Spații culturale nr. 68 (6)

Gheorghe SIMON

Memoria focului

Doar în sine arde focul
din lemne uscate sau verzi
din resturi inutile
focul e precum sufletul
se oglindeşte pe sine
şi nu se vede.

O părere
pe care şi-o face omul
adîncit în contemplare
să-i ţină de cald amintirea
topindu-se toate
în magma uitării oarbe.

Roiuri de scîntei zboară fericite
spre o înălţime la care aspiră
cel ce se roagă să nu-l surprindă
vreo undă neagră de melancolie
precum priviri nestinse
fac să se vadă întunericul înstelat.

Izvoare amuţesc în fîntîni
liniştea se coace în cimitir
iarba cosită pe un deal
adunată în smocuri uscate
culcuş pentru animale speriate.

Ard şi se mistuie fără de urmă
gînduri aprige
ard mocnite cuvinte nescrise
şi ne arde focul cel rece
în care fără de pricină
omul petrece.

Şi numele toate ard
topindu-se în rugăciunea inimii
cînd pomenit eşti străine
şi clopote în dangăt de moarte
se topesc în noapte.

Arde cuvîntul
arde în sine sufletul
precum lumînări
la marginea clipei
pîlpîie o părere de viaţă.

Ard lumini neînserate
în sufletele adumbrite de moarte
arde verbul a fi
în cele ce sunt acum pomenite
pînă se vor trezi din uitare
lucrătorii viei
cititorii pustiei.

Ninge cu vocale în grădina uimirii

E tîrziu în poezie
peste lucruri tăcerea curge
în devălmăşie.
Toamna se stinge
odată cu ultima frunză
ce tulbură amurgul
trece veşnicia în deşert ca o furtună
singurătatea se subţiază în strigăt.

Clipa se pustieşte
pe măsură ce cuvîntul se rosteşte
te caut aşa cum îl caută copilăria pe mire
strigătul înfloreşte pe ziduri
lacrima cade în iarbă
în grădina uimirii ninge cu vocale
lumina e fără înserare.

De geana veşniciei atîrnă o clipă
ca o lacrimă a lui Dumnezeu
se aude un glas înfrunzit
prin crîngul dantesc
iarba luceşte nefiresc
sufletul tău pare adormit
peste abisul amorţit
fire de iarbă scriu numele tău
caii melancolici se ignoră în tablou
iarbă pentru mîinile tale
împletite ca o însingurare.

Frunze troienind a moarte

O părere de vînt face să freamăte pădurea
fără de cuvînt
o frunză rătăceşte
în căutarea unui sens pe cîmpie.

În aşteptarea aurorei
iarba înspicată lăcrimează
în dimineaţa primară
adîncuri preacurate par a fi fulgerate
de-o aprigă singurătate.
Aici nu mai e timp
nici clipa nu mai învie
ci doar un soare scăpătat
nestingherit
precum capul Sfîntului Ioan pe tipsie.

Cuvinte în ruină strălucesc
nefiresc
în trecutul tăcut
ceţuri uşoare
viaţa pe-apucate
la marginea pădurii obscure
nehotărîre a luminii.

Singurătatea se subţiază
pînă la transparenţa
clipei sublime
pînă devine clipită.

Neatinse de privire
frunzele închipuie o coroană uscată
în creştetul pădurii.

În pădurea obscură
străpung doar fulgere captive
prilej de îndurare
în preajmă focuri imaginare
aici se coc versete
pînă se trezeşte cititorul
adormit în uitare
cu tîmpla sprijinită
în noianul de frunze
troienind a moarte.

Vid interior

Sub arcuşul clipelor
se subţiază veşnicia
în casă locuieşte doar copilăria.

Femeia neatinsă
rămîne să se roage
în voia cerului
şi a sărăciei verbale
crucificarea clipei
ne urmează.

Ce e în afară înmugureşte
înlăuntrul nostru
singurătatea pare a fi strivită
de propria-i umbră
pînă şi jucăriile par a fi cuprinse
de un vid interior
clipele îngheaţă în prezentul pur
neantul ni se pare mai aprig
decît veşnicia.

Se zămisleşte doar ceea ce prisoseşte
din clipa aurită a casei.
Neantul se năruie deodată
cu cel coborît de pe cruce.

În preajma unui cuvînt
ocrotit de Duhul Sfînt
e însetare de sine
la pîndă sufletul omului
în cumpănă.

Focul sacru al poeziei

Clipa fugară se furişează
într-o poiană părelnică
mult mai vie
cum copilăria în închipuire
face nimicul să învie.

Înaintezi pe cărarea
tot mai strîmtorată
şi ţi se pare că ai ajuns
în lumea cealaltă.

Căderea clipelor e doar risipire şi înstrăinare
se topeşte ceara
pe care s-au imprimat peceţi princiare
şi se retrag toate în sine
făptura de aer se mistuie înviforată.

Şi-i prilej de încăierare
şi-i ocazie de nuntă
cum veciile în culme se înfruntă
şi în duhul păcii pricini de războaie
strigăte laconice şi lacome de haos
se întretaie în pronaos.

Începutul se resoarbe
şi ochiul triadic îşi închide pleoapa.
Mai citim o dată semnele codificate
într-o limbă moartă
şi se rupe sigiliul cărţii interzise
iar pe dinăuntru paginile sunt albe.

O apocalipsă promisă
potoleşte însetarea de sine
şi stîrpeşte zămislirea
de semne indecente.

Cine va citi ultimul
litera îl va ucide.
Ne copleşeşte locuirea clipei
şi se întrupează părelnicul veciei.

Ne încălzim la focul sacru al poeziei
cum ne e dat să citim
în zaţul risipirii şi al vremelniciei.

Nu e nici un semn
ci doar duhul adevărului
după consemn.

Simona TRIFU

Arlechinii de sărbătoare

Să-mi scurgi ceara încinsă pe buzele reci de durere
și vineții de frica adâncului mut.
Acela în care mocnește vântul de munte,
intens mesager al copitelor tale
înmiresmate cu diamante.
Trezește-mi viscerele fremătând a păcat
şi durere stranie,
parada de papagali
în straie de petrecere demodată.
Arlechini visători afundați în whisky de sărbătoare,
balerini vișinii mă dansează în ploaia plânsului tău.
Nu mă părăsi,
va seca marea de lacrimi
și veverițele
își vor părăsi ghindele
în marginea poftei de jar.

Pumnal beethovenian în „Eroica”

Cor de copite-n galop de praf de stele,
toreadori depravați ating epave
scufundate-n peninsule triste.
Pumnalul cuvântului tău
răstignit în dimineți construite,
un dans de twist prăfuit într-o Venezuela caldă,
în arșița cometei plăpânde,
ce ne-a strivit tinerețea într-o cutie mută,
în decadentul meu ideal.
Unice clipe din lista de așteptări zguduitoare.
Fabuloasă „Eroica” răvășitoare,
secundele copilăriei mele târzii
printre păpuși duplicate,
străzi adormite la marginea Balatonului
încremenit în cearceafuri păcătoase.
Apa vie pătată cu sânge feciorelnic
izbit de tâmplele tale,
romantice punți către soare.

Iubire legământ receptoral

Plăcere pură descătușată din aureola creației.
Plânsă prințesă în pierduta ei funcționalitate.
Complexitatea socială a unei plăceri desuete.
Copilărie devastată de creația tristă
a unei puteri discriminatorii în sumbra ei apariție.
Să pășim cu nonșalanță
în hățișul matematic al indexul nostru de confort zero.
Lasă-mă să mă leg receptoral de viața ta,
cameleonic răsfăț sub stânca prăvălită
la intrarea în peștera unde locuiești.
Raportează-mi deșănțarea privilegiată
la care ai luat parte,
privirea mea galeșă te caută
şi vrea satisfacția zbaterii tale,
sub dezmierdarea şi incantația mea vinovată.

Disociere în cazino

Văile sunt ecouri
ale cascadelor noastre de râs,
din perioada veseliei nătânge,
când ne jucam în oglinzi vivace,
care ne deformau sufletul
și ne caricaturizau trupurile
împerecheate în deșertăciune.
Statui în ploaie și vânt,
Cazino părăsit
ca paradigma efluviilor noastre
de complianță la chin.
Puiuți de jderi rătăciți
în conștientizare.
Agresivitate flancată cu disperare,
imagini desperecheate,
spitalul meu de durere și dor.

Omagiu Excelenței Tale

Am fost deunăzi în vizită prin târgul tău de vechituri,
acolo unde omagiu aduc recunoștinței moralității tale.
Fundament de piatră atribui destinului nostru de sărbătoare,
te redescopăr neprihănit în fiecare celulă
nestingherită de lumină.
Mai știi, Excelența Ta,
momentul nostru de glorie,
când am sărăcit Capitoliul de genialitate
și ne-am înscăunat drept panaceu universal
în miezul cald al nebuniei?
Mă plec în fața ta cu căldură și zâmbet.
Poftă de viață, poftă de moarte, de vin mirosind a pustiu.
Cântec de vaiet schingiuitor îmi străbate flagelata binecuvântare.
Dă-mi dorințele tale în palmele mele tăiate de veșnice cuțite,
dă-mi sufletul tău nesuflat cu azur.

Daniela MIHĂEȘ

Furtună la Roma

S-au strâns pe cer în caier norii
la ordin scurt și sec, de tunet dat,
se războiește cerul cu pământul
iar cel din urmă pare c-a cedat.

Se-adună-n șiruri, se despart, se-nnoadă
în vârcolaci enormi, hidoși și gri,
răcnesc, se zbat, scot focuri de balaur,
furia cerului nu-i chip de a opri.

Un câine speriat a început să latre
iar spatele unei pisici e ca un arc,
în pomi, tac păsările, zgribulite, toate
și clopotele, clopotele-n turlă, bat.

S-a întunecat în casă prea devreme,
clanța stricată a ușii scârțâie și geme,
de pe pereți lipiți și albi de frică, sidefii
sfinții coboară din icoane printre vii.

Pe jilțul cel înalt, semeț și fără timp
în barbă căutând motiv, un fir de îndurare,
bătrânul șade trist, tăcut, ca pe un ghimp
și nu-și explică fapta și-a omului trădare.

În seara asta cad icoane sfinte
din lumânări o flacără-i plăpândă,
încât nici Domnul nu o vede-arzândă.
Iar omul crede mai mult în cine-l minte…

Tristețea unei nopți de vară

Un greier mic ieșit de sub pământ,
cu fracul tuci, în firele de iarbă
o veche melodie stă cântând
despre-o trecută tristă zi de vară.

Arcușul lunecă vibrând în noapte
trezind din somn arcadele de pin,
fluturi cu aripi înmuiate-n șoapte
sub lampioane, dansează un cadril.

Sclipesc, în dosul unui tuia, licuricii,
ca într-un joc nebun și delirant,
de sus aplaudă frenetic, pitulicii,
ascunși pe creanga unui fag.

Sub vălul transparent a mii de stele
trec sobre, dalbe, lebede pe apă,
plutind în larg ca vechile gondole
purtând cu măreție trena lor regală.

A amuțit și cerul și pământul
vioara greierului geme sub arcuș,
suspină florile se-oprește vântul,
plâng nostalgia verii ce-a trecut.

Ploaie de toamnă

Când plouă afară, păsările tac
iar florile iau forma unei lacrimi.
De frig, tremură frunza în copac
și melci tăcuți sunt mult mai ageri.

Vântul se plimbă vâjâind pe stradă
de parcă a pierdut ceva de preț
și bate-acum la fiecare poartă
în modul cel mai îndrăzneț.

Doar cerul îi astupă suflul rece,
doi nori imenși au declarat duel
luându-și libertatea de-a se-ntrece
în asistența unui sfânt arhanghel,

Într-o cadență densă ca de plumb,
cad picurii de ploaie-n umbra serii
e trist, e-atât de trist, ca într-un nimb
din care-ai vrea să ieși, să nu te sperii…

FAPTE CULTURALE

Dublă lansare de carte

Sâmbătă, 18 ianuarie 2020, la Clubul „Femina” al Centrului Cultural „Florica C. Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat au fost lansate volumele: „Pseudonim pentru lacrimă” de Cornelia Ionescu Ciurumelea și „Între zbor și levitație” de Vasile Ghinea (poezii și aforisme).
Au participat scriitori din Buzău și Râmnicu Sărat: Mihaela Roxana Boboc, Tudor Cicu, Dumitru Pană, Teo Cabel, Valeria Manta Tăicuțu, Ștefan Andrei Costache, Nicolai Tăicuțu, Viorel Dodan, Nina Beldie, precum și reprezentanți ai Bibliotecii Municipale și mulți iubitori de literatură.
Volumele au fost tipărite cu sprijinul Centrului Cultural, în cadrul proiectului „Scriitori de azi”.

Diana TRANDAFIR

Să ne prefacem în calcar

te construiesc din nebunia răspântiilor
ca pe o noapte de culoarea măslinei
sau ca pe o alee șerpuitoare
ce se strecoară printre trenulețele fantomă
din unitatea de jandarmi rămasă fără stăpân
jumătate spaimă
jumătate stand-by
urăști lifturile și pereții portocalii
iar țigara s-a topit între degete

unde atingerea e interzisă
ochiul alunecă spre capitolele descompuse
din cartea uitării
e mai ușor să ard
decât să-mi împletesc în păr petale moi de cais

hei
nu ai vrea să ne ascundem
laolaltă cu timpul
în surâsul primordial
e posibil să se întâmple cu tine
ceea ce se întâmplă în toate
războaiele lumii
mie
când aud violinele vibrând în amurg
nu îmi vine nici să râd
nici să plâng

Numai o gură de aer

aveam ceas și aveam
și grijă de mine
să nu mă îndepărtez prea mult de linia orizontului
fără explicații și fără morfină
din partea neagră a sânului stâng
hrăneam umbra
care se mototolea și cădea
ca o cârpă plină cu sare cu care
poți șterge trecutul înainte de a se limpezi
din partea cenușie a sânului stâng
hrăneam pâcla fumurie a visului
urcat apoi cu un scripete până la cer

fluturele ascuns în pumn îndesa
între aripile sale
lumina ivită din mlaștini
iar cascada de oase
îmi tot aduna cioburi în ochi
încărunțeam văzând cu ochii
cu vocea mea răgușită
brevetând sonatele lunii

și în drumul meu necălcat de miei sau gheparzi
singurul lucru pe care
aș fi dorit să-l revăd
era răsăritul

Impuls

de-atâta ploaie poemul a devenit violet
ciorchini de struguri se strâng
în stânga scrisului meu
și verdele e fără semnal
on off

nu îți mai spun nimic
vei înțelege
când vei fi mai aproape de somn
decât de tristețile unui orb exilat
într-o după-amiază albastră în care
gândurile
devin ca de sulf

din plictis sau poate din dragoste
m-am hotărât să refac strategiile
pentru jocurile vieții
jocuri noi de asalt

Ecou

terasamentele
hârtiile aruncate pe jos
îngerii care dorm cu fruntea rezemată de trepte
și norii insomniaci
ca niște vechi tovarăși de luptă
toate
caută formă în realitatea de piatră
caii de marmură își iau doza de libertate
trăgând din pipa de humă a lumii
desigur că e uitarea
febra sau frica

însă
atâția oameni
se cufundă în ceață