acestei meserii, iată un subiect de meditație care, limpezit, îți poate da liniștea unei vieți trăite cu folos.”

3 august 1988

După concediu.
Doamne, alt început

Andrei Pleșu („Minima moralia”, C.R., Buc, 1988)
„etică e amenajarea lumii în vederea locuirii ei, e întemeierea unui spațiu în care sufletul să se poată simți ca și cum ar fi acasă.”
„e de reflectat la o morală mai ofensivă, o morală în care omul se propune lumii, învățând să locuiască suveran în sinea sa, în loc de a se adăposti de sine. Cine se adăpostește de sine pierde contactul cu daimonul său etic. Cine se decide să locuiască în sine, în umbra și în lumina sa, află, încet-încet, ceva despre ordinea universală. Daimonul începe să vorbească. (a se adăposti = imitarea naturii a locui = a aduce ceva nou)
„când ordinea e adânc constituită libertatea e posibilă. Când ordinea e precară, așadar aparentă, ea nu are decât șansa de a deveni tiranică. Câtă ordine latentă, atâta libertate în act. Cât haos latent, atâta samavolnicie legislativă.”

5 august 1988

Apoi ceva care mă poate privi direct:

„Extremele (vizavi de comportament) au mai mult caracter, sunt mai precise decât media.”

Pleșu întreabă: „cum poate cineva să fie om de cultură?”
Răspunde, sintetizând, Noica:
1 cultura este singura sursă certă a unei bucurii permanente (rezervele lui Pleșu cu privire la trecerea în „euforie culturală”, depărtarea de imediat)
2. cultura e adevărată formă de maturitate a spiritului.
3. cultura este singurul loc în care libertatea e la ea acasă.
4. disciplina culturii e o formă foarte eficientă de igienă a spiritului.
Noica mai adaugă trei codicile:
a. cultura face să primeze posibilul asupra realului (cultură consolatoare).
b. cultura este singura zonă a cunoașterii contemporane în care te poți baricada împotriva matematicilor.
c. cultura este singurul teritoriu în care te poți baricada împotriva iubirii (glacialitatea culturii).

Pleșu continuă:
„cultura este într-o anumită inadecvare față de real.”
Degradări ale culturii:
a. omul livresc (nu are nimic de spus personal)
b. estetismul (lipsa de discernământ)

„cultura face totul suportabil și mai ales face suportabil insuportabilul lipsei de convingeri în care trăim uneori.”

Interesante reflecțiile pornite din relația judecată morală – destin:

„Nu se poate cere naturilor active să zăbovească indefinit într-o speculativitate inertă și nu se poate cere naturilor contemplative să-și petreacă viața pe baricade.”

„înainte de a-și da duhul, niciun om viu nu poate fi judecat de un alt om viu. Este rezultatul unei înțelegeri adecvate a eticului, în nemijlocita lui legătură cu problema destinului.”
*** „a fi atent, nesfârșit de atent, la fiecare detaliu al vieții zilnice, la fiecare întâlnire, la fiecare „accident” – oricât de arbitrar în aparență – iată o investiție spirituală care nu poate fi decât profitabilă.”

„a avea conștiința destinului, a simți că totul te privește. Nu că ești centrul lumii, dar că în tine – vorba lui Eminescu – “o lume își face încercarea.

„O cale:
Atenția la obstacol”

„Nu a căuta drama, însă a o trăi – când se produce – nu ca pe o închidere, ca pe un efect lamentabil al conjuncturilor, ci ca pe o cauză, ca pe un început, din care poate decurge totul, ca pe o ocazie.

*** „Unul din semnele esențiale ale întâlnirii cu destinul este realizarea unei perfecte omogenități între datele pe care le ai, locul în care te afli, și timpul în care trăiești. A avea nostalgia unei alte structuri, a unui alt spațiu și a unui alt moment e a dormita anemic la periferia destinului, a rezolva false probleme.”

Un gând referitor la soluțiile infailibile pe care mulți le așteaptă.
„Nevoia de ghidaj e, nu o dată, nevoia de a trăi prin delegație, de a transfera asupra altuia răspunderea propriei tale vieți.”

6 octombrie 1988

Mai multe petrecute până acum. Doar timp de notat cele întâmplate nu mi-am găsit. Sau am crezut că alte evenimente sunt prioritare. În fapt, o greșeală.
De citit, am citit, în principal, următoarele:
„Nuvele exemplare” – Cervantes
„Frații Karamazov” (o recitire în fapt)
Până atunci, să transcriu câteva gânduri rămase notate disparat și găsite prin caietele mele:
Miron Radu Paraschivescu „În marginea vieții” (T8/73)
Subiect: cerul, marea, cuvântul – elemente primordiale care tânjesc spre cel esențial care este pământul.
Poetul (alt personaj-metaforă): „știu doar să întreb. Răspunsuri dau mai greu”
– „Când taci, nu minți?”

Am citit piesa „Sinucigașul” de Erdman. Am simțit nevoia să notez imediat, la cald, impresia de lector.
Stil alert. Predilecție pentru frază scurtă (știința dinamicii dialogului). O capacitate – aș spune de tradiție în dramaturgia rusă – de a aduce omul comun, cu pitorescul lui exterior și, mai ales, cu adevărul său de viață, cu imensă lui capacitate de a reprezenta un principiu existențial. El (Simion) este de undeva, de lângă noi, real, palpabil, suculent prin reacții (cu vână, ca să nu folosesc un alt termen ce denumește un organ specific bărbătesc). Formula unui comic de situație în cazul unei problematici sociale de esență (cu multe puncte de originalitate, cu toate că se plasează, de fapt, în centrul problematicii general umane). Poziția de ființă comunicativă, nu izolată, nu însingurată, a omului, drepturile sale, întoarcerea la acel nivel al comunicării și viețuirii care reprezintă, numeric și teoretic, nucleul umanității. Aceștia sunt cei mulți, cei care, peste teorii, direcționări, comprimări și dilatări, urnesc roata lumii, ne duc sau ne aduc undeva și de undeva. Ei sunt rostul de a exista al celorlalți. Ei sunt viața. A te raporta la ei (cu talent) înseamnă a rezista artistic.

Acest necunoscut (pentru mine) Erdman a fost o benefică, o profitabilă întâlnire. Absurdul situației adusă pe scenă se echilibrează nemaipomenit cu tendința spre un absurd adoptat ca stil (aduce mult cu Ilf și Petrov și cu Daniil Harms). Erdman are știința scriiturii dramatice, cu regulile sale specifice, are știința găsirii acelor rezolvări care se pot vizualiza.

„Eu vă vorbesc despre omul viu.”
Când spui ceva de o maximă seriozitate râzând, sfârșești prin a-ți proba ferocitatea. Este, de fapt, un rânjet.

28 mai 1989

Timpul care fuge.

Jorge Luis Borges – „Cartea de nisip”
Într-o „Notă despre Walt Whitman”
Gongora – „o carte importantă se poate dispensa de o temă importantă ”
Mallarmé – nu i-au fost de ajuns temele banale; a căutat unele negative (absența unei flori sau a unei femei)
sentința homerică – zeii urzesc nefericiri pentru ca generațiile următoare să aibă ce să cânte.
Exemple de panteism:
Heraclit – „Dumnezeu este ziua și noaptea, iarna și vara, războiul și pacea, îndestularea și foamea”.
Plotin – un cer în care totul se află în toate părțile, fiecare lucru este toate lucrurile, soarele e toate stelele și fiecare stea e toate stelele și soarele.
Attar (persan din secolul XII) – cânta aspra peregrinare a păsărilor în căutarea regelui lor, Simurg; multe dintre ele pier în largul mării, dar supraviețuitorii descoperă că ei înșiși sunt Simurg și că Simurg este fiecare dintre ei și ei toți laolaltă (extensie a principiului identității).
Emerson – „dacă vor să fugă de mine, eu sunt aripile”.
Walt Withman – „Eu sunt omul. Am suferit. Mă aflam de față.” (o relație personală cu fiecare viitor cititor. Se confundă cu el și dialogheză cu celălalt, cu Withman).

12 iunie 1989

Același timp care aleargă. Sau altul la fel de nimicitor.

Adso din Melk – secolul XIV :
„…nenorocirea unei lumi care încărunțește. Tinerețea nu mai vrea să învețe nimic, știința e în decădere, lumea întreagă umblă în cap, niște orbi conduc alți orbi și-i fac să se prăbușească în prăpastie, păsările se aruncă înainte de a fi început zborul, măgarul cântă la liră, boii desenează” (din Umberto Eco – „Numele trandafirului”)

Kosmos = armonie

19 iulie 1989

Galopând, renunțând la altele – cum se întâmplă în cazul unei lecturi incitante – am terminat „Războiul sfârșitului lumii” de Mario Vargas Llosa (700 de pagini).

Un personaj (Galileo Gall): „Într-o bună zi va dispărea și cuvântul patrie – Lumea va privi îndărăt, la noi, zăvorâți cum suntem între hotare, omorându-ne pentru o linie pe hartă, și va spune: proști mai eram!”

O replică ce definește, poate, starea de spirit a ineditului oraș și edificiu spiritual numit Canndos:
– „…de ce n-ați fugit (…)?
– N-aveam unde fugi. Am tot fugit mai înainte. De aceea am venit aici.
(Va urma)

METAMORFOZA DURERII

1.

scârbit mă simt de pasul meu pe trepte
în tremur lung şi-mpleticire vagă
trudind steril piciorul să şi-l tragă
din lut cleios spre-nalt să se îndrepte
cu hohot râd de răsuflarea-mi bleagă
întretăiată în căzniri nedrepte
de cel ce vrea suind să se deştepte
din somnul lui molipsitoare plagă
genunchi zdreliţi opresc suiri spre creste
în sângerare stau urcând pe brânci
întrezărind obârşiile-agreste
cămăşi de foc se rup prin râpi adânci
când am ajuns pe culme fără veste
sleit de chin m-am prăbuşit pe stânci

2.

nu sunt acum în mine ci-n afară
iar spaima hâdă bântuie în lege
o strâng de gât voind să îmi dezlege
plecările spre neştiută gară
şi-o ţintuiesc de zid ca să se-nchege
în umbră rece surdă şi amarå
s-o pot privi plimbându-se hoinară
pe calea strâmtă ce-n sfârşit se-alege
în călimara-n care-nmoi o pană
mai e lichid vâscos pân’ la carâmb
privesc la teama transformată-n rană
zbătându-se să urce-n chin un dâmb
şi-arunc cerneala şiroind în cană
cu toată ura pusă-n pumnul strâmb

3.

cum într-o clipă mi-am văzut sfârşitul
m-am uns pe trup cu aburi de tămâie
un iz ciudat de fiere şi lămâie
ştiam că-mi poartă de acum ursitul
sirena urlă nu-şi mai pune frâie
o fată-şi trage într-un colţ iubitul
în inimă mi s-a înfipt cuţitul
de spaimă-n ceasul ce s-a-ncins cu brâie
urc scări pe targă o mirare-n toate
pe un cadran întortocheri duium
incerte umbre au pornit să-noate
spre-ntinsul boltei pe-un noptatic drum
m-agăţ de-o rugă mă târăsc pe coate
să nu se-aleagă din strădanii scrum

4.

de nu izbeşti cu pumnul în portaluri
şi-n porţi zidite nu te-avânţi cu sete
de nu arunci cu piatra în comete
şi nu despici cu trupul albe valuri
de nu dărâmi cu râvnă un perete
să faci din el un zid înalt la maluri
şi din oglinda smulsă din ovaluri
mărunte chipuri gata să te-mbete
de nu ucizi dihania din sânge
născând în jur cetăţi cu-n singur clic
de nu alungi străinul ce deplânge
că nu mai pot un vers întreg să zic
de nu opreşti o clipă ce se frânge
nu ai un loc al tău nu ai nimic

Lucian MĂNĂILESCU

ÎN ODĂJDIILE MOLIILOR

Fluturii năvălesc seara
de pe afişele gloriei în scena
orbită de reflectoare, printre
decoruri şi aplauze plictisite.

Uneori, mi-e milă de aripile lor
de lumină creponată, mâzgălită
cu polenul galben al crinilor…

Dar ei sunt veseli, ei se reproduc
în odăjdiile moliilor,
dau de mâncare la vrăbii sau
planează peste hărţile Americii,
unde li s-a spus că
până şi Dumnezeu există.

RAMBO

Viaţa noastră e regizată în serial – ca la Hollywood:

Rambo 1 – cineva te aruncă din cer într-o junglă
de întâmplări şi tăceri foşnitoare, te strecori
pe lângă urangutani şi reptile, adulmeci trecutul
ca o hienă, nu te vede nimeni când încolăceşti
trupul singurei femei care trăieşte acolo,
ploaia mitraliază umbrele, e târziu, e foarte târziu
şi liniştea sirenelor urlă asurzind asfinţitul în flăcări.

Rambo 2 – pluteşti pe un fluviu fără întoarcere,
aceeaşi junglă şi gurile de metrou şi afişele multicolore
proclamând fericirea, lângă tine mor amintirile,
scuipi printre dinţi şi arăţi adeverinţa ta de erou,
fiara de dincolo priveşte prin tine şi îţi trânteşte în nas
ca pe o ghilotină, geamul cu gratii al ghişeului.

Rambo 3 – Avionul plin cu de păpuşi de cârpă trece
razant cu viaţa şi la unu-doi-trei păşeşti în gol,
după tine roiul de păpuşi, gloanţele zboară în toate direcţiile,
un crocodil se scufundă în mlaştină,
aşteptând să faci un pas imprudent
şi regizorul zice, „Tăiaţi secvenţa, reluăm de la scena
în care Rambo îmbătrâneşte ascuţindu-şi cuţitul!”

FLOAREA DE PĂPĂDIE

Ai venit pe un drum
de mătase şi rouă
cu vântul în păr,
din părere ai venit
şi acum, sub cireşul sălbatic,
îţi povestesc un fluture
şi mă joc de-a viaţa
cu o floare de păpădie.

SCRISORI DIN RAI

Mi-e teamă, iubito, că toate ninsorile
pe care ţi le-am scris din Raiul meu albastru
se vor topi în geanta poştaşului nerod
şi el se va duce acasă revoltat:
– La dracu’, blonda mea inexistentă,
cu meseria asta de câine!
Toată ziua car valurile oceanului
şi ăla tot scrie şi scrie şi scrie
și-şi trimite corespondenţa
numai la adrese necunoscute…

PRIVEGHIUL POETULUI SINGUR

Vă rog, nu-l mai plângeţi, cu
cocoloaşe de hârtie pe poetul
plecat, pe care nu l-aţi cunoscut
decât din drojdia atavică
a propriei voastre spaime de moarte
sau din fotografiile
ghilotinate de prin reviste.

Înainte de a pleca în caleaşca
nevăzută, el a concediat bocitoarele,
şi s-a plâns singur,
cu ochii căprui sau albaştri
ai iubitelor care l-au înmormântat
în braţele lor de zăpadă…

CU INIMA ÎN FLĂCĂRI

Soarele apune sub osul de zăpadă
al frunţii, cineva se joacă de-a zborul
şi, pe prispa din copilărie, visul
devine necruţător, precum
ochii de lup ai stelelor ademeniţi
de stârvul întunericului.

E aşa de târziu şi de niciunde –
mama apride focul în vatra veche
şi inima mea străluceşte
sub scrâşnetul de cenuşă al fericirii…

ÎNTUNERICUL RAŢIUNII PURE

Am fost furnică şi floare,
înainte să-mi caut un rost,
ciocârlie orbită de soare,
scoică rostogolită de valuri,
stea fără noroc şi piatră
şi copac şi vâltoare…

Acum sunt om; îmi pun
întrebări, visez şi caut…

Oh, Doamne, fă-mă iar fără rost,
picătură de ploaie sau
zbor de rândunică…

Să nu-mi mai fie frică!

INVOCAŢIE

Străinul din mine urcă
Golgota oglinzii, nici o candelă
nu-i mai pâlpâie drumul
prin întuneric, el e primul
care aruncă cu piatra
în icoana Maicii fecioare,
îţi înfăşoară pe mâinile
strânse a rugă pielea de şarpe
a asfinţitului şi râde
şi bea cu neguţătorii din templu,
şi iubeşte veveriţele şi câinii
măsluind al treilea cântat
al cocoşului….

După care îşi ia amintirile
în spate, îşi aşază cununa
de spini pe frunte
şi şopteşte, în urechile
surde ale mulţimii, cu buzele arse:
“Eli, Eli, Lama Sabachthani”…

ÎN BURTA CALULUI DE LEMN

Grecii dorm sub zidurile de cenuşă ridicate
între ei şi realitate, în burta calului de lemn
Ulise aşteaptă să se nască, alaiul troienilor
se pregăteşte de sărbătoare, Homer pipăie
pielea jilavă a mării şi cântă despre toate acestea,
care se vor întâmpla mult mai târziu,
lăsând pe nisip urme de paşi risipite
de valurile plecărilor fără întoarcere

NINGE PE GOLGOTA

În inima zăpezii răsărise
un soare orb şi palid
care scâncea înfometat
după culori – şi galbenul
şi roşul şi verdele,
erau bordeie ale singurătăţii
văruite de o mie de ori….

„Doamne – m-am trezit
vorbind singur – de ce ai dat
soarta asta nedreaptă
imaculării?…
El a tăcut şi au nins albastru
lacrimile crucificării.

Adrian BOTEZ

IARNA LUMII

a pătruns iarna în măduva lumii
primăvàra e iarnă – în verdele-i pal
poticnindu-se-n valul şi-n spumele strunii
trece-ngânat şi rânjind o mârţoagă de cal…

bat vânturi polàre prin pulberi de regi
vârtejind şi smulgând – coroana şi capul…
toţi sòrii din ceruri – o spuză de negi…
butucul se zguduie: el e casapul

izbind cu satâru-n risipi de rubine…
degeaba-ţi întrebi şi acuzi dumnezeul:
dugheana de sloiuri n-ascunde vreun bine

şi-abia de acuma se lăfăie greul…
…n-am vorbe de rugă – dau demoni pe goarnă:
e iarnă… e iarnă… e iarnă… e iarnă…

MI-ESTE SOMN ŞI DOR DE LUNĂ

mi-este somn şi dor de lună
turme-n stele se adună
mi-este somn şi dor de soare
umblă ceasuri să m-omoare

nu mă da – neică stejar
unge-mă pe piept cu jar
iar tu – bradule din munte
fă-mă rege cu-a ta frunte

Istorie literară

Iordan DATCU

O CARTE PENTRU NEUITARE

Petru Ursache a publicat sistematic, între anii 2006 și 2013, cu deosebire în rubrica sa din „Convorbiri literare“, o serie de articole despre ororile înfăptuite de comunism, despre criminalism, despre încălcarea drepturilor omului. În toate aceste pagini revine, ca un laitmotiv, obligația celui care scrie despre aceste teme de a apela la documente autentice, netrucate. „Este de dorit – scrie el – ca documentul istoric să-și recapete credibilitatea în înfățișare corectă și în slujba adevărului vrednic de memorie, privind destinul postbelic al românilor, fără teamă, fără prejudecată și fără teze prefabricate cu ifose postmoderniste.“ Trebuie să fie respinsă istoria care „continuă să fie falsificată sub diktat“, aceea scrisă de noii rolleri, de vâșinskii zilelor noastre, aceea „corectată după capriciile carieriștilor de ocazie“. „Trebuie să ne intre în cap că istoria «se scrie» și mai ales se rescrie cu labele strâns încordate ale monștrilor puterii, nu cu sângele celor morți în tranșee ori în celulare, nici cu lacrimile celor ce-și petrec viața în schit și în capelă.“ Pentru a contracara o astfel de istorie, profund falsificată, se impune să se apeleze la martorii și eroii care au supraviețuit regimului de exterminare, la arhive: „Trebuie să răscolim arhivele, să ieșim la lumină cu documente doveditoare, ca măcar noua generație să fie scutită de rătăciri păguboase, hotărându-se să-și construiască propriul destin la ea acasă.“ Se va pune capăt uitării, ignoranței, mancurtizării, dacă istoria se va baza pe valorificarea literaturii istorice de natură concentraționară, pe jurnalele, memorialele, evocările celor care au petrecut mulți ani în iadul pușcăriilor, pe dosarele de anchetă pe loturi de condamnați, pe dosarele individuale academice și fundații precum Institutul Național pentru Studierea Totalitarismului, Centrul de Istorie și Civilizație Europeană, Fundația Alianța Civică.
Credincios acestor criterii, a parcurs, ani de-a rândul, o bibliografie uriașă, un loc aparte ocupând jurnalele de închisoare semnate de Dumitru Bacu, Grigore Caraza, Paul Goma, Grigore Dumitrescu, Nicolae Mărgineanu, Ioan Ianolide, Justin Pârvu, Nistor Chioreanu, N. Steinhardt, Marcel Petrișor, Oana Orlea, Florin Constantin Pavlovici, Mihai Buracu și documente de mare preț tipărite de Gh. Buzatu și V.Fl. Dobrinescu.
Tribunalele poporului, securitatea, gardieni șefi, torționari au condamnat o mare varietate de „dușmani ai poporului“: elitele Unirii, elitele militare, foști miniștri, industriași, latifundiari, intelectuali, înalți funcționari, preoți, țărani care s-au opus colectivizării, până la elevi de liceu, între ei și Onofrei Adrian, coleg al lui Ursache la Liceul Național din Iași, arestat în 1948, toți au fost supuși unei cumplite terori, au fost înfometați, ținuți în frig, au fost lipsiți de aer, umiliți, schilodiți. Torționari ai lui Nicolschi, Teohari Georgescu și Alexandru Drăghici, cu chipuri și comportament de fiare, s-au întrecut în fapte cumplite.
Petru Ursache prezintă toate aceste atrocități, în capitole despre drama generalilor care au refuzat să intre în diviziile trădătoare „Tudor Vladimirescu“ și „Horia, Cloșca și Crișan“, despre procesele loturilor. Tot loturi au fost inventate și în Basarabia, într-unul din acestea văzându-se inclus și eminentul etnolog Petre V. Ștefănucă, colaborator al echipelor de cercetare sociologică ale lui Dimitrie Gusti, care nu cunoștea pe nimeni din închipuitul lot și care era condamnat pentru că era român și vorbea românește. Dintr-un asemenea lot a făcut parte și sociologul și statisticianul Anton Golopenția. Scriind despre „Cazul“ Anton Golopenția, Petru Ursache ține de la început să-l prevină pe cititor că „Ar trebui să se subînțeleagă prin acest titlu, sigur și dezarmant de exact, întreaga intelectualitate a țării, cu precădere elita cea adevărată, nu contrafăcută, emblema de heraldică a spiritualității românești; aceea care era înnobilată cu gânduri curate și umanitariste; aceea care ne reprezenta cu demnitate și în chip glorios în lume, ca națiune energică, responsabilă de sine și înzestrată cu puteri creatoare; aceea care conducea cu calm și prevedere corectă instituțiile fundamentale ale statului, în acord cu interesele vitale ale majorității. Era singura în măsură și în putere să se opună cu toată ființa propagandei comuniste devastatoare. Urmarea o cunoaștem: furia roșie s-a năpustit înainte de toate asupra intelectualității de clasa cea mai aleasă. A spulberat-o din cale, a aruncat-o în închisori grele, a izgonit-o peste hotare și nici astăzi nu încetează să arunce venin asupra ei. A fost un masacru diabolic, executat cu sistemă, pentru că s-a operat selectiv și de sus în jos, până la ultima formă de rezistență. Anton Golopenția a căzut încă din prima linie, «fără cauză». La fel, Gh. I. Brătianu, Mircea Vulcănescu, iar asemenea destine inimaginabil de tragice sunt multe și, din păcate, încă necunoscute.“
Cu aceeași stăruință și cu forță demascatoare tratează Petru Ursache o altă temă, despre care s-a tăcut compact în anii comunismului. Bazat pe lucrări foarte informate, ca acelea semnate de Cicerone Ionițoiu, Rezistența armată anticomunistă în Munții României, 1946–1958 (1993), Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. (Din rezistența anticomunistă în munții Făgăraș) (1-2, 4, 1993, 2003), Nicolae Baciu, Agonia României: 1944–1948. Dosarele secrete acuză (1990), Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara. Mărturii de Cornel Drăgoi, culese și editate de Irina Nicolau și Tudor Nițu (1993) și multe altele, demonstrează, cu deosebire ajutat de cartea lui Cicerone Ionițoiu, că ele „înfățișează lupta armată dusă de ostași și de civili împotriva bolșeo-comunismului, în toată amploarea, pe cuprinsul întregii țări și pe întinderea unui deceniu; o hartă mișcătoare cu zone de rezistență, cu grupuri de luptători devotați libertății și gliei, cu destine tragice.“
Cărți de mare probitate depun mărturie despre aspectele pe care le lua represiunea, de fapt exterminarea, în diverse carcere: aceea a lui Mihai Buracu, Tăblițele de săpun de la Itșet-Ip (2003) despre pregătirea victimelor pentru a deveni călăi; aceea a lui Marcel Petrișor, Cumplite încercări, Doamne! (2011), despre cumplitul tratament la care erau supuși deținuții la Casimcea („un microcelular în interiorul Jilavei“), care „s-a transformat – scrie Petru Ursache – dintr-o «mlaștină a disperării», într-un fort al rezistenței morale și anticomuniste; nu un cerc în cerc de infern, ci un fort în fort, pe drumul greu al suferinței, al crucii, al revenirii omului ca ființă creaturală.“
Între locurile de martiraj s-a aflat și Bărăganul, unde au fost deportați, începând din 1951, sub paza a peste 10000 de soldați înarmați – în sate-lagăr 12792 de familii cuprinzând 42320 de persoane, obligate să-și facă locuințe și să trăiască în sărăcie. Evenimente care au făcut obiectul unor lucrări precum Martiraj în Bărăgan. Lătești (2006), de Vasile Calestru, Drama deportaților, de Constantin Aioanei și Cristian Troncotă, Deportați în Bărăgan, de Dumitru Brusalinski, Drama D.O.-iștilor din Bărăganul ialomițean, de Nicolae Țiripan, Fotomemoria unei deportări, Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, de Viorel Marineasa și Daniel Vighi, Istorie trăită, istorie povestită de Smaranda Vultur ș.a.
În cel mai firesc și cuprinzător demers istoric, Petru Ursache prezintă și realitățile din nordul Bucovinei, unde elementul ucrainean, „asumându-și pe proprie răspundere puterea în partea locului, a trecut la represalii după metode extremiste învățate de la «fratele mai mare».“ Cu privire la Basarabia examinează lucrări doveditoare, precum Basarabia necunoscută, de Iurie Colesnic, și mai vechile lucrări de Nicolae Iorga, Neamul românesc în Basarabia, de Ion I. Nistor, Istoria Basarabiei. Despre Transnistria parcurge lucrări de Al. Boldur, Românii și strămoșii lor în istoria Transnistriei, de Nichita Smochină, Din trecutul românesc al Transnistriei și Din amarul românilor transnistrieni. Masacrul de la Nistru, și lucrări noi de Anton Moraru, Istoria românilor. Basarabia și Transnistria, de Gribincea Argentina, Gribincea Mihai și Șișcanu Ion, Politica de moldovenizare de Gheorghe Cojocaru, Kominternul și originile moldovenismului. Cu privire la lucrările mai noi, ca acestea, Petru Ursache apreciază critic că „Se poate constata că, pe un anume palier al demersului științific, istoriografia postdecembristă, elaborată la Chișinău, o întrece în rigoare documentară și obiectivitate interpretativă pe cea realizată în laboratoarele bucureștene“.
Petru Ursache, etnologul, esteticianul și istoricul literar, a socotit că este de datoria sa să scrie nu doar cărți de etnoestetică, de etnosofie, de estetică teologică, nu doar cărți despre Titu Maiorescu, Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu, Paul Goma și Cezar Ivănescu, ci și o carte ca aceasta pe care o comentăm, despre faza represivă a comunismului, un „manual de iluminare“, cum a numit-o Adrian Alui Gheorghe. S-a documentat ani de zile pentru scrierea ei, a parcurs o bibliografie uriașă, profund emoționat de tratamentul inuman de care au avut „parte“ atâția patrioți, atâția eroi, atâtea valori. „Avea lacrimi în ochi citind Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ioan Ioanid, Întoarcerea la Hristos. Documente pentru o lume nouă de Ioan Ianolide, Demascarea de Grigore Dumitrescu, Postrauma de detenție și urmările ei de Nicu Ioniță și altele, și altele“ – scrie Magda Ursache. În ultimele sale zile de viață, se visa el însuși încarcerat, avea coșmaruri. Așa procedase, în alte condiții, adică a părăsit pentru un timp studiile de etnologie, și Petru Caraman, publicând studiul Românitatea Basarabiei văzută de știința oficială sovietică, în „Însemnări ieșene“ (1940, nr. 1), număr care a fost interzis de cenzura germană și topit, care, de asemenea, a protestat public, într-o întâlnire culturală de la Iași, despre care mi-a scris în 24 martie 1968, și în cadrul căreia a spus: „Se poate imagina ceva mai absurd decât ca un regim care se pretinde democratic în gradul superlativ, să distrugă din temelie, cu atâta furie oarbă, tocmai focarele de radiere a culturii și artei poporului?“ Un motiv al înlăturării sale de la Universitatea din Iași a fost protestul său deschis la răpirea Basarabiei.
Istorie, genocid, etnocid, ediție integrală, prefață de Magda Ursache, cu postfață de Theodor Codreanu, apărută la Eikon (2019, 582 p.), prin profunzimea cu care Petru Ursache a tratat toate componentele ei, prin forța cu care denunță un regim criminal, este una dintre cele mai temeinice lucrări ale sale. Magda Ursache, care a reeditat mai multe cărți ale soțului său, scrie despre el în prefața intitulată Istoria unei cărți sau Lecția neuitării: …„nu știu dacă i-am înrăutățit viața sau nu, dar posteritatea încerc să i-o îmbunătățesc cât pot și cât merită“. Noi, care am urmărit cu interesul pe care îl merită opera savantului, și citit numeroasele reeditări pe care le-a îngrijit Magda Ursache, apreciem că demersul său editorial recuperativ este profund legitim și asumat cu profesionalism, cu exemplară dăruire.