Literadura nr. 15 (2)

Titi DAMIAN

Domnul MARIN IFRIM

Nimic nu este întâmplător în viață. Destinul
meu literar buzoian este legat, în cea mai mare
parte, de numele lui Marin IFRIM. Am ținut
minte momentul și niciodată nu mi-am permis
să mă adresez decât cu apelativul
„DOMNULE” chiar când unii îl înjurau sau el
se îndepărtase chiar și de mine și o spuneam
din adâncul conștiinței, nu dintr-o conjunctură
anume. Era formula mea sinceră de respect pe
care o manifestam față de persoana lui care
devenise o instituție prin prestigiul pe care
și-l câștigase în rândul scriitorilor buzoieni..
Publicasem primul meu roman,
„Fagul” (2005) și avusesem confirmarea
valorii de la alt buzoian, Florentin POPESCU.
Publicase în revista teleormăneană „Caligraf”
o cronică având un titlu care mă încuraja: „Titi
DAMIAN, un nou romancier.” Tot dumnealui
mi-a sugerat să iau legătura și cu „un grup
solid de scriitori buzoieni”, dar în Buzău nu
cunoșteam pe nimeni. Totuși, în toamna
aceluiași an, într-un noiembrie ploios și cețos,
mi-am făcut curaj și am poposit la Biblioteca
Județeană „Vasile Voiculescu”, unde m-a
întâmpinat, ca un lord ce era, directorul Sorin
Burlacu. După o discuție protocolară, la o
cafea, m-a dat în primire unui subaltern care
m-a condus la Casa de Cultură a Sindicatelor.
Acolo, la o cafenea, „toată floarea cea
vestită”: Marin Ifrim, Dumitru Ion Dincă,
Emil Niculescu, Lucian Mănăilescu, Nicolae
Pogonaru, Gheorghe Ene. Între timp apare și
Mircea Costache însoțit de Nicolai Tăicuțu, de
Ion Stanciu și încă vreo câțiva. Puneau ceva
la cale legat de un concurs literar, cred
„Constantin Petcu”. Facem cunoștință, le spun
cine sunt, le dau romanul, se uită circumspecți
la mine, în sfârșit atmosfera s-a mai înseninat
și afară, și între noi… La despărțire, domnul
Marin IFRIM îmi propune, așa în treacăt:
„Dacă puteți, treceți sâmbătă pe aici, dăm
rezultatele la un concurs literar pentru elevi.”
Era o oportunitate pe care n-aș fi vrut s-o
ratez. Așa că m-am prezentat, sala plină, îmi
face loc să mă așez undeva mai în față.
Adusesem cu mine și câteva exemplare
(tipărisem 500 de ex.) și le pun binișor pe
colțul mesei. În finalul ceremoniei, fără să mă
prevină în vreun fel, se adresează sălii:
„Domnilor, dați-mi voie să vi-l prezint pe
scriitorul Titi DAMIAN, un Marin Preda al
Buzăului!” Mă ridic, bineînțeles emoționat, în
picioare, mă scoate în față, lumea
înmărmurită, uită să aplaude, Domnul Marin
IFRIM dă tonul, ropotele continuă. Era pentru
prima dată în viață când am fost aplaudat ca
scriitor. Apoi continuă: „Domnilor, am intrat
în posesia acestei cărți cu doar două zile în
urmă, și, deși eram extrem de ocupat cu
organizarea acestei festivități de premiere, nu
am putut s-o las din mână. Azi-noapte nu am
dormit decât trei ore, cu gând s-o termin până
plec la serviciu. Mă temeam ca nu cumva
autorul să nu mai vină azi aici, având în vedere
vremea de afară”. „Ce părere ai? l-am cercetat
pe la șase dimineața, și pe prietenul meu, aici
de față, Dumitru Ion DINCĂ.” „Nu-mi vine să
cred, acum am lăsat-o din mână!”
Era suficientă confirmarea.
Din clipa aceea m-am simțit buzoian.
Mi-a făcut, curând, o cronică elogioasă în
revista pe care o conducea, „Renașterea
culturală”, mi-a acceptat colaborarea și eram
mândru, apoi am lansat și alte cărți la Casa de
Cultură, a scris extrem de elogios și
documentat despre multe dintre cărțile mele,
cercul meu de prieteni buzoieni s-a lărgit,
drumurile mele spre Buzău au devenit mai
dese, dar niciodată nu ocoleam biblioteca de
la Casa de Cultură unde știam că-l întâlnesc pe
Domnul Marin IFRIM, cu care mai schimbam
impresii de lectură, niciodată despre colegi, la
o cafea, la un coniac mic ori un pahar de vin
roșu. Nu uitam să iau de acasă, cu mine și un
borcan de miere care-i făcea mare plăcere.
Pentru mine, acel titlu de „Glorie
locală” pe care și-l asumase era perfect
justificat. Din punctul meu de vedere, poetul
de profunzime, publicistul de mare
angajament, prozatorul tăios, eseistul de
finețe, cronicarul dulce-amărui, pamfletarul
necruțător Domnul Marin IFRIM a fost
momentul de glorie, de maximă efervescență
a culturii buzoiene, care a adunat în juru-i tot
ce avea la ora respectivă Buzăul mai bun în
materie de literatură.
Destinul nu iartă. Pentru mine a rămas pentru
totdeauna Domnul Marin IFRIM, formulă
cu care m-am adresat lui în toate timpurile,
mai bune și mai rele. Rămâne și acum un
Domn al literaturii buzoiene.
***

Gina ZAHARIA

Lumina de sub talpa tăcerilor

Nu cred să fi fost vreun iubitor al condeiului
care să fi apelat la Marin Ifrim iar acesta săi
fi întors spatele. Mai ales când priveam
poezia ca pe o divă căreia trebuia să-i faci
reverențe. El, scriitorul, era acolo, cu ușa larg
deschisă pentru prieteni. Fiindcă prietenii
cărților erau și prietenii lui.
Așa l-am cunoscut pe Marin Ifrim,
cel care a lăsat în viața mea amprenta
debutului în poezie. Încrederea pe care mi-a
acordat-o a fost definitorie pentru drumul meu
literar. Îmi amintesc câteva versuri dintr-un
grupaj de poezii pe care i l-am trimis spre
citire, și care s-a dovedit a fi primul pas întru
zidirea cuvintelor mele: „Am fugit de
singurătate/ apoi am bătut în propriul suflet/
ca-ntr-o ușă închisă”. Atunci am știut că
poezia nu e o poveste, ci o stare.
Am văzut în Marin Ifrim omul care se
întrecea cu păsările spre înălțimi, până când
cerul l-a oprit acolo. Și fotograful care
developa imagini diverse, dar toate încărcate
de substanță.
L-am auzit de multe ori că se bucură de
realizările mele. Și l-am crezut de fiecare dată,
fiindcă știa definiția altruismului.
Acum, când potecile scriitorului
nostru buzoian s-au ascuns sub talpa tăcerilor,
când întunericul l-a strecurat într-un buchet de
stele, când cuvintele sale zac îndurerate în
călimara încă deschisă, ne-au mai rămas
aducerile aminte. Și ruga ca Domnul să-l fi
așezat într-un imperiu de cărți. De la noi are
lumina gândului și recunoștința că opera sa e
nemuritoare.

Teo CABEL

Pe 14 martie se împlinește un an de la trecerea
lui Marin Ifrim în altă lume, în care credea și
pentru care, îmi spunea când intram uneori la
biserica Sfinții Îngeri, își aprindea singur și lui
o lumânare. Se gândea și la cei care nu mai
sunt, îi lua pe rând: Gică Ene, Ion Nicolescu,
Ion Stanciu, Artur Porumboiu.
Marin Ifrim este un nume important ale
literaturii buzoiene. Statutul de membru al
Uniunii Scriitorilor din România, filiala
București, îl încadrează ca scriitor
contemporan. A scris despre lume, despre el,
despre ceilalți. Ce a scris a rămas, nu „s-a ales
praful”, cum s-a exprimat un domn la un
eveniment literar.
A fost girantul concursurilor literare pentru
elevi și studenți: „Constantin Petcu”, „Vasile
Voiculescu-Arc peste timp” al doctorului
Valeriu Bistriceanu. Foarte multe din cărțile
apărute sub egida Asociației „Renașterea
buzoiană” au fost tipărite la propunerea sa.
Multe destine literare lansate, sprijinite.
Transforma uneori, e drept, stiloul în săgeată,
defect de zodie, dar semna, își asuma
responsabilitatea profesională a scrisului.
Avea sau nu dreptate, pe linia pamfletară nu
de dreptate este vorba. Uneori bățul
adevărurilor noastre lovește fără cruzime în
numele unor rațiuni, poate rigide, dacă le
analizăm bine. Judecăm prea repede pe alții,
dur pentru ceea ce scuzăm la noi. Trebuie să
fim mai atenți la ceilalți, mai cu răbdare la
mânii de paie, mai cu atenție la viața care ne
presează uneori fără să realizăm că nu noi
schimbăm acele la linia trenului nostru. Doar
iubirea pentru semeni face loc iertării și
împăcării. Viața noastră este o lecție continuă.
Nu știm când vine momentul extemporalului,
nici ce notă vom lua.
Câți au citit ce a scris? Mai recitiți-i poezia,
cronicile, interviurile. Un om, dacă a făcut o
inimă să bată cu emoție pentru literatură,
pentru alții, nu va fi uitat de acea inimă și va
spune asta mai departe.
Omul Marin Ifrim a plecat dintre noi!
Scriitorul nu va pleca niciodată. El rămâne în
bibliotecă și în sufletul celor care i-au făcut
loc.

Magda URSACHE

Dreptate critică pentru valoare
românească!

Vreau dreptate critică pentru valorile
literaturii române! Pe urmele celor care
„schimonosesc istoria” (mulțumesc, Victor
Roncea!), mai ales adevărurile ei de
necontestat, tot felul de arbitri ideologici
încearcă iarăși și iarăși să ia „atitudine”,
călcând totul în picioare. Ordin de linie întâi:
să nu domine cumva cei trei dubioși, Eliade
legionarul, Cioran fascistul și Noica
socialistul, „trioul sacru” de pus la zid, după
autoarea Evangheliștilor. Să de-sacralizăm
dară trioul! Se vorbește de cel „rinocerizat de
fascism”, Nae Ionescu. În „deceniul satanic”,
așa cum îl numește Mircea Popa, Nae Ionescu
era încarnarea răului absolut, acum trebuie
extirpat ca antimodel cultural.
Nichifor Crainic, comparabil cu Paul Claudel
sau cu Rainer Maria Rilke, a murit sărac și
disprețuit de cei care considerau vină gravă
propagarea misticismului (ca Daniil Sandu
Tudor ori V.Voiculescu), iar placa de pe
blocul urât, din spatele Gării de Nord, unde sa
și stins în deznădejde, a fost dată jos. Cum
să fie celebrat un poet mistic, teolog, eseist
naționalist? Nu i s-a făcut dreptate.
Odiseea plăcilor comemorative continuă, ca
să se transforme în „odiosenie”. Ion Lazu mia
spus că și placa lui Cezar Baltag a dispărut
de pe blocul unde a locuit. Bunul Lazu n-a
reușit să treacă în piatră nici Memorialul
Scriitorilor Români, al celor 403 victime (53
au decedat închiși). S-au pierdut și proiectul,
și Casa Monteoru.
Fundoianu e un destin tragic: a dus Fundoaia
la Paris, de unde a fost ridicat de Gestapo și
transportat în lagăr nemțesc, împreună cu sora
sa Lina, pe care n-a vrut s-o lase singură în
moarte. Dar oricât s-a străduit Roxana
Sorescu, Fondane nu-l poate surclasa pe
Eminescu; nici Tzara pe Arghezi, nici
Sebastian pe Camil Petrescu (și-mi amintesc
de verdictul dat de Jeni Acterian pentru
Femei: „sentimentalism mandolinat”), nici
Bonciu pe Rebreanu. Aflat pe patul
blestematei clinici cardio, Petru mi-a spus: „Îți
dăruiesc un titlu, Magda : Ridică-te Gyr,
ridică-te ,Crainic!” I-am primit darul. O să
încerc să le fac dreptate critică.
Nu, nu mă așteptam ca, postdecembrist, să se
producă „înfierări”, în termenii
proletcultismului. Să se facă un rechizitoriu lui
Blaga, sub acuza că autorul Poemelor luminii
a propagat „cultul morții”, adică era
legionaroid. Iar mândrețea de campanii
împotriva valorilor neîndoielnice ale
literaturii române, de la capodoperele
literaturii orale la Eminescu, de la Iorga la
Pârvan și P.P. Panaitescu, de la Rebreanu la
Breban, constat că se derulează pe brigăzi,
companii, plutoane. Marii exilați, ca Vintilă
Horia, rămân exilați din istorii literare. Expat
e și Goma, „exilat și din exil”.
Revizuirea, normală în orice literatură, n-ar
trebui să se prefacă în iconoclastie. Numai că
defăimarea scriitorilor de prim raft e trendy,
ba chiar răsplătită cu un locșor printre noii
canonici, de gașcă mică sau măricică. Marele
Alpha e declarat Marele Zero, Preda – lacheu
al ceaușismului, Buzura a intrat și el în cătarea
blindatelor grele, la fel Nichita Stănescu, la fel
Marin Sorescu…
„Gândirea” e iarăși acuzată în termenii lui
Moraru-Șelmaru-Crohmălniceanu, nu și
fostul gândirist Ion Potopin, care versifica
conform programelor – directivă : „Eu știu de
mult partidul, puterea-i știu demult.” Avea
Putere , ce-i drept, PCR-ul.
Rebreanu, în ’37, a organizat apărarea lui
Sadoveanu, atacat dur de legionari. A luat
inițiativa unui protest public, apărut în 1
aprilie, în ziarul „Dimineața”. Semnatari: L.
Rebreanu, Victor Eftimiu, Oțetea, Al.
Philippide, D. Botez, Șerban Cioculescu.
Acum, cine-l mai apără pe Rebreanu?
Rebreanologul Niculae Gheran, maestru al
Artei de a fi păgubaș .
Cultura noastră a avut norocul ca Jurnalul
fericirii să fie carte salvată din arestul
Securității, când cărțile se arestau ca și
oamenii. Și câte „elemente dușmănoase” n-au
fost distruse în „închisoarea morții”, cum
numeau România scriitorii exilului. Radu
Florian a vrut să-l feștelească pe Noica în „Era
socialistă”. Florian – fils îi continuă „opera”.
În ciuda eforturilor fiicelor sale, Mircea
Vulcănescu a rămas „criminal de război”, prin
hotărâre judecătorească definitivă. Moartea
i-a fost anunțată încă din 1949 ( nu mai era
nici un semn de la el), deși a murit abia în 29
octombrie, 1952, la Aiud, de miocardită și de
dublă pneumonie. Comuniștii și-au permis
să-l ucidă martiric, noi îl ucidem încă o dată.
Lui Vulcănescu nu i s-a făcut dreptate. Iubirea
accentuată de nație repugnă. Dar dacă
naționalismul e perimat și limba e perimată, și
stilul e perimat, din aproape în aproape.
În această querellă nesfârșită între etniciști și
anti-etniciști, se constată cu ochiul liber o
voluptate a denigrării, a batjocorii, a
calomnierii, a bârfei, a insultei. Că-ți vine să
le strigi ca Daniel Turcea: „până când veți
calomnia, până când?/Încetați odată!”
Ce-i ciudat e faptul că „rătăcirile” lui Ivașcu
sunt scuzate, în timp ce G. Călinescu nu scapă
de cele mai joase terfeliri, de bășcălie (nu-mi
place cuvântul, dar îl las așa). El, nu paznicul
gurii sale, Ivașcu, e „lozincard neologizant”.
„Lozincardul” a fost epurat din Universitate în
1948, ca să-i ia locul la catedră „dințarul”
Vitner, rămas profesor mult după pensionare;
studentul Vicu Mândra, fratele atotputintelui
Marcel Breazu, care și-a desființat profesorul
ca „reacționar ruginit” nereeducabil, a fost,
după ’89, avansat pe scurtătură, de la lector la
profesor, ca persecutat de Ceaușescu. Despre
„eroica” luptă de considerare și reconsiderare
a lui Crohmălniceanu sau Nina Cassian nici
nu mai pomenesc.
Dezinvoltura spectaculoasă a lui Călinescu nu
place, e taxată drept clovnerie ieftină, nici
uriașul talent de a improviza. Vocea era
isterică, iar chipul-urât și negru, după Lucia
Demetrius, care se plânge în memorii că ar fi
fost hărțuită sexual. Iar noi citim nu amintiri,
ci traduceri aminte, cum le zice Șerban
Foarță.
Fapt sigur: dacă nu „adera”, Călinescu
înfunda pușcăria, așa că a sorbit din paharul
de „cucută ideologică” și i-a salvat pe mulți.
Iordan Datcu știe că medicul Constantin
Giugiuc, acela care l-a ajutat pe Vladimir
Streinu, era nepotul lui Călinescu (v.
Revelațiile lecturii, Ed. Bibliotheca,
Târgoviște, 2016). Călinescu l-a încadrat pe
Dinu Pillat la Institut. A avut-o în coastă pe
Cornelia Ștefănescu (nume de cod : Maria
Săndulescu), care n-a ezitat să-l blameze,
plasându-l printre „cei care au băut cucută
ideologică realist-socialistă”. Sadoveanu a
făcut compromis cu Puterea din inițiativă
proprie; Călinescu a fost forțat.
Inegalabilei Istorii (ce carte groasă, ce carte
grea!; Călinescu îi scria lui Camil Petrescu, în
1939, refuzând o întâlnire : „E absurd, dar nu
pot! Numai cu o totală schimnicie pot duce la
capăt lucrul propus”) i se făcuse campanie
contra. I. E. Torouțiu, în „Convorbiri literare”,
8-10, 1941, susținea că ar fi fost un „talmud”,
o „batjocorire disprețuitoare a sângelui
românesc”. La proces (Torouțiu a făcut
proces), cerea smulgerea copertelor cu
însemne regale și interzicerea cărții. În același
timp, presa de dreapta îl critica pe istoricul
literar că a introdus evrei în istoria literaturii
române. Călinescu a replicat: „un alogen
poate să ne îmbogățească sufletul.” Un soi de
critic iașiot, care recenzase ultra favorabil în
„Iașul literar”, nr. 3, martie ’65, Cronicile
optimistului (EPL, 1964), a găsit cu cale,
postdecembrist, să-l acuze pe motiv că
mizantropul devenise, din conformism,
optimist. Pentru „Contemporanul”, Călinescu
făcuse Reportaj la crescătoria de porci, cu
poza atașată a doi „brigadieri”. Unul dintre ei:
G. Ivașcu. O fi „inconformism de trei parale”?
Mă îndoiesc.
„Critic ratat” G. Călinescu? „Misti-critificatorul”
Călinescu și nu altcineva l-a descoperit pe
Doinaș în „Jurnal literar”, în 1939. Iar cine
îi reproșează că l-a „diminuat” pe Camil
Petrescu n-a citit necrologul din
„Contemporanul”, 17 mai, ’57, despre „acest
mare cerebral”; „avea cap abstractiv și
totodată imaginativ, cunoștea schematicul și
concretul și de altfel ideile înseși i se
prezentau corporal.”
Postsocialist, dragostea firească de țară, de
limba ei, de cultura ei a fost și este amendată
cu ură kominternistă, ca impuls protocronist.
Savantul, eruditul Edgar Papu e nedreptățit, ca
și cum el a provocat valul așa-zis național-comunist
(o aberație: poți amesteca apa curată
cu uleiul presat la rece?). Echipa de zgomote
patriotice a acoperit ideile lui Edgar Papu. Or,
dragostea cărturarului pentru cultura română
a venit, cum stă scris în Timotei:1,5, „dintr-o
inimă pură, dintr-o conștiință bună și dintr-o
credință sinceră”. Și poate că Zăpezile de-acum
un veac, în 10 volume, de Paul Anghel
ar trebui recitite. Măcar pentru reabilitarea lui
Carol I. Un A.B. (Andrei Băleanu?) a criticat
prin ‘58 un „poem suprarealist”, publicat în
„Contemporanul” de Paul Anghel, în
colaborare cu Ilie Purcaru. Autorii au fost
eliminați câțiva ani de la tipar. Pentru ca, post
annum ’89, Paul Anghel să fie scos iarăși pe
tușă pentru idei protocroniste. Edgar Papu a
spus în clar: problema nu-s talentele, ele
există, greu e cu recunoașterea lor. Iată de ce
în capul revistei „Contemporanul. Ideea
europeană” stă scris: „Un popor nu se
caracterizează atât prin oamenii mari pe care
îi are, ci mai ales prin felul în care îi
recunoaște și îi stimează pe aceștia.” Friedrich
Nietzsche.
Marelui filosof un publicist mărunt îi
ortografiază numele Nitzsch, ca să rimeze
pesemene cu Nici. Nici Eminescu n-a scăpat
de ,,interpretări”. „Ferește-mă ,Doamne, de
interpreți!” se ruga Arghezi. Ultimul
eminescolog de seamă al Universității „Al. I.
Cuza” n-a scăpat nici el de denigratori. O repet
în fiecare noiembrie, de când s-a stins: n-a fost
altă Universitate care să facă un rău mai mare
unui profesor al ei decât UAIC lui Mihai
Drăgan. Cabala mediocrilor din Catedra de
Literatură Română l-a ucis, l-a ucis, l-a ucis.
Opera amplă deranjează pe cei fără operă și
opinia pe cei care n-au cultură.
Da, vreau dreptate critică și pentru limba
română, declarată „nevorbită”, și pentru
literatura declarată involuată. Pentru valoare
românească (sintagmă N. Breban). Și trebuie
s-o luăm de la origini până în prezent, ca G.
Călinescu. Mizerabiliștii cer de-poetizarea
poeziei. Prozatorii recenți merg nu pe
amprenta eroică, o preferă pe cea erotică,
exotică… Oricare, dar în nici un caz etnică.
Etnia? Arhaică. Specificul? Erezie. Biserica
ortodoxă? De flituit. Ethosul? Antiintelectual.
Iorga, etichetat ”fluier național”, îi disprețuia
pe cei care contestau cultura noastră,
considerând-o inexistentă, iar naturalistul
Const. Esarcu cerea cetățenilor să dea un ban
pentru un edificiu–simbol al culturii naționale.
Așa s-a construit un Ateneu. Noi deconstruim?

Distribuie: