Literadura nr. 15 (5)

Clubul de lectură

22 ianuarie. În cadrul Clubului de lectură, la
restaurantul Calypso, Buzău, a avut loc
lansarea volumului Terapia ploii de
chihlimbar de Mihaela Roxana Boboc,
poezie. Evenimentul cultural a strâns
împreună scriitori, public, membrii ai familiei.
Autoarea a dedicat lansarea ca un omagiu adus
scriitorului Marin Ifrim care în luna martie face
un an de când a plecat dinte noi „la biblioteca
din cer” cum a spus Mihaela. Volumul are
prefața semnată de autorul buzoian mai sus
amintit.
Semnalăm prezența scriitorilor Lucian
Mănăilescu, Dumitru Pană, Nicolae Pogonaru,
Gheorghe Postelnicu, Mihai M. Macovei,
Cornel Diaconu, Ovidiu Petrescu președintele
asociației „Renașterea Buzoiană”, Stelian
Grigore, Mircea Tănase, publicistul Viorel
Frâncu, Radu Roxelana, Dan Ionel Dinu, Niță
Petruța, Elena Căpățână și familia autoarei.
Volumul a apărut la Oravița si a câștigat la
concursul de manuscrise organizat de scriitorul
Ionel Bota.
Moderator a fost poetul Mihai Marian.
Mihaela Roxana Boboc este o prezență ce nu
poate fi ignorată în literatura buzoiană actuală.
În poezia sa cuvintele își frământă mâinile de
emoție, plâng, zboară, ocean, munte, abisuri,
înălțimi. S-a citit poezie de către cei care au
participat și de către autoare. Cel mai bun lucru
la un astfel de eveniment, lectura din volumul
care se prezintă.

Mihaela Roxana Boboc și Mihai Marian

 

De la stânga: Mircea Tănase, Ionuț Dumitru,
Andrada Oprea, Ovidiu Petrescu.

 

Dumitru Pană, Mihaela Roxana Boboc

 

De la stânga, Irina Mirică, Stelian Grigore, Cornel
Diaconu, Mihai M. Macovei, Lucian Mănăilescu,
Gheorghe Postelnicu, Elisabeta Postelnicu, Filip Trandafir

 

Nicolae Pogonaru, Dumitru Pană și Mihaela Roxana Boboc.

Gelu DIACONU

S-a născut pe 26 noiembrie 1962, în București.
Debutat publicistic în 2004, în revista „Oglinda
Literară”; Debutul editorial Fabian (Editura Marineasa,
2006).
Volume Antipoeme (Editura Vinea, 2008), nominalizat
la Premiul „Mihai Eminescu” pentru debut în poezie,
Resurse interioare (poezie, Editura Marineasa, 2012),
blues (Casa de Pariuri Literare, 2013), Resurse umane
(Vinea, 2016), carte care continuă o temă din volumul
Resurse interioare.
Mother (Editura Paralela 45, poezie) și Sebastian
(Editura Cartier, roman), în 2018
Ziua în care a murit John Lennon, Casa de Editură Max
Blecher, 2919 poezie.

Galoșii

A auzit ca prin vis vocile prietenilor strigându-l. Era duminică și putea să stea, în sfârșit, mai mult în
pat. Se făcuse deja ora zece, dar nu se îndura să iasă de sub plapumă. Zăcea într-o amorțeală plăcută,
o leneveală binevenită după o săptămână obositoare, cu ore la școală și teme și obligații familiale și
tot felul de mărunțișuri care trebuiau rezolvate și de care se săturase.
Era un fel de abandon adolescentin care i se strecura insidios între picioare. Erecția matinală
îl făcea să se gândească la tot felul de lucruri. Ar fi mers până la capăt, fiindcă tentația era foarte mare,
însă îi era teamă să nu fie surprins de frații lui mai mici, care ar fi putut năvăli în cameră în orice
moment. Sau, mai rău, de mama, venită pe neașteptate să-l cheme la micul dejun. Vorba venea, micul
dejun… O felie unsă cu unt, una cu gem de prune și o cană de ceai de tei în care plutea, ca o noiță
îngălbenită, o bucățică de coajă de lămâie. Meniul ăsta îl aveau, firește, în zilele bune, cum era de
exemplu duminica… Altminteri, mânca doar ceai cu pâine, ceea ce era oricum mai bine decât să plece
la școală cu stomacul gol.
Acum însă nu avea chef de niciun mic dejun. Putea să fi fost la masă și brânză topită –
triunghiurile alea cu gust de cretă care îi plăceau atât de mult, Dumnezeu știe de ce – sau marmeladă
din belșug, adică chestii pe care le aveau destul de rar. Nu-i păsa de toate astea. Îl preocupa un singur
gând: trebuia să facă în așa fel încât să meargă cu prietenii la film. De-asta îl și strigau. Voiau să știe
dacă puteau conta pe el sau nu.
Avea însă destul timp ca să aranjeze lucrurile. Stabiliseră să meargă la spectacolul de la ora
13.00, deci urmau să plece pe la prânz. Se înțeleseseră să se întâlnească la capătul autobuzului la
12.00. Până la cinematograf făceau cam douăzeci de minute, cu toată zăpada care căzuse peste noapte.
Pe urmă coada la bilete, vreun sfert de oră, discuțiile dinaintea filmului, găsitul locurilor în sală și așa
mai departe. O oră era de ajuns.
Strigătele băieților s-au întețit. Se pare că nu aveau de gând să renunțe. Ce idioți! și-a zis în
timp ce s-a dat jos din pat, nervos pe insistențele lor tâmpite. A simțit cum i se buburuzește toată
pielea. Sub plapumă fusese bine, dar în cameră era un pic cam frig. Pe marginile exterioare ale
ferestrei se depusese un strat afânat de zăpadă. La colțurile geamului, pe interior, se formaseră flori
de gheață.
S-a suit pe calorifer și și-a lipit nasul și bărbia de sticla rece. Le-a făcut semn băieților că totul
e-n regulă, o să vină, să nu-și facă griji în privința lui.
În realitate, însă, lucrurile nu stăteau perfect. Avea cu ce să se îmbrace, fiindcă pe o vreme ca
asta uniforma școlară era destul de bună. Nu putea să ia treningul cu care ieșea la fotbal. Era decolorat
și făcuse „genunchi”. Ar fi fost aiurea să meargă la film îmbrăcat așa. Singura soluție era uniforma,
plus pantalonii de pijama lăsați pe dedesubt, ca de obicei, ca să nu-i înghețe țurloaiele. Apoi, ciorapii
de lână făcuți de bunica erau destul de călduroși. Îi veneau până aproape de genunchi, așa că nu exista
pericolul ca pijamaua să-i iasă pe sub cracul pantalonului. Ar fi râs toți de el.
Pe urmă, haina de la uniformă, pulovărul roșu pe dedesubt, bineînțeles fără cămașa pipită, care
era la spălat… Paltonul îi rămăsese cam scurt la mâneci, dar nu-și făcea prea multe griji, fiindcă nu
era singurul în situația asta. Ca să salveze aparențele, mai trăgea un pic de umeri și cam asta era. În
plus, afară putea să-și țină lăboanțele în buzunare, chiar dacă avea mănuși.
În vara trecută crescuse văzând cu ochii. Devenise mai ciolănos și se deșirase dintr-o dată.
Deși fusese aproape cel mai scund din grupul său de prieteni, acum le scuipa semințe-n cap. Nu
avusese însă destul timp ca să pună și niște carne pe oase. Ritmul creșterii fusese destul de rapid, iar
acum, de slab ce era, semăna cu o sperietoare. E drept, hainele îi acopereau imperfecțiunile trupului,
dar tot se vedea că e un slăbănog. Din fericire, nu era singurul care se confrunta cu problemele astea.
Cam toți băieții făcuseră pasul spre adolescență.
Privea deja cu alți ochi fetele, însă nu îndrăznea deocamdată să facă vreo mișcare. De fiecare
dată când se apropia de vreuna se simțea copleșit de emoție și de un sentiment teribil de rușine. Ce-ar
fi zis o fată, spre exemplu, dacă un sărăntoc ca el ar fi invitat-o la film? I-ar fi râs în nas. Așa că
deocamdată tot cu băieții era mai bine.
Băieții care acum se hlizeau la el, aruncau cu bulgări în geam și îi făceau semne obscene. Îl
cam enervau chestiile astea, dar se obișnuise. N-avea ce să le facă, ăștia erau prietenii lui. Până la
urmă, miștourile de genul ăsta sunt acceptate între prieteni. Dacă i-ai face astfel de semne unuia care
nu ți-e prieten, obligatoriu ar ieși cu bătaie.
Pusese și bani deoparte. Economisise, în timpul săptămânii, cam un leu pe zi, trăgând câte
ceva din ce-i dădea mama pentru cumpărături. Nădăjduia ca, pe lângă cei șase lei pe care-i avea deja,
să mai capete ceva și de la tata. Depindea însă de toanele lui. Duminica era de regulă bine dispus, dar
nu putea fi niciodată sigur. Erau prea multe în joc ca să aibă siguranța că totul o să fie bine.
Când tata ieșea din dormitor roșu la față și cu respirația greoaie, era semn bun. Știa ce însemna
asta și mai știa că avea astfel șansa să obțină chiar și o hârtie de cinci lei, lucru care se întâmpla destul
de rar. Cu 11 lei în buzunar ar fi fost al doilea în gașcă după suma de care dispunea fiecare.
Numai Dințosu` avea mereu una de 25, ceea ce era un record de neatins pentru ceilalți. Părinții
lui munceau amândoi și câștigau mulți bani. Se putea spune că erau o familie înstărită. Spre exemplu,
la ziua lui de naștere Dințosu` invita toată gașca, lucru pe care nu și-l permitea oricine. La petrecerile
astea nu prea erau agreate fetele. Dacă se nimereau totuși, Dințosu` le expedia imediat în camera
Irinei, sora lui. Oricum tipele nu suportau să audă porcăriile care le ieșeau pe gură când părinții nu
erau de față. Îi făceau porci, golani și așa mai departe. Lor însă le convenea, fiindcă scăpau de fete
fără scandal și alte chestii.
Singura problemă pe care-o avea era că nu prea avea cu ce să se încalțe. Prima ninsoare căzuse
înainte de salariu, așa că ai lui nu avuseseră cum să-i cumpere perechea de cizme promisă. Cele de
anul trecut îi rămăseseră mici și fuseseră puse la păstrare pentru când or mai crește frații lui.
La o lună și jumătate de la începerea primului trimestru pantofii lui făcuseră găuri în tălpi.
Odată, când a plouat, și-a pus pe deasupra ciorapilor pungi de plastic, ca să nu se ude. În clasă, în
timpul orelor, în toată liniștea aia, i se auzeau pungile foșnind la orice mișcare. De aceea trebuia să-și
țină picioarele, pe cât posibil, într-o singură poziție. Bineînțeles că nu reușea, iar pungile începeau
să foșnească. Colegii râdeau de el. Asta era situația, n-avea ce să facă. Decât să stea cu picioarele ude,
mai bine suporta miștourile, care oricum nu însemnau mare lucru. Vorbe aruncate în vânt de niște
proști.
Sâmbătă după-amiază ninsoarea începuse deja să se întețească. Când s-a întors de la școală
zăpada i-a intrat în găurile din tălpi și a format mici gloduri de gheață. Mergea pe călcâie, aproape
șchiopătând. La spărtura din gardul școlii, prin care trecea ca să scurteze drumul spre casă, s-a sprijinit
de plasa de sârmă și cu un deget a scos glodurile din tălpi. Nu era cea mai plăcută treabă, dar asta era
situația. Noroc că datorită pungilor ciorapii nu i se udaseră.
Așa se întâmpla când ai lui se zgârceau și îi cumpărau pantofi ieftini. Te puteai trezi cu găuri
în tălpi, iar pe acolo nu intra doar apa, ci și praful. Ca să dea pantofii la cizmar, pentru pingelit, ar fi
trebuit nu numai alți bani, ci și să meargă la școală încălțat cu tenișii, ceea ce era o umilință de
nedescris. Nu mai punea la socoteală faptul că unii profesori nu acceptau așa ceva și urlau la bietul
elev că „nu e la ora de sport” ca să vină încălțat cu gumari. Bineînțeles că toată clasa râdea de se
prăpădea. Dacă ar fi durat numai o zi, tot ar mai fi fost de acceptat. Cizmarul însă avea și alți clienți
și nu repara întotdeauna pantofii de pe o zi pe alta.
Necazurile însă nu se opreau aici. Odată, de pildă, în drumul spre școală, a călcat într-un rahat
de câine. Dacă talpa n-ar fi fost găurită n-ar fi fost o problemă, s-ar fi șters pe iarbă și totul ar fi fost
în regulă. Rahatul a intrat însă în gaura din talpă și i-a murdărit ciorapul, așa că în orele de curs s-a
făcut gol în jurul lui. Nici nu mai voia să se gândească prin ce a trecut atunci.
Trebuia să rezolve cumva problema încălțărilor. A început să cotrobăie în dulapul de la cuier,
cu toate că știa de la început că n-o să găsească mare lucru. Spera, în mod absurd, într-o minune.
Odată cu ciolanele îi crescuseră, normal, și labele picioarelor. Purta deja măsura 42, ceea ce era cam
neobișnuit pentru un băiat abia ieșit din copilărie. Tatăl lui avea măsura 43. Nu se gândea, desigur,
să-i ia bocancii, fiindcă oricum nu i-ar fi dat voie. A mai răscolit un timp și, printre teniși jigăriți, urât
mirositori, sandale și pantofi uzați, a găsit o pereche de galoși.
Semănau cu două canoe boante, dar erau în stare destul de bună. Nu erau tăiați, jupuiți sau
ceva de genul ăsta. De probă, i-a tras peste pantofii găuriți. Se potriveau perfect, dar arătau îngrozitor.
Nu putea merge în halul ăsta la cinema. Prietenii lui s-ar fi prăpădit de râs. Dar cum era să rateze
„Tunurile din Navarone”? Mai ales că Gregory Peck era unul din actorii săi favoriți! Nici nu voia să
se gândească ce-ar fi însemnat asta.
Până la urmă, cât or să râdă de el? și-a spus. Cât or să-l ia la mișto? Se vor plictisi într-un
târziu și îl vor accepta așa cum era, încălțat cu galoșii ăia care, chiar dacă erau caraghioși, îl fereau
de îngheț și de umezeală. Așa stăteau lucrurile, n-avea încotro… Dacă pentru „Tunurile din Navarone”
trebuia să poarte chestiile alea, atunci merita sacrificiul.
Tatăl lui își primise în dimineața aia de la mama chestia care îl binedispunea toată ziua, așa
că și-a primit și el, la rândul lui, bancnota de cinci lei. A sărit peste micul dejun și a hăpăit repede
supa de la prânz, cu multă pâine, ca să-i țină de foame. Și-a mai numărat încă o dată banii, apoi s-a
îmbrăcat, și-a pus pantofii cu tot cu galoșii în picioare și a ieșit în gerul de afară.
Viscolea razant, cu rafale care-i înfigeau așchii de gheață în obrajii înroșiți. A mers anevoie
prin zăpadă, dând impresia că abia își târăște picioarele după el. Cu galoșii ăia părea un Chaplin adolescent
mai degrabă tragic decât amuzant.
Gașca era deja strânsă în stație. Băieții l-au văzut de departe cum se chinuia să înainteze prin
zăpada afânată, târând după el încălțările care parcă îl țineau pe loc. Când s-a apropiat de ei, deja se
tăvăleau de râs. Au folosit tot arsenalul de miștouri pe care-l aveau la dispoziție. L-au făcut în toate
felurile și l-au poreclit Libarcă. Se simțea umilit, de parcă ar fi fost bătut, dar tot voia să vadă
„Tunurile din Navarone”.
Când autobuzul a tras în stație băieții au făcut bulgări și au aruncat în el de parcă voiau să-l
alunge ca pe un câine. Unul i-a venit direct în figură. Câteva secunde n-a mai putut să-și țină ochii
deschiși. Din cauza durerii îi curgeau întruna lacrimile. Până să se dezmeticească, ușile autobuzului
s-au închis și a rămas pe dinafară. Mașina a luat-o din loc fără el. A mai reușit, preț de câteva clipe,
să-și vadă prietenii strânși la geamul din spate al autobuzului. Râdeau și-i făceau semne obscene.
I-a petrecut cu privirea până când mașina a făcut curba la dreapta, pe lângă școală, spre Parcul
Humulești. În urma ei au rămas urmele late ale pneurilor imprimate în zăpada depusă pe carosabil.
(din volumul în lucru „Până la sfârșitul timpului”)
În prezent administrează site-ul cultural www.omiedesemne.ro.

Dumitru PANĂ

Patru tablouri de Florin Menzopol

[Gospodărie țărănească]

interior de curte țărănească
mărginită de acareturi. Toate în
culori de lemn și pământ
o căruță cu roțile delabrate
parcă așteaptă ceva. sau a pierdut
ceva și nu mai așteaptă nimic.
niciun om prin preajmă
nici vreo altă vietate
în șopron mai multe unelte
ale focului ale pământului
totul stă.
în partea de jos
verdele germinal se insinuează
ca din palimpsest

 

[Boltă sau arcadă]

boltă sau arcadă sau portal
la limita dintre concret și abstract
în doar două grele culori
vișiniu putred în partea de sus
bej sumbru în partea de jos.
în masa culorii de jos o rană în cuțit
ca o deschidere spre concret. Acolo
e tot înțelesul tabloului- îți vine
să spui dar nu
nu trebuie să te lași furat de vreun
element mai mult decât de vreun altul
în această construcție în echilibru perfect
dar asimetric – prin rană.
rana insistă să-ți agațe privirea.
dar nu numai boltă arcadă portal –
poate fi un cenotaf sau un sarcofag
în care a rămas vie doar rana
încă vie
parcă înfloritoare

 

[Ochi sau pești]

ochi sau pești sau frunze foarte viu
colorate în mai multe rânduri orizontale
pe un fond bleu-gris de apă sau cer
umplu cadrul până la refuz
și parcă aleargă
uneori. alteori parcă stau.
băiatul meu de numai câțiva
ani mă întreabă: tata
dar frunzele pot avea ochi?
pot Matei de ce să nu poată
frunzele pot orice

[Autoportret târziu]

privire adâncă spre lucruri
în albastru heraklitean
umanizată însă de ochelarii puternici
ușor căzuți.
pe fond atelierul cu multe culori
ți linii dar și mule spații goale mult alb.
se vede nu numai cum privește
el lucrurile dar și cum
lucrurile îl privesc pe el.
o licărire în partea de jos
a lentilelor
: o lumină?
o lacrimă?