Literadura nr. 15 (3)
Camelia Iuliana RADU
murind mă voi trezi?
azi pe holurile spitalului eram în disonanţă
cognitivă
bucuria învăţată pe dinafară se ciocnea
intra direct în gesturile noi în scheme
simplificate
bea substanţa de contrast
intră în tub
băgăm intravenos
veţi simţi căldură va fi rău dar trebuie
să acceptaţi ce vă face rău
pentru a fi bine
şi creierul nu voia să accepte
că undeva în trup există malignitate
nimeni în familie nu a avut
de ruşine nu întreb de ce eu
dar constat că prea repede vine sfârşitul
când îl chemi, nu
când nu îl vrei, da
şi oricum toate aceste cuvinte nu au
legătură
cu starea ciudată în care ai vrea să te
ascunzi
să îţi trăieşti moartea departe
să nu atingi bucuria celorlalţi
pe care atât îi iubeşti
şi atât i-ai protejat
cel puţin în capul tău
în timp ce tomograful mă legăna silenţios
respiraţi adânc
ţineţi-vă respiraţia
puteţi respira
mă întrebam dacă aşa va fi şi în clipa aceea
constelaţia OM
ieri
am ţâşnit fără să mă pot controla
credeam că ţip într-o oală de nori
ieşind din una de pământ
apăsată de frică
noaptea mijea miezul infinit şi eu
întindeam mâinile
să îl prind
să fug
am adormit istovită
furişată în neant
spre dimineaţă
ochii mi i-aţi deschis voi în şoapte de
ursitoare noi
ochii vă picurau peste scrisul meu
mângâiere şi adulmecam mirosul
sărbătorilor
zeci de stele strălucitoare
eu, animal hămesit, fugit de acasă
ciuguleam dragostea
adulmecam paşii voştri, urmele omeniei
prinse din zbor pentru zbor
mirarea rostogolea cercuri reverberate
ecouri pe unde nevăzute
câte mii de ani în necunoscut
câte zile pe pământ
mici şi speriate
se vor adăposti în braţele voastre?
brusc
mi s-a făcut ruşine de propria frică
am răspuns
am tăcut şi am continuat o viaţă
de unde o lăsasem blocată
nu, nu sunt un copil părăsit, chiar dacă
inima mea
aşa s-a simţit o zi
am strigat în neant şi zeci de lumini s-au
aprins,
zeci de case şi-au deschis uşile pentru
mine
am o călătorie lungă de făcut
unind într-un desen
conturat de la unul la altul
vieţile noastre
într-un om
poziţia visului
nu privesc bine din zona gri
de parcă noi am putea vreodată şti
ce este fericirea
în vis
corectitudinea e un cancer
al plutirii
aşa că opreşte-te
nu-ţi judeca visele
pentru că tu le vezi doar pe jumătate
sau nici atât
sentimentul de devalorizare
faţă de mine sau de propriile realizări
sentimentele puternice de frică
culpabilitatea
nesiguranţa
frustrarea
vinovăţia sau supărarea
sunt scrumul unei emoţii din
zona gri
noi vom vedea doar urma lăsată pe nisip
un nisip născocit de mintea noastră
atunci când îşi târăşte trupul
spre o zona liberă
îşi schimbă poziţia visul
miezul uitării
ne taie în bucăţi mici
vina
ca lama
de dinăuntru spre afară
sângele pufneşte rar
rămâne trist
închegat în blocaje minore
pe sub piele
sunt muşuroaie uitate
de cârtiţe spornice
fiicele unei mame zidite
în prima întâmplare neînţeleasă
rămasă ca un nod în creşterea vertiginoasă
când va fi tăiat copacul construcţiei tale
şi el va fi dus la tâmplar
în fiecare scândură
va fi o buclă estetică
valoroasă
culorile se vor rarefia
se vor stinge sau se vor întuneca
în desene dragi privirii
care zi va fi pentru tine
aceea?
doborât şi luat
tăiat definit
transformat
care zi va înceta să mai respire
şi îţi va expune mama
la vedere
lumii?
cădere
am căzut ca apusul într-o fântână
toate limbile au tăcut
toate inimile s-au rupt
nu am atins buzele libertăţii
sunt
pe un mal ascuns
nicio ploaie nu îmi poate stinge flacăra
să zicem că
literatura nu este realitate
este memoria afectivă a lumii
şi o citim, pentru a nu rămâne seci şi reci,
prea cruzi,
căci, oricât de rău ne-ar mirosi
sentimentalismul, la o adică,
e singurul care ţine de cald
în frigul etern şi indiferent
Codruța VANCEA
Născută 07 08 1967 în Orașul Victoria,
Jud. Brașov.
Profesie: Informatician/Matematician (2003
doctor în Matematică la Universitatea Babeș-
Bolyai Cluj-Napoca)
Debut revista Literadura.
Colaborări revista Familia.
Debut editorial, Rafale de primăvară-2018
editura Brumar.
Vagabondul
sunt un mic vagabond al lumii moderne
plecând de pe un țărm cu stânci
și golfuri sălbatice
pe alt țărm pregătit să fie aglomerat
de alți vagabonzi planetari
port cu mine bogății primite de la viață
n-am prea multe: două căni de lut cu urmele
degetelor mele
o basma
un talisman de argint în formă de stea
o pernă mică
o scrisorică de la părintele meu
o carte veche cu file îngălbenite
un ceas deșteptător oprit
și-un briceag cu un toiag
nu las nimic la voia întâmplării
mi-e teamă de hoții de inimi
sunt cei care mi-au spart câteva vise
cioburile le-am împlântat la rădăcina unui
copac
bătrân și uscat
la malul mării
sunt un mic vagabond al lumii moderne
lumea adeseori
nici
nu mă vede
A prinde curaj
în palme albe
linii
de săbii
tăiate
mâinile închid
cicatrici
în spatele tălpilor
urme
vieți desenate
cu hărți și creioane colorate
drumurile își poartă primăvara
desculță
în iarnă un pui de vrabie
se naște
în cea mai lungă
noapte
a solstițiului
pare captiv
într-un anotimp înghețat
fragil
deschide aripile
firesc
dă drumul zilei de
mâine
Haios pe dos
de ieri
m-am hotărât
să mă schimb
am ales
să devin rechin
să atac direct piepturi de
tauri și balauri
să mănânc la micul dejun
fileuri de inimi frânte
să nu mai fiu o plantă
elegantă
să nu mai fiu un peștișor
de decor
o să fiu mai bine o balenă
cu față zâmbitoare
să strivesc cu coada orice
mă irită
o balenă foarte atletică
deloc patetică
Cornelia Ionescu Ciurumelea
Lacrima este fructul sfios…de ger pârguit…
căzut din copacul meu fulgerat…vlăguit…
în carnea ta…proaspăt omăt…
Lacrima…sudoarea cu luciri de carate…
jupuită de inocenţa-i amorfă…
hăituită de un şoim metafizic…
orbită de nechezatul amurgului mistic…
mi-am smuls-o din orbite cu strigăt caustic…
cu geamăt…cu freamăt…
ţi-am vărsat-o…iubite…cu jertfă…în sânge…
pseudonim sinucigaş…acrobatic…
pentru poemul acustic…sarmatic…acromatic
şi grafic…
***
Poem acustic…sarmatic…
lacrima…
un Stradivarius cu arcuş de cerneală…
c-o incandescentă gheară de lavă
îmi mistuie febra polară
vibrându-mi în cearcăn o malefică ploaie
amară.
Lacrima…un miez de dragoste…
un cal troian ce-mi paşte în pleoapă…
un greier fanatic ce-mi sapă caverne în carnea
mioapă…
este catargul cioplit dintr-un spin…
îngheaţă sângele cu transparenţa-i sticloasă…
îl preface în răşină de pin…
***
O răşină de pin…atingerea ta lacomă
poartă o geometrică vină…
îmi picură linişte sticloasă în oase…
obrazul uscat
mi-l preface într-un puzzle din lacrimi.
Iubite…în carnea mea…
din loc în loc…asemenea unor semne de
carte…
veghează visele netrăite…
carbonizate…golite de chipuri…
Trupul…veşnic ciorchine de sare…
păstrează o rană albastră pe coapsă…
tatuată de mâinile tale…
Mâinile tale poartă biblica vină…
frământă din carnea-mi sfioasă
un infernal poem de iubire.
Urc eşafodul setei de tine
cu gigantică…nevrotică bucurie…
cu durere virgină…
să văd…să-ţi aud lacrima
cum mă ninge vindecător
cu acrobatică…pătimaşa…carmică simetrie.
Îmbrac visul de pasăre…rochie din iasomie…
aşteptând cu sângele spart…
cu gând vinovat…de femeie…
ca într-o antică epopee.
Mărțișoare Literare
Daniela TOMA
Profesor de limba şi literatura română, traducător, director al
editurii Art Creativ, Bucureşti, absolventă a Universităţii Lucian
Blaga, Sibiu, Facultatea de Litere şi Arte.
Debut literar: 1978, în revista ASTRA, Braşov;
Volume: Lumina din suflet, 2004, (poeme); Plânge timpul în
palme, Editura Inspirescu, 2013; Mă numesc Doi, Editura
Rovimed Publicher 2013; Forma paşilor pierduţi, Editura
Transilvania Publichers, 2013; Evanghelia după mine însămi,
Editura Rovimed Publichers, 2014; Ziua când am semănat cu
tine – declaraţii lirice explicate de Ionuţ Calotă, Editura Art
Creativ, 2014; Când vorbesc în numele meu, Editura Art
Creativ, 2016; fragile, Editura Art Creativ, 2017, poeme în
proză; O altă Ană/ Una altra Anna, poemes traduïts en català per Pere Bessó, Editura Art
Creativ, 2018, Nunta nălucilor de hârtie, Editura Art Creativ, 2019
Traduceri: în limba latină, volumul SAECULUM – Cultură şi civilizaţie latină, 2002; poezii
în limba franceză din Manifest pentru globalizarea poeziei, autor, Ionuţ Calotă; poezii din
limba engleză, catalană, spaniolă, italiană.
***
în aşteptarea fierberii de vremuri, m-am trezit o singură dată
umbra mi se rotea torenţial în locul expresiei lipsă
în care îşi usca formele şi le împacheta să nu se vadă
cum dorm
acum, adună suprafaţa lucrurilor ce nu pot fi uitate
şi o ia cu sine
rochia neagră se umflă până la genunchi
***
se întâmplă ca dimineaţa, o iluzie să facă mereu zgomot,
zbătându-se nimeni nu ştie unde,
trebuie să aştepţi să se lipească de tine ca o stare de fapt,
să încărunţeşti şi să te trezeşti din nou şi mai obosit,
alte lucruri de făcut invadează spaţiul cu oglinzi,
nu ştii în care parte a lor e închis timpul pierdut de duminici,
nu se întâmplă nimic,
nu au identitate
Mărțișoare Literare
Literadura nr. 15/ martie/2020
19
tu alergi înaintea luminii,
îi pui o eşarfă galbenă şi un somn la fel de galben pe piept,
bucăţi din tine se ating de ea, cad grămezi
îţi zici că mai târziu vei striga,
vei striga ameninţător…
acum însă, în locul acesta bătrân şi insuportabil
eşti doar o patimă enormă care îşi acoperă ochii,
nimic nu e de ajuns
galbenul de viu strigă să-l aştepte lumea
***
e absurdă intenţia sfârşitului, adun informaţii,
am voie să mă minunez de aşezarea acestui încurcat itinerar,
mâna lui îmbătrânită nu mai conduce spatele curţii,
ci ochii şi urechile unei greşeli
alături, se desăvârşeşte o formă închisă
lipindu-şi crăpăturile cu pământ,
la stânga, instinctul bolboroseşte către altă culoare
şi vin musafiri,
pâinea se alintă afară din casă,
se-apleacă spre mine şi plânge,
abia apoi cade pe învoiala mesei de seară
pe care o primenesc
un fluture de ceaţă-mi suspină-n stomac
alerg la parter,
nimic mai mult, nimic mai puţin
