Literadur nr. 15 (6)
Izara BATRES
Doctor în literatură, licențiată în Jurnalism,
master în Cercetare Literară și Formarea
Cadrelor Didactice. Scrie poezie, proză, eseu
și teatru. Dintre recunoașterile primite
amintim Premiul Mondial de Poezie
Fernando Rielo ediția a XXXVI-a (2016).
Cărți publicate: Bulevardele timpului, Focul
înspre lumină, Triptic Confesiuni la
psihanalist, ENC sau Visul peștelui licurici,
Cortázar și París: Ultima rundă, Fără rețea.
Poetul și timpul
Un sfinx,
își coboară pleoapele de infinit și nisip,
peste miracolul nocturn
al albastrului pământ.
Clipele se scurg, lire.
Timpul închide, domol, cartea
luminii și a frumuseții.
O dorință-ndepărtată, de la miezul nopții,
se risipește în versuri, zburând,
spre imensitatea de foc,
Poetul și timpul,
ca într-o eratică prigoană,
se sinucid,
din prea multă dragoste de viață.
Poem
Voi concepe o sălbatică fântână,
o fântână moale și elastică,
iar apa va izvorî din belșug,
și va uda inversul sensului,
trezind marionetele ce se mișcă
sub corzi.
Va fi o fântână înclinată ce va răspândi raze
de soare
și va desena interstițiul pe culoarea griuniformă.
Îmi voi recupera cărțile,
voi picta răsăritul pe ele cu litere noi
pentru noi ascultători,
voi rupe paginile moarte,
textul mort, sângele mort.
Privește cum se naște, făcând implozie în
crin,
miracol de cerneală, pulsația esențială ce va
alimenta
tranziția noastră de elemente.
Și, deja scriu, pe foi, pe aer,
pe invizibila cupolă a cerului.
Poem
Ieri mă întrebam cum am ajuns aici.
Am venit ca să visez aventuri.
Dar, oare nu o făcusem deja?
Nu m-au vrăjit chiar aceste străzi
ce se întind la infinit?
Nu mi-a fost milă de asfaltul acesta dulce
ce vrea să se înalțe deasupra nimicului?
Multe zboruri au rămas la jumătate.
Umbrele înoată peste amintirea unui soare
ce a murit în iarnă.
Această gaură ne-a prins în mijlocul luminii,
care nu mai e,
dar n-a încetat să existe,
și doare întruna, și sfâșie și strigă.
Cred că m-am pierdut aici…
între străzile ce se cufundă în sclavia apelor
și râul acesta ce și-a dorit să fie mai mult
decât un havuz.
Spune-mi, Făuritor de stele, pot să ajung la
tine?
Primăvara cântă pe bulevarde,
și eu încă nu pot zbura.
Renaștere
Va fi o renaștere,
după răsăritul stacojiu.
Vom vedea o altă concesiune pentru cei ce
visează.
Ridică-te deasupra împrejurărilor,
acum nu mai ești pe câmpie.
Mai jos, circuitul e un sistem.
Visează până când nu mai rămâne nici un
trunchi de oțel,
până când unghiurile iubirii se vor roti
și-l vei putea vedea pe făuritorul de stele
O fisură de lumină va diviza lumea
ca să dezvăluie lințoliul original.
Va începe pulsația.
Visează până și extazul labirintului,
dincolo de iarna de piatră.
Visează, pentru că numai așa vei sta treaz
în timp ce ceilalți dorm.
Don Quijote
Quijote, lumea te-a făcut să pari un nebun
minunat.
Tu știi deja.
În capul ăsta scăpătat cu mori învechite,
și cărți vechi;
de vise și absențe,
ochii tăi vedeau dincolo de timp.
Acolo unde ceasurile se topesc
până la atingerea nesfârșirii absurdului.
Acolo unde mor, înghețate,
rădăcinile unei istorii degenerate,
ai căutat sensul.
Ai căutat un sens.
Voiai să găsești frumusețea și s-o
plăsmuiești,
s-o pecetluiești într-o formă, și s-o păstrezi.
Ce greșeală, te-ai gândit,
a crede era imposibil.
Dar intuiai,
că timpul îl va zugrăvi pe minunatul nebun.
Credeai că știi cu privirea-ți nesfârșită,
susurând din adevărul ființei,
ca o voce joasă:
,,Lumea e cea care merge de-a-ndoaselea,
Don Alonso Quijano.
Nu ești dumneata”.
Traducere: Elisabeta BOȚAN
La mulți ani!
Ianuarie
1-Ștefania Oproescu
2- Mihai Sălcuțan
4-Mircea Tănase
8- Mioara Neagu
16-Alexandru Gaiță
17-Marcela Chiriță
18-Ion Gătej
19-Gabriel Peneș
20-Valeria Manta-Tăicuțu
24-Gheorghe Oncioiu
24-Gheorghe Petcu
25-Dumitru Ursu
28-Grigore Leaua
Februarie
4-Dumitrum Dănăilă
4-Denisa Comănescu
5-Nicolai Tăicuțu
7-Spiridon Râmniceanu
7-Mihai Marius Mâncu
8-Iulian Teodor Fetcu
8-Mihai M.Macovei
8-Manuela Camelia Sava
11-Ovidiu Cameliu Petrescu
12-Dan Puric
19-Liviu Ioan Stoiciu
21-Dan Gabriel Onțeluș
22-Maria Monalisa Pleșea
27- Ana Maria P. Androne
Martie
2-Girel Barbu
4-Aurelian Mareș
9-Ștefan Dima Zărnești
12-Costel Suditu
18-Casian Crăciun
22-Elena Radu
23-Daniela Șontică
25-Mihaela Grigore Burlacu
30-Cătălin Adrian Țânțăreanu
Florentin POPESCU
Oameni și locuri din Buzăul de
altădată (XI)
Profesorii de la Liceul „B.P.
Hasdeu” (VI)
Gândindu-mă cu nostalgie la anii
liceului şi la profesorii mei de atunci, mi-a
venit în minte o amintire de mai târziu. Eram
student la Bucureşti şi-ncepusem să scriu pe la
ziare. Într-una din zile am descins în casa
scriitoarei Cella Serghi, autoarea celebrului
roman „Pânza de păianjen” pentru un interviu
promis lui Lazăr Băciucu, la „Viaţa
Buzăului”. Peste multă vreme, cred că după
anul 2000 am găsit în librării un jurnal al
scriitoarei, intitulat „Pe firul de păianjen al
amintirii”.
La fel şi eu acum, pe un alt „fir de
păianjen” – cel al amintirilor proprii păşesc cu
emoţie pe holurile şi-n curtea Liceului „B.P.
Hasdeu”, la urma-urmelor tot un fel de pânză
de păianjen, imaginară desigur, pe care
redescopăr clipe şi momente de prin anii 1967,
’68, ’69. Clipe şi momente, dar şi figuri de
dascăli care se străduiau să ne dea o mână de
ajutor spre a deveni şi noi cineva sau ceva în
viaţa de după şcoală.
De multe ori, în spatele ferestrei din care
priveam, de pe hol, în curtea largă din spatele
şcolii îl vedeam, bunăoară, pe dl. Alexandru
Chiriacescu, profesor de istorie, trecând
grăbit, cu catalogul sub braţ, spre clădirea
Internatului, unde îl aşteptau, la ora lui, nu ştiu
ce clasă, după cum nu ştiam nici câţi se
bucurau de sosirea lui şi nici câţi vor tremura
de teamă să nu-i scoată la tablă şi să-i asculte
din lecţia trecută fiindcă aceia, din motive
doar de ei ştiute, nu se pregătiseră.
Nu prea înalt de statură, dar nici scund,
dl. profesor Chiriacescu se îmbrăca într-un
costum de culoare gri, purta cămaşă albă şi numi
amintesc să-l fi văzut vreodată fără cravată
ori într-o ţinută pe care azi am numi-o lejeră
sau sportivă. Avea o faţă care impunea, ai fi
zis că era în permanenţă grav sau supărat de
ceva, că era greu, dacă nu cumva imposibil săi
intri în voie. Cel puţin aşa ni se părea nouă,
elevilor. Nu l-am văzut niciodată râzând sau
măcar zâmbind. Probabil că în cancelarie,
printre colegii lui profesori va fi fost altfel.
În ce mă priveşte preferam să-l privesc
de la distanţă şi i-am mulţumit Domnului că
nu l-am avut profesor în niciunul din cei trei
ani cât am fost elev la Liceul „Hasdeu”. Cu dl.
Traian Cristescu, cel care ne preda nouă
această materie era cu totul altceva. Ni se
părea mai comunicativ şi mai apropiat de
elevi. Poate mă înşelam. Oricum, chiar şi aşa,
cu sentimentul de uşoară teamă pe care ni-l
insufla, dl. Chiriacescu trebuie să fi fost un ins
foarte înţelegător de vreme ce n-a uitat, la
prestigiul pe care şi-l câştigase în învăţământ,
oamenii şi locurile de pe Valea Buzăului, de
unde venise în Buzău. Era din Vipereşti şi,
deşi tatăl meu nu mi-a mărturisit-o niciodată,
cred că el, acest profesor a fost omul prin care
mi s-a aranjat transferul de la Pătârlagele la
Buzău. În ce fel îl va fi abordat părintele meu
pe profesor, ce-şi vor fi spus unul altuia n-am
aflat nici până în ziua de azi (probabil că tata
îi va fi vorbit câte ceva despre inerenta
„înscriere în C.A.P.”, despre „refugiul”
familiei noastre în Buzău şi poate şi altele care
îl vor fi convins pe acela care era şi el fiu de
ţărani şi n-avea cum să nu-l înţeleagă pe un om
care venea tot dintr-un sat de pe Valea
Buzăului, de la Lera-Chiojdu. Precum ţăranii
lui Marin Preda, care atunci când ajungeau la
Bucureşti tot un ţăran de-al lor din Siliştea-
Gumeşti căutau, tot aşa şi cu tata şi cu
profesorul Chiriacescu…
Mai an, la multă vreme după ce tatăl
meu şi profesorul Chiriacescu au plecat într-o
altă lume şi probabil se vor mai fi întâlnit şi
acolo, la aniversarea celor 150 de ani ai
Liceului, aflându-mă printre invitaţi m-am
bucurat să-l regăsesc pe profesor în
publicaţiile editate cu acel prilej şi să constat
că numele i-a rămas la loc de cinste în istoria
şi-n memoria şcolii. Pe merit, desigur, fiindcă
toată viaţa lui profesorul Chiriacescu a fost un
devotat al profesiei. O profesie pe care şi-a
făcut-o în chip exemplar.
Mergând, ca să zic aşa, pe acelaşi „fir de
păianjen”, al amintirii, îl văd venind cu paşi
siguri şi foarte hotărât, tot cu catalogul sub
braţ şi pe profesorul Silvius Ciocaneli, un
bărbat înalt şi bine legat, cu un cap mare şi cu
un vag început de chelie. Este unul dintre
profesorii care se afla pe atunci la doar câţiva
ani după absolvirea facultăţii.
Purta mai întotdeauna un costum gripepit
şi-n buzunarul de la piept avea mereu o
batistă frumos şi elegant împăturită. Dacă n-ai
fi ştiut cine este şi cu ce rost se află acolo în
liceu, ai fi putut crede că a descins direct dintr-un
film franţuzesc sau englezesc. Ţanţoş ca un
cocoş prin mijlocul ogrăzii, intra foarte
hotărât în clasă. Răspundea printr-o înclinare
de cap la salutul nostru, apoi se ducea direct la
catedră, se aşeza pe scaun şi-ncepea să
răsfoiască alene catalogul. Noi, smirnă în
bănci, aşteptam cu înfrigurare să vedem pe
cine va cădea ghinionul să fie scos la tablă şi
pus să înşire pe ea formulele şi cifrele legate
de lecţie. Dl. Ciocaneli ne preda fizica şi o
făcea cu plăcere, cu siguranţă şi aş zice că în
sinea-i dorea să ne insufle şi nouă dragostea
pentru această materie cu toate tainele şi
fascinaţiile ei. Când preda lecţia (evident,
aceea având multă legătură cu cea anterioară)
căuta să-i antreneze pe elevi în înţelegerea ei,
punând întrebări, solicitând răspunsuri scurte,
la obiect şi foarte clare etc. Emana din fiinţa-i
entuziasm şi umor şi era poate cel dintâi dintre
profesorii care ştiau sau intuiau că astfel şi-i
apropie pe elevi şi-i poate face părtaşi la
demonstraţiile cerute de disciplina lui.
Aveam în clasă un coleg, cel mai slab şi
cel mai înalt dintre noi, Ioviţiu Bujorel, aşezat,
deloc întâmplător în ultima bancă – loc de
unde putea privi uşor peste capetele celor din
faţa lui, până la catedră şi chiar şi dincolo de
ea. Nu se omora cu învăţătura în general şi nici
nu vedeam de ce ar fi făcut excepţie la fizică.
Se pare că profesorul Ciocaneli se
împăcase şi el demult cu idea că nu poate
scoate mare lucru de la el. Îi dădea, de milă,
de silă o notă acolo, cât să nu rămână corigent
şi-l lăsa într-ale lui. Totuşi, uneori, probabil ca
să se amuze, îl auzeai pe profesor adresându-se
aceluia: „Ei, acum să ne spui d-ta Bujorel
floare rară, ce se întâmplă dacă facem o
legătură cu firele electrice la acest
dispozitiv!…”. Evident, „Floarea rară”, care
până atunci numai la dispozitivele despre care
vorbea profesorul nostru nu-i umbla mintea,
făcea ochii mari şi devenea mai mut decât o
statuie. „Bine, se resemna dl. Ciocaneli, stai
jos şi măcar de aci înainte să fii atent”.
Ioviţiu Bujorel, care altfel în recreaţii
era foarte vorbăreţ, spunea cui vrei şi cui nu
vrei că el nu-şi doreşte altceva în viaţă decât
să ajungă impiegat de mişcare la C.F.R. în
Gara Ploieşti Est. De ce neapărat acolo şi nu
în altă parte nu spunea nimănui.
Au trecut mulţi ani de atunci. Nu ştiu
dacă „Floarea rară” va fi ajuns sau nu impiegat
de mişcare la C.F.R. În orice caz, în toţi cei
cinci ani de studenţie la Bucureşti, de câte ori
mergeam la părinţi în Buzău, sau mă
întorceam din vacanţe mă tot uitam, de fiecare
dată, de la fereastra vagonului, în gara cu
pricina, doar-doar îl voi zări. Dar nu l-am
văzut niciodată, de unde am tras concluzia că
ori a urmat o altă carieră, ori de câte ori am
trecut eu cu trenul pe acolo s-o fi nimerit ca el
să lucreze într-o altă tură. Dumnezeu ştie care
o fi fost adevărul…
18 ianuarie 2020
