Spații culturale nr. 68 (5)

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Cu pești zburători pe umeri

Am trecut prin scuarul aflat la capătul străzii care ne aducea de la hotel pe Passeig de Colom mai repede decât meritau papagalii cântători – murmurători ascunși în pletele palmierilor înalți, dar ne supuneam ritmului impus de Mara și Leonid. Nerăbdători să ajungă la Acvariu, copiii s-au dovedit totuși înțelegători cu interesul nostru pentru expoziția înșirată pe trotuarul din dreapta, în lumina și respirația mării. În cadre elegante, pe avers și revers, 50 de imagini mari, o trecere în revistă a artei fotografice cu diversele maniere în care a fost înțeleasă, realizată în timp, imagini deopotrivă reflex al vieții social-culturale, dar și al unor evenimente majore din Spania, începând cu perioada războiului civil. În dreapta, apoi și în dreapta și în stânga de când am pornit pe puntea de uscat care leagă faleza de Acvariu, nenumărate ambarcațiuni. Ne aflăm în spațiul fostei lumi pescărești a Barcelonei, în Port Vell, preschimbat, modernizat de Jocurile Olimpice din anul 1992, în triunghiul alcătuit cu cealaltă punte de pământ care, prelungind Las Ramblas, pleacă de la monumentul lui Columb spre uriașul mall Maremagnum, în spatele căruia este situat Acvariul.

După un uriaș hol destinat informațiilor, punerilor în temă, ne afundăm pe un pod într-un stufăriș de deltă, la capătul căruia cei care doresc se supun ritualului unei fotografii pe care o vor achiziționa la ieșire, suvenir color de vacanță care îi așază zâmbitori deasupra surâsului cu dinți țepușă ai unui rechin inofensiv doar pe dreptunghiul de carton lucios. Imaginea este însă net întrecută de aceea pe care cu un aparat performant poți să o obții, în semiîntunericul în care ne așteaptă, dacă urci pe o scăriță între fălcile unei balene uriașe, spre stomacul său încăpător. Fire interiorizată, până și Niadi se bucură de spectacolul ei, trăit cu chiote de Mara și Leonid, frați dintr-odată cu Pinocchio lui Collodi, prinși între spaima de a fi absorbiți de vârtejul interior al chitului și speranța de a fi împinși afară, salvați de părintele său, Gepetto. De altminteri, suntem cu toții în Acvariu ca în burta unei balene, dacă ne gândim la apele și făpturile marine din interiorul său în veșnica înserare cerută de confortul vietăților adunate aici, 11 mii din 450 de specii, dispuse în 35 de bazine, doar că tensiunea din aventura lui Pinocchio este înlocuită când de uimire, când de surpriză, când de admirație sub semnul unei permanente încântări. Deși, dacă te gândești la cele cinci milioane de litri de apă printre care și prin care călătorim, nu se poate să nu simți un fior aparte, din soiul încercat și când meditezi la cele 71 de procente de apă din suprafața Pământului, cu o adâncime medie de 3800 metri față de 830 metri înălțimea medie a uscatului, date care mi-au rămas întipărite în memorie nu din vremea mai nepăsătoare la astfel de cifre a anilor de liceu, ci din aceea a copilăriei lui Niadi și Tandin, când „Uzina Aqua” a lui Mihai C. Băcescu făcea parte din lecturile savurate împreună.

Navigăm așadar împreună, ca odinioară căpitanul Nemo cu submarinul său Nautilus în „20000 de leghe sub mări”, una din neuitatele, minunatele cărți ale minunatului, neuitatului Jules Verne, cel puțin pentru Niadi, Liliana, Tandin și cu mine, prin universul acvatic al Mediteranei, al Terrei, grație dioramelor cu stânci, pietriș, mâluri sau nisipuri, cu bureți, mușchi, ierburi, alge, corali, papirus ori nuferi, cu roșioare, sardele, somoni, țipari, somni, anghile, ghidrini, chefali, calcani, stridii, baramunde, gurami, cambone, ace de mare, căluți de mare, draci de mare, boi de mare, limbi de mare, castraveți de mare, pisici de mare, pești de mâl, pești geamantan, pești balon, pești lună, pești spadă, pești ventuză, pești undițari, pești caiman, pești luptători, pești fluture cu patru ochi, pești pensă, pești cu flamură, pești zburători, peștele împăratului, peștele lui Petru, peștele roșu ca focul, peștele bijuterie, peștele cu căpăstru, peștele doctor, peștele cavaler și alte sute și mii de vietăți, în vreme ce, identificându-le făptura, urmărindu-le cu privirea, fotografiindu-le, le notez numele, pe care recitindu-le mai târziu aveam să am revelația unui fascinant poem plin de o viață misterioasă, în care dulceața, blândețea, frumusețea se întâlnesc nu o dată cu perfidia și chiar cruzimea inocentă a supraviețuirii. Înaintăm fermecați de basmul multicolor al meduzelor, ne punem întrebări asupra scafandrului care stă suspendat într-o cușcă în preajma căreia din când în când își arată spinii dinților câte un rechin și grăbim pasul la chemarea șoptit entuziastă a Daliei să-i vedem pe drăgălașii pinguini pe care a izbutit să-i surprindă în fotografie înainte de a intra în apă, deși și acolo, în tumbe dolofane, nu sunt mai puțin încântători. Par a fi la ei acasă, îmi spun, în timp ce din memorie numele marelui savant român Grigore Antipa îmi vine în minte și ca inventator al dioramei, al acestei construcții răspândite azi în muzeele din lumea întreagă, în care sunt recreate condițiile de viață ale făpturilor expuse.
Dar neașteptat de mult, deși explicabil, trăind toți cei șapte Cernica împreună cu atâția alți oameni frisonul prezenței în tunelul transparent, de sticlă groasă armată, care străbate apele încărcate de creaturi marine în permanentă și diferită mișcare, când cu ochii lipiți parcă de ai noștri, când zburând cu aripioare translucide deasupra noastră, când însoțindu-ne în întrecere chiar cu noi, îmi amintesc de un alt savant român, academicianul Mihai Băcescu. Oare a apucat să ajungă aici? Nu este exclus, dar cu certitudine am s-o aflu acolo unde povestea vieții sale e cunoscută și depănată cu o molipsitoare implicare sufletească, la Muzeul Apelor Fălticeni, muzeu devenit al Apelor, grație bogatei sale donații de oceanolog împătimit, peste 700 de exponate colecționate în expedițiile sale pe mări și oceane, la care îmi spun, am să revin în aceeași formație la întoarcerea în țară. L-am cunoscut pe distinsul savant pe 17 august 1982 la Fălticeni, la inaugurarea Muzeului Apelor care astăzi îi poartă numele. I-am solicitat câteva cuvinte pentru ziarul la care lucram, „Zori noi” Suceava, mi le-a promis odată cu invitația de a lua masa împreună. Așa că am discutat pe îndelete și cu plăcere, nu eram biolog, dar autorul acelei enciclopedii a apelor pentru copii, pe lângă atâtea tratate științifice, putea să se adreseze oricărei persoane interesate de domeniul căruia îi dăruise viața, indiferent de vârstă și de pregătire. Oricum, a detectat imediat în mine pe cititoarea atentă a „Uzinei Aqua” și nu a ezitat să-mi scrie o dedicație prietenoasă și să-mi acorde un interviu interesant atunci, ca și azi.
Dar pentru că amintirea amintire cheamă, așezați într-un mic amfiteatru pentru un scurt respiro și pentru o urmărire comodă a unuia din nenumăratele spectacole ale apei, după chipul savantului de poveste îmi apare și chipul unui profesor de poveste, Neculai Isaic din Vadu Moldovei, la care m-a condus profesoara Virginia Bîrleanu, o prietenă veche a scrierilor lui Sadoveanu, și ea profesoară în Vadu Moldovei. Domnul Neculai Isaic, la masă, într-o încăpere plină de hărți și atlase confecționa, cu știință de pasionat geograf și cu talent și răbdare de bijutier, bazându-se pe calcule complicate soldate cu o exactitate la milimetru, din materiale umile, plexiglas, carton, pastă de hârtie, cuie, sârmă, aracet, culori de ulei, un glob pământesc având diametrul de 160 de centimetri, cu relieful uscatului și al bazinului oceanic deopotrivă. Din 1987, uluitoarea sa lucrare, cu o greutate de 300 kilograme, unic, prin relieful submarin, în Europa și chiar în lume, se află la Muzeul Apelor din Fălticeni. Da, Mihai Băcescu și Neculai Isaic… Îi păstrez pe amândoi în memorie cu respect, dar niciodată nu mi-au mai fost atât de aproape ca în aceste ore la Acvariul din Barcelona, întinzându-mi amândoi mâna cu gentilețe când mă ridic de pe bancheta amfiteatrului și însoțindu-ne o vreme, întineriți nu numai de admirația mea, ci și de splendoarea comorilor etalate aici. Apoi dispar pe puntea unui velier ancorat în port, urmați de un stol de pești zburători.

Pești zburători au pe umeri și Leonid, și Mara, și Dalia coborând în fugă spre faleză, și ce altceva simțim la rându-ne ca o undă răcoroasă pe ramurile subțiri ale claviculelor, în timp ce ne alungim, încercând să zărim velierul după urma sa de spumă pe albastrul intens al Mediteranei. Apoi renunțăm, coborând pleoapele peste ochii orbiți de scânteierea de aramă din zări nevăzute a peștelui-monument al lui Frank Gehry, o impresionantă sculptură din piatră, oțel și sticlă, de 56 metri lungime și 35 metri lățime, darul artistului pentru Barcelona Jocurilor Olimpice, un chit modern în pântecul căruia încap și visătorul glob pământesc, și noi toți, cu poveștile noastre.

Ion ROȘIORU

38

Prin spărtura pietrei de moară uitate
Răsare-un fir de grâu triumfător.
Spre propria-mi posteritate
Trimit subit un gând încrezător!

39

Pe cumpăna fântânii cu ghizd de salcâm
Îşi drege glasul zgrumb o cucuvea.
Oare cumva spre celălalt tărâm
Se cumpăneşte pribegia mea?

40

Toamna umileşte florile-n grădină.
Gâştele polare, aferate, trec.
Timpul nu mă-ntreabă dacă vreau să vină!
Nu mă-ntreabă timpul dacă vreau să plec!

41

Joia mare. Focul aprins în grădină.
Scaune roată, cu pături şi apă-n ulcele.
Se-ntorc toţi morţii stirpei să mă vadă
Cât încă-s rob nimicniciei mele!

42

O casă părăsită
Sucombă galopant.
De tine umilită,
Fiinţa mea-i neant!

43

Grauri gureşi. Iezi. Prisacă.
Clopot mut. Acerbă toacă!
Preot tânăr. Christic vin
Rouă sfântă. Fete prin!

44

Două lebede de fildeş în oglinda de argint
Stau să cânte cum probabil n-au făcut-o niciodată.
Că mi-s fără număr anii încetez să mă mai mint.
Ora tainicei scadenţe a-nceput deja să bată!

Mircea V. HOMESCU

Masca de pe chipul personalităţii umane

Nu-i de ajuns să copiezi pe cineva
ca să valorezi cât acela; încearcă
să fii totul… tău şi păstrează-te mereu
în… centrul tău.
J. Renard

Psihologi din toate locurile şi din toate timpurile s-au căznit – şi încă se mai căznesc – să tipologizeze personalitatea umană, în fel şi chip. Deşi metodologiile devin tot mai sofisticate, nimeni nu are aroganţa să se autoproclame un alt Descartes al… metodei unice. Cel ce ar pretinde să acţioneze, să prescrie sau să decidă în numele cunoaşterii absolute, ar fi un spirit lamentabil. Universitatea – până la contrariul ei cel mai deplin – este aici angajată în autorelevare, astfel încât – exigente şi riguroase, sub raportul inflexibilităţii de care fac uz – clasificările se plasează sub zodia contingenţei. Persoana şi personajul, confundabile de multe ori de către cei mai mulţi dintre noi, nu sunt altceva decât adevărul şi masca din domeniul care ne interesează. De la Hipocrate din Kos – trecând prin Freud şi Balzac – până la modernii Wiersma, Berger, Pende, Kretschmer, Rorschach, Schneider şi mulţi încă alţii, numărul celor fascinaţi de tentaţia „clasificării” personalităţii umane este imens: fiecare dintre ei având „dreptatea” lui, dar niciunul nereuşind să cuprindă mulţimea de varietăţi ale fiinţei omeneşti. Personalitatea – termen „elaborat” al funciarului fiinţă – rămâne totuşi acea individualitate a fiecăruia dintre noi care se opune dizolvării/ diluării în „generalizare”, atât de mult, încât cine n-are conştiinţa propriei personalităţi – inclusiv minusurile inevitabile – trăieşte inutil, dar şi cu… riscuri. O inevitabilă dificultate constă în aceea că personalitatea este o creaţie continuă a eu-lui fiecăruia, aflată mereu în defensivă, fiindcă vrea – tot mereu – să se depăşească; folosind un conflict interminabil, cu opresiunile care tind să blocheze construirea şi dezvoltarea personalităţii. Această blocare nu trebuie să triumfe, de fiecare dată omul făcând, prin asta, tocmai dovada fermităţii personalităţii sale. Unii… mai maliţioşi pretind că personalitatea ar fi modul în care ne raportăm/ imităm pe noi înşine, în diverse împrejurări, printr-un sistem înnăscut de preferinţe sau de respingeri. Alţii cred că personalitatea ar fi punctul de convergenţă dintre lumile finite ale naturii şi ale logicii, locul de întâlnire dintre schimbare şi permanenţă. Goethe exprimă în versuri ceea ce i se pare a fi întregul fiinţei umane: „orice viaţă-i de urmat/ când nu uiţi de tine însuţi/ poţi să pierzi în viaţă totul/ când rămâi ceea ce eşti”.
Nu sunt puţini cei care cred că personalitatea cuiva te entuziasmează doar în măsura în care ai privit-o de la „distanţă”, sesizând doar „reflexele strălucitoare”, fiindcă mai de aproape devin vizibile şi „umbrele”, petele de „opacitate” cum le numea, cu veninos umor, G. Călinescu. La capătul acestui tur de orizont prin ceea ce ar putea să fie imaginea de ansamblu a ideii/ conceptului de personalitate, mai cu seamă asupra lipsei de consens opţional privind specificităţile definitive ale unor anume „categorii” de personalitate, ne apare tot mai imperioasă nevoia de a clasifica doar… ceea ce am vrea să părem altora din preajmă.
Întru împlinirea acestui scop facem aserţiuni verbale – mai mult sau mai puţin confirmate de faptele noastre – sau… ne acoperim chipul persoanei care suntem, cu masca personajului/ rolului care am vrea/ ne-ar plăcea să părem. Şi cât de mulţi sunt histrionii între care ne învârtim zilnic – de dimineaţă şi până-n noapte târziu – numai Dumnezeu ştie; noi, de cele mai multe ori, căzând în plasa măiestriei cu care aceştia îşi trăiesc/ joacă rolul. De aci vine şi simularea – dar şi disimularea – din „jocul de-a viaţa” al multora dintre noi [N:B:- simulare = să pari ce nu eşti; disimulare = să nu pari ce eşti]. Frământat de atari situaţii, cu mulţi ani în urmă – lehamisit până peste puteri de-atâta prefăcătorie – am început a mă întări în convingerea că nu chipul semenului contează – fiindcă pe acela e greu să-l descifrezi – ci masca pe care el ţi-o arată/ oferă; iar odată identificată, masca trebuie interpretată, spre a afla cine zace îndărătul ei. Doar aşa, protejaţi de cămaşa antiglonţ a perfidiei umane, putem călători prin viaţă şi printre oameni, fără riscul de a fi păcăliţi de histrionismul – premeditat, rareori involuntar – pe care-l practică cei mai mulţi dintre noi. Întocmisem atunci un fel de repertoriu al măştilor cu care ne place să ne ornamentăm chipul propriei personalităţi, cea adevărată, reuşind să încropesc vreo cinci tipuri psiho-temperamentale (comportamentale); fiindcă în privinţa caracterului unei persoane nu are nici un rost să zăbovim. Caracterul îl „exprimă” pe om teoretic, în principiu, în sfera „fondului” ideal şi idealist, al individului, în timp ce temperamentul este modul în care individul/ persoana se manifestă concret şi relaţional cu cei între care trăieşte. Pe noi, de fapt, doar aşa ceva ne interesează; fiindcă nu ce-ar trebui să fim are vreo importanţă, ci… ce şi cum suntem în relaţie cu alţii. Între timp însă s-a petrecut ceva destul de frecvent în lumea identităţilor valorice spirituale, anume… a funcţionat „legea concomitenţelor” dintre circuitul ideilor. În speţă, am descoperit că nu eram singurul… preocupat de frecvenţa ridicată a histrionismului în contemporaneitate; astfel că în anul 1987, la Philadelphia (Ed. Westminster Press), Wayne E. Oates publică lucrarea/ studiu „Behind the Masks” („În spatele măştilor”). În investigaţia sa laborioasă, Oates face o muncă de arheolog/ descoperitor nu doar în domeniul histrionismului social/ relaţional, ci şi în sfera trăirilor şi opţiunilor mistice, religioase şi chiar ecleziale ale indivizilor umani contemporani. El reuşeşte să stabilească un număr de şapte categorii ale… „tragismului temperal-comportamental în lumea de azi”, cărora nu ezită a le aplica sigiliul de personalităţi „bolnave” de boala măştii. Eu n-aş zice că e vorba chiar de o boală, ci mai degrabă de o viciere/ perfidie opţională, cu înclinaţii către o sistematizare a tendinţei spre aceeaşi opţiune nesinceră/ simulatoare (alteori disimulatoare), în funcţie de insuficienţele cu care se autocupabilizează personajul în cauză. Şi fiindcă omul este extrem de instabil şi de înclinat spre stereotipii de acţiune, el nu face deosebirea între histrionismul faţă de ce consideră el a fi opţiunea atitudinală faţă de semeni şi opţiunea atitudinală faţă de credinţa religioasă. Dacă histrionismul faţă de semeni este o perversitate, disimularea în faţa lui Dumnezeu este păcat, mare păcat. Poate că… exclusiv în acest sens, aş accepta ideea că „masca” este o boală, aşa cum crede Oates, şi nu o perfidie cu scop lucrativ/ profitabil. Iar acum, odată stabilit cadrul în care se vor împleti elementele constitutive ale tipologiei măştilor – cum le intuiesc eu, combinat cu cele stabilite de Oates – voi purcede la redactarea, într-o anumită ordine, a celor mai frecvente posibilităţi / varietăţi de… prefăcătorie omenească cvasi-conştientă, formă mai puţin gravă decât cea premeditată.
Simulantul dependent. Purtătorul acestei măşti este un ataşat psihologic de o altă persoană, idee sau simbol mitico-mistic; îi lipseşte un centru al propriului eu de stabilitate. Este oscilant, labil, când trebuie să ia decizii. Face eforturi să nu pară ce este şi se comportă ca un „neajutorat” care tânjeşte după prietenie şi obedienţă (?) în raport cu altul sau cu alţii. Prin mască doreşte să ascundă dependenţa, preferând să-şi exhibe afecţiunea exagerată, transferând sursa „împlinirii” lui, în altul dintre semeni. În familie – dacă o are – este obositor; iar dacă manevra disimulantă nu reuşeşte, cum ar dori, se tânguieşte şi dramatizează totul. Ca trăire religioasă este un exagerat până la bigotism. Practică formalismul cultic şi se agaţă cu extaz de „modelul” ales, pe care-l copleşeşte cu afecţiunea lui şi cu obedienţa lipsită de temeiul intrinsec al „credinţei” căreia se abandonează. Se autoculpabilizează în mod exagerat şi cu uşurinţă, ori de câte ori o anumită dorinţă – în plan religios – nu i se împlineşte şi se decepţionează, cu manifestări exagerate, exterioare. Experienţele de viaţă nu-l învaţă nimic, ci îi adâncesc şi mai mult nevoia de altul.
Simulantul absolut. Acesta este un adept al maximalismului rigorist în tot ce-şi fixează ca normă şi ideal de viaţă. Vrea ca tot ce face – dar şi tot ce i se oferă – să se afle la cota perfecţiunii. Refuză, sau nu poate, să perceapă viaţa decât la nivelul cel mai… desăvârşit. Adesea elaborează norme şi scopuri… greu – dacă nu imposibil – de atins. Nu acceptă decât excepţionalul. În interiorul său se chinuieşte să pară că a atins deja aceşti parametri şi etalează – în relaţiile cu alţii – masca perfecţiunii, ceea ce, fireşte, îl izolează relaţional, deoarece exagerările sunt greu de acceptat de către masa „mediu-comportamentală” (a nu se confunda cu mediocritatea) a celor mai mulţi dintre noi. În ambianţa religioasă în care trăieşte, manifestă o identică exagerare, cu pretenţii excesiv de rigoriste. Fără a fi prea maliţioşi… trebuie să-i suspectăm pe cei cu astfel de atitudini, ei nefiind în realitate aşa cum vor să pară că ar fi.
Simulantul narcisist. Mai simplu vorbind, acesta este un autentic îndrăgostit… de el însuşi, întrucât are despre el – şi acţiunile lui – cea mai bună părere. În lume nu sunt puţini aceştia. Nu e vorba despre autoevaluarea moderat-optimistă, a fiecăruia despre el, care e firească şi naturală, recomandabilă chiar, ci e vorba de cei ce nu concep că ar putea fi altfel decât desăvârşiţi, motiv pentru care se simt „încântaţi” de ei înşişi. Grav este însă momentul critic când – pe această bază – ei devin… suficienţi lor înşile, nu mai au nevoie de alţii şi-şi reduc comunicarea cu alţii, alienându-se progresiv… în interiorul lor şi numai pentru ei. Teologic, ei cred că fac bine ce fac şi cad în păcatul trufiei, prin minimalizarea tuturor celor din jurul lor. Tot teologic vorbind, acest tip nefericit este antipodul smereniei, el sfidându-i pe toţi cei care nu pot să se ridice la „nivelul” lui. Este imaginativ, autoritar şi intolerant. Când o asemenea mască urcă pe anumite „trepte” ale ecleziarhiei (!),… devine o adevărată sursă de discreditare a tagmei – din punctul de vedere al „păstorilor” – şi o sursă de sminteală, din punctul de vedere al „turmei”.
Simulantul formalist-ostil. Această mască o poartă refuznicul, ostil la tot ce impune coexistenţa individului cu lumea, în societate, în profesie, în familie, în biserica de care aparţine. Negativismul este opţiunea centrală a unei asemenea persoane. Este un negativism pasiv, taciturn, fără exteriorizări faptice sau logoreice; refuză şi tace. Dacă, în general, refuzul îl priveşte doar pe el, în cadrul religios de care aparţine el devine un denigrator, fiindcă denigrare/ negare este refuzul de a accepta normele canonice şi cultice ale unei credinţe religioase. Prin tăcere şi aparentă pasivitate, el îşi maschează îndoiala şi chiar negarea făţişă a tot ce refuză să accepte sub formă de activitate.
Simulantul aparent neutru. Asemenea categorie de oameni practică abstinenţa opţională, echidistanţa şi – inevitabil – izolarea. Critică – tacit – totul, este nemulţumit, contestatar, dar concomitent este incapabil să clădească ceva pe grămada demolărilor sale criticiste. Vrea să pară puternic, dar este slab şi vulnerabil prin izolare. Pentru viaţa religioasă un astfel de individ este o sursă de contaminare cu egoism şi „micime” sufletească. Incapacitatea de a dialoga, de a trăi împreună cultic, şi de a dezbate – tot împreună – dogmele şi alte aspecte ale credinţei, îl aruncă repede „la mal”. În religie-creştinism sau oricare alta – părtăşia (coinomia) este legea de bază a existenţei religiei. Însăşi pustnicia – cu toată izolarea ei fizică – nu se poate lipsi de părtăşia în duh, cu alţi comunitari de credinţă.
Simulantul paranoid-persecutant. Dorind intens să-şi ascundă inferioritatea, pe care este convins că o poartă, acest tip de mască este mereu agresiv şi ostil la tot ce reprezintă normă, reglementare etc. Afirmă că nu se teme de nimic şi că nimeni nu are ce să-i facă… punitiv. Recurge la intimidarea celor din ambient şi este fericit când stârneşte teamă în jur. În comunitatea religioasă este un terorist, un agitator cu efecte negative. Se crede neînţeles, persecutat de cei din jur, motiv pentru care purcede la persecutarea anticipativă a celor bănuiţi că l-ar persecuta, transformându-i pe aceştia în victimele bănuielilor sale… izvorâte din conştiinţa inferiorităţii sale.
Simulantul disimulant. Nu este altceva decât tot masca unui dependent de un altul, dotat însă cu un „instinct” speculativ pe baza căruia stoarce de la „tutorele” său ceea ce doreşte şi nu poate obţine altfel. Mimează perfect loialitatea, consecvenţa şi nevinovăţia, pentru a nu descoperi scopul adevărat al „corectitudinii” sale. În sfera vieţii religioase este entuziast şi pare dăruit cu totul activităţilor specifice, deşi în fond scopul este… doar să iasă în evidenţă şi să primească elogii. În absenţa privirilor colectivului, aruncă masca şi nu mai este ceea ce pare.
Epuizând cele şapte tipuri de măşti – mai înainte descrise – voi mai spune doar câteva vorbe cu intenţia de a încheia. Personalitatea este o povară grea pe care o porţi adesea cu mari eforturi. Nu este deloc uşor să pari exact ceea ce eşti şi nici să fii exact ceea ce pari. Atât este de greu să realizezi aşa ceva, încât lumea rămâne extaziată când constată că nu eşti decât ceea ce pari… nu este… un joc de cuvinte căutat, ci o tragică realitate care exprimă măsura în care ne-am obişnuit cu măştile de pe chipurile noastre… cele adevărate. Este drept că rareori se întâmplă să ne trebuiască să părem altceva decât ceea ce suntem. Dar nu acesta este normalul. Noi am transformat, de o lungă bucată de vreme, excepţia în regulă şi cu asta păcătuim mult. Personalitatea pentru om este ceva similar cu parfumul pentru o floare… o caracteristică greu definibilă, dar fermecătoare şi de neînlocuit. Poate că totuşi masca nu este o prea mare tragedie pentru existenţa şi fiinţa umană. Suntem cu toţii doar ceea ce suntem… atât prin limitele noastre, cât şi prin puterile noastre; atât prin ceea ce ne lipseşte, cât şi prin ceea ce ne prisoseşte. A avea ceva nu e cine ştie ce câştig, după cum a nu avea altceva nu înseamnă o pierdere ireparabilă. Un eu hipertrofiat, exhibat ostentativ şi îndelung, poate provoca… frângerea fiinţei purtătoare a acelui eu, precum un copac plin de rod se frânge uneori sub povara rodului. În asemenea situaţii se mai întâmplă câteodată să căutăm cu încăpăţânare un anumit eu, vreme în care… îl neglijăm, sau îl ignorăm, pe al nostru care deja există. Să fii pertinent şi îndrăzneţ – când ai un trecut pe care l-ai putea compromite – este cel mai semnificativ act pentru o autentică personalitate. Inevitabilitatea propriului destin caracterial se exprimă perfect prin aspiraţia către care tindem mereu… aceea de a deveni ce suntem deja. Greşim dacă ne irosim excesiv în căutarea personalităţii, în realizări de excepţie; adevărata personalitate se află în perspectiva vieţii curente, banale, spontane. După Hegel, personalitatea adevărată se află în universalitatea aspiraţiilor şi acţiunilor noastre. Ar fi bine să înţelegem profunzimea simbolică a faptului că te poţi găsi/ afla în orice semen din preajmă, dar nu te poţi re-găsi decât în tine; ori, dacă suntem în posesia unei atât de importante bogăţii, de ce s-o ascundem înapoia unei măşti? De ce nu ne mulţumim cu noi, aşa cum am fost creaţi, dar şi cum ne-am modelat în viaţă şi prin viaţă? O situaţie foarte gravă se extinde azi în lume, alterând moralitatea generală, anume nevoia de a părea altceva decât ceea ce suntem. Să fi avut dreptate Talleyrand – cu peste un secol şi jumătate în urmă – când pretindea că Dumnezeu a lăsat omului graiul pentru a-şi ascunde gândurile, nu pentru a şi le exprima? Ar fi rău pentru omenire dacă ar fi să aibă dreptate Talleyrand. Eu sunt eu plus împrejurările în care trăiesc, ne învaţă o ecuaţie a vieţii, dar în acest calcul nu se include neapărat şi… perfidia, minciuna şi compromisul dezonorant. Eşti senin doar când îţi înţelegi personalitatea şi o accepţi fără false suferinţe. Mulţi vor să fie (adică să pară) altfel, de teama unei prost înţelese mediocrităţi versus o nejustificată aspiraţie către celebritate. Mediocritatea nu devine cusur şi nici umilire decât pentru omul care caută să fugă de ea, care vrea să se deosebească în mod extravagant de ceilalţi… şi nu poate. Mediocrul care rămâne aşa cum este şi îşi vede harnic şi cinstit de treaba lui – modestă, dar utilă – este un om onorabil şi vrednic de stimă, fiindcă îşi cunoaşte şi îşi acceptă limitele aspiraţiilor. Din nefericire, cei ce au compromis şi au ridiculizat mediocritatea – dar şi pe ei înşişi – sunt „mediocrii rataţi”, eşuaţi în aspiraţia lor sterilă de a fi ceea ce nu pot; fiindcă media-performanţă, căreia îi zicem mediocritate, nu conţine nimic dezonorant, ea fiind caracteristică unei imense majorităţi a trăitorilor unei colectivităţi umane.
Nu pledez pentru mediocritate şi nici nu tai aripile celor ce visează – şi visează! – celebritatea; fac doar un biet apel la autocunoaştere realistă. Să fim mereu convinşi că mascatul, simulantul este plin de… gol. Când vom fi conştienţi de acest adevăr, sigur că ne va fi mult mai bine. Să nu uităm niciodată că nimeni nu e atât de unic şi incomparabil, încât să nu semene cu specia, cu genul şi cu societatea din care face parte integrantă. Şi atunci… cui prodest ascunderea îndărătul unei măşti?