De-ai noștri! – Mircea V. Homescu – Aporii… (1)
CINISM – UNICA TOXINĂ BINEFĂCĂTOARE DIN ANUL 2002
MIC DISCURS DESPRE CINISM (BINE TEMPERAT)
„Cinism… tu ispita a tuturor inteligențelor”
A. Camus
Unii cred că cinismul ar fi o mică năzbâtie care „explodează pe țeava tunului… și-l rănește pe tunar”; eu nu cred așa ceva, deoarece până azi n-am văzut nici un astfel de „tunar” care să fi „decedat” din cauza unei astfel de răni, ba dimpotrivă… le-a mers și le merge din ce în ce mai bine.
Altora, li se pare că ar fi „ultima stație” morală către care conduce o înțelegere clară a vieții, considerată totuși imorală de către pudibonzii lumii.
Cinismul, ca „specificitate” de gândire și comportare, este atribuit în mod patern atenianului Antistene (444 – 365 î.Hr.), discipol al lui Socrate și maestru al lui Diogene; un nume mai puțin celebru, între două celebrități.
Ce vor cinicii, azi ca și ieri?
Înainte de orice, s fidarea conveniențelor statuate, oarecât agresiv-zgomotoase, precum… lătratul câinilor… ; și, plecând de aici, emblema tagmei filozofilor cinici a rămas tot un câine.
Însuși numele „curentului” cinicilor tot de la mamiferul domestic amintit, derivă (grecește, kuon – kunos = câine).
Se mai povestește că cinicii sfidau multe „formalisme” social-morale ale vieții – inclusiv „acuratețea” veșmintelor – motiv pentru care, se zice, că Socrate ar fi spus lui Antistene că-i vede (sesizează) orgoliul (specific cinicilor)… chiar și prin găurile îmbrăcămintei.
Azi, se pare că nu mai revendică nimeni – pentru sine, în mod deosebit – apartenența la „tagma” cinicilor; oare din motive de rușine?
Eu nu cred că rușinea ar fi cauza acestei abțineri, fiindcă mai… fiecare dintre noi se dovedește cinic, măcar de trei ori pe zi, dacă nu… de trei ori pe oră.
Din gură, însă nu ezităm să pretindem că ne displace cinismul, ba chiar să-l condamnăm.
În care manieră „condamnăm” cinismul, se va desprinde din conținutul acestui mic „discurs” pe care m-am căznit – oarecât – să-l temperez, dar nu atât cât am dorit, mai puțin fiindcă m-aș fi rușinat de cinism.
De ce ne-am jena însă… de opțiunea cinică, în viață?; și – în consecință – pe cine mai sperie azi rușinea, ca să ne jenăm atunci când o sfidăm?
Să fim „tari” și să recunoaștem că gafele pe care le comitem – din când în când – sunt singurele noastre fapte în care nu există nici un strop de cinism.
Ele sunt confirmarea ludic-comică a bunei noastre credințe, atunci când ne permitem s-o expunem „văzului” tuturor; fiți curajoși, recunoașteți că așa este.
În rest… sfidăm cu ironie; ceea ce tot un fel de cinism se poate considera.
Să fie adevărat că, în viața intelectuală, consecvența reprezintă, de fapt, o lașă/tacită recunoaștere a eșecului; și că, prin aceasta, ne trădăm neputința de a schimba „macazul” opțional și de a re-orienta cap-compasul acțiunilor? Cineva – odată – care s-a crezut mare gânditor și într-ale politicii (deși n-a fost… până la urmă), zicea că îndărătul consecvenței se ascunde teama că „renunțările” noastre abandonate ar putea fi „culese”/adunate de altcineva mai isteț, spre a le valorifica pentru el; abia atunci am avea motive serioase să murim de ciudă; așa că pentru a evita un atare risc…rămânem consecvenți, chiar si în fața evidențelor contrare, cele mai ferme. Ce facem, deci? Mai votăm cu consecvența? Mai adaugă, același „gânditor”, și că… fidelitatea/consecvența conjugală are la bază tot… eșecul îndrăznelii de a-ți înșela perechea; pentru ca nu cumva să apară altul și să culeagă ceea ce tu… etc., etc.
În domeniul existenței curente a omului n-a dominat niciodată un echilibru stabil între preț și valoare, fiindcă prețul este material/funciar, iar valoarea incumbă mai ales o componentă morală/spirituală. Vreți o dovadă ad-hoc? Azi, mai ales, dar nici altădată în prea mare măsură, oamenii n-au știut decât prețul a tot ce „fac” (sau produc) și … niciodată valoarea acestor creații. Cel mai adesea stabilim cvasi-precis prețul, dar ignorăm – sau ne înșelăm – în domeniul valorii
Eu unul apreciez enorm punctualitatea și mă cert zilnic cu diverși… care n-au respect pentru ea. Într-o zi, însă, mi-a zis cineva o vorbă care m-a pus pe gânduri, pe care o voi reproduce fără nici un comentariu. Punctualitatea este… un hoț care fură timpul! Îmi place paradigma, recunosc, dar nu m-a convins… pentru a o accepta, deși mă obsedează; ca dovadă… am și reprodus-o
Se zice că mai toate femeile nu au nimic de spus… dar „spun” asta într-un mod deosebit de încântător și cu foarte mult farmec. Nici bărbații, însă, chiar destul de mulți dintre ei, nu se plasează mai presus, în sfera vorbirii care nu spune nimic; dacă e să fim cinstiți
Mă întreb, de multe ori, de ce e atât de multă destrămare a căsătoriilor pe lume, cu osebire în ultima jumătate de veac? Explicații ar fi multe; nu mă hazardez eu să le enumăr pe toate. Mie, însă, mi se pare că vina constă în „amănuntul” că – tot mai frecvent – bărbații se însoară fiindcă se plictisesc de burlăcie, iar femeile fiindcă au fost și rămân mereu curioase. Ambele motive… insuficiente pentru o „întreprindere” care trebuie să dureze în timp. Din această combinație de motivații, rezultă… dezamăgirea ambilor parteneri, vis-à-vis de aventura comisă împreună; iar după dezamăgire vine dezinteresul, apoi „nevoia” de înșelare (uneori reciprocă) și în final destrămarea/divorțul.
S-a zis, mai demult, că femeile ar reprezenta triumful materiei asupra inteligenței, iar bărbații triumful inteligenței asupra…; ei bine, nu e așa precum s-ar aștepta oricine, adică… asupra materiei; este, din nefericire, triumful inteligenței asupra moralei. Da, bărbații – mai ales – dar nu numai ei, reprezintă un adevărat apogeu al sfidării moralei prin inteligență. Poate că din aceste motive folclorul sapiențial românesc a sintagmat cum că nu e de nici un folos dacă brânza bună ( inteligența adică) se află în burduf de câine ( în slujba imoralității, adică).
Pentru foarte multă lume experiența nu lasă foarte multe învățăminte, deși ar fi de dorit, teoretic,. De altfel, ca și perechea ei – conștiința – experiența nu reușește decât rareori să ne oprească de la păcat/fapte rele, ca să nu mai vorbesc de repetarea lor. Poate că, din aceste motive, „specialiștii” în premoniție se interesează atât de mult de trecutul omului. Relele făptuite în trecut – cu silă, poate – le vom repeta și în viitor, sigur – și eventual cu o rău-mascată… plăcere/bucurie. Este cinică această abordare a problemei? Este, firește; dar ce-i putem face dacă… este, există adică?
Paradox… după paradox. De câte ori suntem fericiți suntem și buni; dar – ca și cum ar dori cineva să ne întoarcă de pe drumul cel bun – nu suntem fericiți ori de câte ori suntem și buni. Ce am zis mai înainte pare a fi un drum cu sens unic. Oare – nu cumva – pentru stupidul motiv că, în viață, pentru orice faptă bună, suntem încărcați la preț (un fel de TVA pentru exces de moralitate?); ceea ce ne „lecuiește”… pe veci, să mai facem fapte bune?
Destinul tragic al „unora” (se pare că mai ales al femeilor) ar fi… să trezească în alții impulsul de a crea genialități/capodopere. Ce s-ar putea comenta? Mai nimic, fiindcă nici „experiența” cotidiană a vieții nu arată altceva. Ce ne facem însă… că imediat vine secvența paradoxală, anume că aceiași „stimulatori enzimatici” se dovedesc malefici… împiedicând împlinirea – în fapt – a genialității/capodoperelor. Asta ce mai este? Destin? Cinism?
Tragică nedreptate ar fi comis… cineva, atunci când a hărăzit, în speța umană, ca frumusețea adevărată a chipului să se isprăvească „acolo” (adică la acela) unde intelectualizarea (de ce nu înțelepciunea?) stăpânește și grăiește prin trăsăturile celui în cauză. Să fie de vină faptul că spiritualizarea întru înțelepciune (inteligență) implică o trudnică crispare a chipului – reflex al încordării ființei întregi – îndepărtând astfel de pe chip liniștea serenă, cu care rimează… frumusețea? Sau, poate, fiindcă intelectul are – în heraldica lui – o concentrare a trăirii (unii îi zic exagerare), care perturbă echilibrul armonic al oricărei frumuseți? Mai simplu vorbind, să fie înțelepții…ne-frumoși?
Legea unui anume fel de paradox, care domină în acest secol pe care ne pregătim să-l trecem în arhiva trecutului, ne-a făcut, pe tot mai mulți, să ne jenăm cumplit… de propriile virtuți. Și asta fiindcă în viață ne întâlnim – tot mai rar, la tot mai puțini semeni – cu virtuțile. Lege… a devenit imoralitatea, păcatul și mârșăvia. Iar, cum ne place să fim la fel ca ceilalți – respectiv să nu ieșim din gloată – ne jenăm să mai părem cuiva… virtuoși. Cu vremea, ajungem să pierdem chiar exercițiul virtuții, al cinstei și al moralității. Așa se face că însăși conduita firească, cea „ de toate zilele”, ajunge să fie ne-firească, afectată, firescul rămânând, dar și devenind, prin singularizarea implementării în existența curentă, o biată excepție… virtuoasă. Iată cum cădem din paradox în paradox; ne jenăm să ne recunoaștem virtuțile în speță conduita firească, neafectată), trezindu-ne la un moment dat că înlocuim firescul cu afectarea, cu prețiozitatea. Pentru ca în final – printr-un fel de extrapolare – fiindcă acest ciclu al decăderii duce la un anume final – ajungem să echivalăm conștiința cu… lașitatea, conștiința rămânând doar o deplorabilă „firmă” plasată la intrarea în edificiul ființei noastre, așa cum îi trăim existența; o firmă înșelătoare, bineînțeles, care corespunde „interiorului”… dubios ca și firma.
De când omului a început să-i fie frică de el însuși – refuzând a se mai cunoaște și aruncând în sub(in)conștient tot ce nu-i convine – spaima față de obște/societate a luat locul moralei, și prin asemănare – frica de Dumnezeu a luat locul iubirii, devenind „motivația” religiei, așa cum este „pricepută” ea azi, de către o mare parte din omenire. Toate aceste metamorfoze/sublimări defulante, colorate afectiv „în albastru”, de către sistemul nostru opțional/evaluant, nu rămân însă nesancționate; astfel că refulările, înghesuite în subsolul persoanei, clocesc intens și răbufnesc în „viața” din care au fost izgonite, cu o nebănuită violență și putere de dinamizare a acțiunilor. Tot ce clocește în m i n t e , răbufnește în trup; dar noi n-am înțeles, încă, acest mecanism, cu destulă claritate. Trupul păcătuiește odată, și cu asta se stinge „energia” reacției. Sufletul, însă, păcătuiește într-un „lanț” prelung, seriat, prevăzut cu prea multă perfidie. Trupul se purifică… păcătuind; sufletul… niciodată, fără „sublimare” De ispită nu scapi decât supunându-i-te. Încercând să i te opui , îți otrăvești sufletul… nu cu altceva, decât cu dorul după ceea ce ai refuzat odată. Toate acestea se petrec deoarece atât minunile cât și păcatele se produc în mintea omului și nu în trupul lui. Chiar și Biblia ne învață – într-un mod apropiat de cele mai sus expuse – că nu e păcat „ceea ce bagi în gură, ci ceea ce scoți…”(vorbe, idei); și tot Biblia (Romani, VII, 15-24) zice că legea păcatului e mai „tare” decât dorința cea bună a omului. Să nu se creadă că fac apologia păcatului; încerc doar motivarea neputinței de a-i rezista… fără să-l experiezi (?!) într-un fel oarecare. Ar putea fi vorba de cinism și într-o astfel de optică?
Oameni buni (buni, oare?), fiți – măcar odată – sinceri și recunoașteți că dăruiți, cu elan, mai ales… ceea ce nu vă trebuie; n-am zis ce vă prisosește, fiindcă dacă-ar fi după noi, niciodată nu ne-ar prisosi… nimic, indiferent „cât” am avea, din orice. O altă față a problemei ar fi să dăruiești din ceea ce abia dacă ai, cât de cât. Superlativul, însă, este să dăruiești… din ceea ce nu ai (vezi Michaux și Steinhardt), paradox prin care dăruind ceea ce nu ai, dobândești și tu. Să nu fim sceptici, se poate și așa. Despre partea inițială a paragrafului, adică „darul din ce nu-ți trebuie”, voi zice doar o vorbă, anume că un astfel de dar este „prăpastia generozității/dărniciei.
Personalitățile/oamenii de excepție – nu neapărat geniile – ascund o discrepanță decepționantă între ceea ce f a c (motivul individualizării, genialității) și ceea ce sunt (conduita zilnică). Iar, ca o inechitabilă compensare, mediocritățile domeniilor pe care lumea le divinizează (domeniile, nu mediocritățile sunt divinizate!), au o comportare cotidiană plină de farmec, apetisantă, care cucerește și impresionează. Despre o atare excepție – să lăsăm de pildă un poet desăvârșit – un critic malițios spunea cândva că pune în opera scrisă poezia pe care nu se pricepe deloc s-o „trăiască” în viață. La antipod se află poetul mediocru care „trăiește” în cotidian farmecul poeziei pe care nu e în stare s-o scrie. În atare conjunctură de situații, să fie vorba tot de o abordare cinică a interpretării? Să fie uneori chiar și destinul… cinic?
Pentru omul contemporan – sufocat de revărsarea informațională – la care este supus printr-o violentă agresiune mintală – a devenit o autentică dramă paradoxul/dilemă de a ști mai mult decât crezi că știi (nu invers precum se întâmplă de obicei), vis-à-vis de ipostaza de a ști mai puțin decât ai vrea (sau ar trebui) să știi. Așa cum pe unii îi deprimă dilematica incertitudine – mai înainte formulată – pe mine mă năucește, de-a binelea; înot – cu disperare – în oceanul informațional care mă înconjoară, numit viața mea intelectuală firească, fără a ști dacă știu tot ce-ar trebui să știu. Singura certitudine pe care o am – acum la peste șase decenii de „prezență” în viață – fiind aceea că nu cred, și nici nu simt, că ar fi prea mare diferență între ceea ce știu și ceea ce … cred că știu. Întreaga viață am consacrat-o acestui realism… lucid, autoevaluant.
Deși trăim într-o epocă în care imaginația, utopiile și ficțiunile ne asaltează existența și preocupările, ne rămâne totuși o mângâiere; anume aceea că adevăratul mister al lumii și vieții se află în cele văzute și nu în cele închipuite. De aceea nu pot pricepe de ce ne captivează atât de mult producțiile „s.f.” care, în nici un caz, nu pot depăși, în materie de mister, ceea ce ni se întâmplă nouă clipă de clipă și, pentru care mister, nu avem explicații plauzibile… nici măcar 5%. Când vom avea o viziune pragmatică față de „misterele” trăite, și când vom renunța să ne mai drogăm cu mistere „artificiale”… create de neștiința noastră?
A trebuit să schimb prefixul vârstei pentru a înțelege tot ce m-a stânjenit mai mult, de-a lungul anilor…, greșelile mele din trecut: greșeli cu obsesia cărora… am început să îmbătrânesc. Cât de mult aș vrea să fiu crezut atunci când afirma că… dacă vrei să întinerești, cu adevărat, n-ai decât o singură cale, să repeți nebuniile tinereții; nu poți, înseamnă că nici să mai „întinerești” nu poți. Fiindcă… atenție, nu spun vorbă fără acoperire, marea taină a vieții în temeiul căreia „privim” spre tinerețe, este aceea că singurul lucru pe care nu-l regretăm niciodată, în adânca noastră intimitate… sunt „greșelile”. Rămânem, tot restul vieții – pentru ele – cu o duioasă nostalgie. Mai au și alții astfel de sentimentalisme față de un anume trecut al lor? În ceea ce mă privește nu sunt convins că am reușit să scormonesc destul de adânc „în mine” pentru a putea găsi justificări raționale. Poate că nici nu le simt nevoia. Este destul că eu simt tot ce am spus; n-am nevoie să știu (cu rațiunea) dacă e așa, sau altfel.
* * *
Fiindcă am făcut deja o mărturisire, am să închei tot cu o mărturisire. Opțiunea cinică a evaluărilor a fost o prezentă mereu în viața mea. A fost tentația cea mai constantă din gândurile mele, împotriva căreia am încercat – mai puțin constant decât mi-a stat ea în cale – să rezist. Mărturisesc însă că nu-mi dau seama dacă am făcut acest lucru destul… sau prea puțin; sunt sigur însă că „prea mult” nu l-am făcut, în nici un caz… dar nici n-am dorit să pețesc acest „prea mult”. Morala din mine, pe care mi-am „zidit-o” singur, îmi spune că exact atât. a și fost necesar; iar pentru viitor, poate că nici măcar atât.
Dixi et salvavi animam meam.
Râmnicu Sărat
Ópus-ul unei singure
nopți, 27 oct. Ora 23
până la 28 oct. Ora 04
anul 1994
