Spații culturale nr. 68 (2)

Daniel DRĂGAN

La bâlci la Leordeni
(Fragment din volumul Mița – jurnalul intim secret și adevărat al Mariei Suru)

19 martie 1944

În fiecare vineri la Leordeni e zi de târg. Vin munteni (femei și moșnegi, că bărbații falnici sunt la rezbel – așa zic muntenii), vin cu căruțele lor cu coviltir și aduc brânză, piei, pastramă, iar cu fereală, scânduri (scumpe, dar foarte căutate), țuică și vin. Pleacă de aici cu grâu, porumb, ovăz, fasole și pânzeturi, stofe zdravene țesute în casă, chiar cu câte o drăguță pe care pun ochii flăcăii și o duc la munte să mulgă vacile, oile, să închege cașul și să crească copii. Troc medieval. Dar și un spectacol, o distracție. Oamenii de pe aici, vinerea, au, nu au treabă, se duc la târg. Se duc să vadă. Cu cât se mai vinde dubla de mălai, ocaua de vin, codrul de brânză. Dar vin și din satele din împrejurul nostru. Cumpără sau nu, târgul e mereu interesant, că-l mai vezi pe Șontică Savu din Mărcuța, Fila lui Turcu din Cucuieni, pe cuscra de nu știu unde, pe popa din Pătlăgenari sau chiar pe Jenică Țipirig. Dacă-l vedeam, i-aș fi dat doi pumni în cap. Știu eu de ce.
În târg, Coana Mare se simte ca la ea acasă. Strigă, cheamă, poruncește, nu-i convine aia, nu-i place cealaltă, prețul ăsta e o insultă, mânca-v-ar ciorile de nespălați, cum vrei, mă, să-ți cumpăr pastrama aia ca șoriciul când ești murdar pe mâini de-mi vine să borăsc.
– Nu e murdărie, Coana Mare, e de la frunze de nucă, am vopsit lâna ieri și așa e acum, timp de o săptămână sunt mâinile cam colorate, dar nu sunt murdare, priviți!
Se duce Coana Mare la una cu ceapă. Suspect de ieftină.
– Și zici că nu e degerată?
– Nu, Coană Mare, pe încercatelea.
Coana Mare ochește o ceapă mai bombată și o rupe din funie. Strânge în mâna ei puternică, și primele cinci-șase foi sunt moi ca balega. Chiar așa a zis Coana Mare, moi ca balega.
– Nu, Coană Mare, uitați-vă bine, miezul e tare, e bun.
– E bun pe dracu’ să vă ia! Păi cum să fie bun, fă, proasto, dacă deasupra e putredă? Miezul a căpătat gust rău și se strică și el în două zile.
Coana Mare aruncă cu scârbă ceapa zdrobită și rămâne cu mâna murdară. Vânzătoarea de ceapă (adică proasta) sare iute cu o cârpă albă, curată.
– Luați asta, doamnă și, dacă vreți, vă torn și apă să vă spălați. Coana Mare se spală meticulos în timp ce precupeața îi toarnă dintr-o mică damigeană. Boieroaica se oprește lângă un moșneag cu pălăriuță pe creștet care vinde brânză și scândură de brad. Se adresează în franceză Zinoviei, numai ei, ignorându-mă vizibil. Ca și când nu m-ar cunoaște, eu nu aș fi cu ele, eu sunt Mița. Mița proasta.
– Voilà, ma petite, un vrai paysan!1 Apoi, țăranului: Da’ bradul ăsta l-ai crescut în grădina ta de sub fereastră, sau l-ai furat din pădure?
– Cum să furăm, doamne ferește! uitați-vă la mine că am părul alb. L-am cumpărat de la proprietar, să facem și noi un ban, că s-au scumpit toate.
– Aici ai dreptate moșule, s-au scumpit. Că le-ați scumpit voi. Că dacă voi ați vinde ieftin, nici ceilalți n-ar avea încotro și ar coborî pretențiile. Dar așa, vă întreceți în scumpiri, care pe care. Și pe urmă vă plângeți că e piața scumpă și leul nu mai face nici doi bani.
Apoi se adresează Zinoviei, pe mine ignorându-mă evident:
– Je crois qu’il a de bon fromage.2
Țăranului:
– Scândură nu-ți cumpăr, dar împachetează-mi doi calupi de brânză. Ai cântar?
– N’avem, Coană Mare, că e scump cântarul, dar așa e tocmeala, o sută de lei calupul.
Zinoviei:
– N’est pas trop cher!3 Zinovia îi face un semn discret și-i spune ceva în legătură cu mine, adică n-ar trebui să mă ignore, nu e bine să fiu exclusă din conversație.
– Ha! Oignez l’âne et il vous poindra!!
Apoi se năpustește asupra ciobanului:
– Asta e speculă. Ar trebui să vă umfle poliția. Nu mai aveți rușine, nu mai aveți măsură!
Bătrânul cioban suportă cu supunere dojenile și bombănelile cucoanei, că de! e boieroaică. Încearcă să împacheteze în ziar brânza, dar clienta îl oprește.
– Stai! Vrei să-ți mănânc cerneala aia otrăvită și literele ălea mincinoase? Pune-o ici. Îi întinde o traistă albă din pânză de America. Apoi îi numără 180 de lei și, la protestele bătrânului, mai spune aproape șoptit:
– Mucles! Știi ce scrie pe afișul ăla? Nu, că nu știi să citești. Ești analfabet. Am să-ți citesc eu cuvintele Mareșalului. Mițo, unde ești? Citește-i tu afișul ăla, zi-i tu că el e analfabet. Da’ ai grijă, îndeasă-i bine vorbele în cap să nu le uite.
– Aici scrie așa: „Cine limba lungă are toată viața sapă sare”.
– Ai auzit? E război. Speculanții și mincinoșii, palavragiii, hoții, cârcotașii sunt condamnați pe viață la muncă silnică, la ocnele de sare. Ai grijă. Apoi, către fiică-sa:
– C’est une bonne affaire, n’est-ce pas?

21 martie 1944

Azi cred că vine rândul șifonierelor și dulapurilor burdușite cu blănuri și paltoane mâncate de molii, cu rochii care n-au fost îmbrăcate niciodată, cu pantofi uscați ca iasca și scofâlciți nu de purtare, ci de leneșă și îndelungată ședere.
Da, așa s-a și întâmplat. Timp de trei zile am muncit la boarfe. Averi uriașe s-au cheltuit cu blănurile de samur și de dihor siberian și de veveriță columbiană care au hrănit moliile amar de ani! De-ar fi fost ale mele, intram în pământ de rușine. Ele îmi arătau cu mândrie:
– Asta am primit-o la logodna noastră, la Veneția (și un roi de molii cu aripile aurite își lua zborul). Tu știi unde este Veneția?
– Cred că pe undeva prin Italia, răspundeam cu o timiditate făcută.
– Așa, da, în Italia. Asta e de la Paris, mi-a cumpărat-o Calistrat ca recompensă pentru că Leonel a luat bacalaureatul cu Diplomă de Onoare….
Ar fi vrut să le admir. Poate că toate rochiile alea și taioarele și blănurile alea ar fi meritat admirația, dar, în adâncul meu, mă încrispa uimirea: ce avere, Dumnezeule mare! Și ce risipă!
Am făcut însă și o treabă care mi-a plăcut. N-a trebuit să-mi spună cineva. Timp de șase-șapte săptămâni, am adunat cenușă albă. Umplusem două ligheane. Văzusem parchetul acela din salon, lemn de trandafir, mă gândeam ce frumos va fi fost el când era curat. Acum avea un jeg gros că nu se spăla nici cu săpun de oase, iar cu sodă mi-a fost frică să dau. De asta am adunat cenușă albă. Cred că am auzit undeva, sau poate că am simțit, pur și simplu, dar aveam încredere că voi reuși. Nu m-am avântat să spăl. Am făcut mai întâi o probă pe o suprafață mică, sub canapea. Am lăsat o cârpă umedă câteva minute și apoi am frecat. Minune! Când au văzut holul ca un obraz nou, curat, Calistrat, Leonel și Zinovia s-au minunat. Coana Mare s-a făcut că nici nu bagă de seamă. Eu nu curățasem parchetul ca să mă laude cineva. L-am curățat că mi-a plăcut. El, parchetul. Și mi-a fost milă de el. Și mi-a fost drag. Într-o zi, când Caliopii au plecat în vizită la un boiernaș de la Mărcuța, am pus repede la fiert cenușa albă și m-am apucat de lucru. Și mi-a plăcut treaba pe care am făcut-o. I-am redat parchetului ceva ce era al lui. Ceva care i se răpise: frumusețea! Un act de dreptate. A doua zi, privind cu atenție parchetul, căutând să găsească și nu găsea pete sau zgârieturi, Coana Mare, ca și când n-ar fi știut, m-a întrebat:
– Tu ai făcut asta?
– Eu.
– Bine-ai făcut.

4 aprilie, 1944

Dumnezeule, Doamne, ce-a fost azi! Iadul pe pământ. Ca stolurile de ciori au năvălit avioanele. Mi s-au părut frumoase la început, încolonate pe cerul înalt, trei câte trei, cu motoarele lor puternice duduind, mai mare frumusețea! Și, deodată, au început bubuiturile. Nu știam și nu înțelegeam ce se întâmplă. Simțeam că-mi pleznesc timpanele.
– Antiaeriana, mi-a explicat Leonel.
Tremuram vargă. M-a cuprins cu brațul pe după umeri și m-a tras lângă el. În primul moment m-am simțit bine. Nu mai tremuram. O căldură blândă încerca să-mi alunge spaima. Dar repede am simțit un miros ciudat, nu puteam să-l explic. M-am retras încet.
Eram în curte și priveam cerul. Avioanele se depărtaseră puțin. Explozii înfundate se auzeau aproape fără întrerupere.
– Bombardează Bucureștiul, a explicat Leonel.
Nu-mi venea să cred.
– Bucureștiul este departe, am zis cu o voce sugrumată de emoție.
– A fost. Acum nu mai este departe. Toate distanțele s-au zăpăcit.
Și a intrat în casă.
După ce s-au întors avioanele și sirenele au sunat din nou, am intrat și eu, prin spate, în bucătărie. Dar ușa era deschisă spre salon și am văzut. Coana Mică a strigat la mine:
– Unde-ai fost, fă? Unde-ai umblat?
Coana Mare era trântită jos, în sufragerie, și domnișoara îi plimba flacoanele cu săruri pe la nas. Era leșinată.
– Pune ici mâna și ridică s-o urcăm pe fotoliu.
Era mare și grea Coana Mare, dar a venit și Leonel, așa că, toți trei, am izbutit s-o ridicăm și s-o așezăm în fotoliu. Seara s-au adunat din nou jucătorii.
– Ați văzut? Doreați să vină americanii, să vină americanii! Iată că au venit!
Domnul Ilfoveanu trecu privirea roată asupra celorlalți, să vadă efectul zisei sale și, văzând că muțenia e soră cu înțepeneala, continuă:
– Trei mii de avioane au bombardat Bucureștiul, Ploieștiul, Câmpina și toată Valea Prahovei. Petrolul românesc. S-a întors Culiță Istrate de la București, cu calul în spume. Căruța, cu marfa în ea, a rămas acolo, sub un maldăr de moloz. Zice că Bucureștiul e varză. E zob. N-a mai rămas nicio casă în picioare.
Părea satisfăcut, însă Caliopi, cu voce tremurândă, cuteză să ricaneze:
– Bine, dar noi suntem proamericani.
– Om fi, dar ne batem cu rușii.
– Cu rușii avem o treabă, cu americanii altă treabă.
Niciodată nu i-am crezut pe Caliopi proști. Sau bădărani, sau prost crescuți. Și nici acum nu-mi vine să-i cred ignoranți. S-au tâmpit de sărăcie, asta e posibil, s-au jegoșit, izolați de anturajul lor de odinioară, și asta e posibil. Dar așa tâmpit nu mi se păruse a fi Calistrat Caliopi, seniorul Castelului, la care am fost adusă pentru a-mi întregi educația și a-mi face intrarea în lumea bună.

15 august 1944

Unchiul Nicu Suru i-a scris domnului Calistrat Caliopi că se împlinesc șase luni de la moartea mamei mele, că fac parastas și-l roagă să mă îngăduie.
– Ai haine negre? m-a întrebat Doamna cea Mare.
– Am.
Și m-a suit într-o căruță de ocazie, căruța lui Moș Filote, peste niște saci cu ovăz, care să mă ducă până la Pătlăgenari. După ce am intrat în sat, am trecut pe lângă casa noastră mare și frumoasă, cu ferestre strălucitoare, și tocmai atunci soarelele era îndreptat spre ele și bătea de mai mare dragul. Eram cu plânsul în gât, și când am ajuns la mătușa Nilca am izbucnit în hohote și am căzut în brațele ei. Toți au crezut că m-a podidit dorul de mama, însă pe mine mă curentase dorul de casa noastră cea mare și frumoasă și-mi căzuse în suflet ca un bolovan uriaș gândul la suferințele mele din casa Caliopilor.
– De ce m-ați luat de la pension, de ce? De ce m-ați dat slugă la Caliopi, de ce? Mătușa m-a strâns repede la pieptul ei ca să-mi închidă gura, să nu mai vorbesc, să nu audă celelalte rude reproșuri și să le iasă vorbe. Dar nu mai aveam nimic de spus. M-am smuls din brațele ei și m-am dus în odaia din față să plâng acolo în liniște și singurătate.

24 august 1944

La radioul din sala de mese am auzit ieri vocea crainicului: „… vom transmite un comunicat important pentru țară”. N-am dat atenție. Toate comunicatele sunt importante pentru țară. Mi-am văzut de treburile mele, însă am recunoscut peste un timp vocea regelui. Domnișoara Zinovia ascultase totul de la bun început și a sărit în picioare:
– Pace! Se face pace!
Ar fi trebuit să-i spun: „Nu e vorba de pace, proasto, e doar un armistițiu. De-acum începe alt război. Cu nemții. Ce credeai?”
M-am gândit mai întâi la unchiul Lae. A fost trimis pe front și a dispărut. Dacă e prizonier la ruși, înseamnă că-i dau drumul. Vine acasă. Și m-a cuprins un dor teribil de unchiul Lae. Om blând și generos. De câte ori venea la noi îmi aducea bomboane, sau napolitane, sau covrigi. Era o bunătate de om. El nu m-ar fi dat la Caliopi. Cred că este singura mea rudă care mă iubește. Un pic.
Sună sirenele. Alarmă! Alarmă adevărată, asta nu mai este o fantezie a mea. La București, nemții bombardează în draci. După anglo-americani le-a venit rândul lor să dea cu bomba. E departe Bucureștiul? E aproape? A fost departe, spusese Leonel, acum e aproape. Toate distanțele s-au zăpăcit. Avioanele coboară, încarcă, urcă, descarcă, și iar urcă, și iar descarcă, și tot așa.

29 august 1944

Război, război, dar lumii îi arde de distracție. Au simțit că armistițiul miroase puțin a pace. Câțiva soldați au venit în sat în permisie. La Leordeni sunt astăzi trei nunți. Se grăbesc fetele, care cum apucă un bărbat, că e rănit în război, că e cu caș la gură, că a scăpat de armată pentru cine știe ce beteșuguri, repede îl înhață și-i pune pirostriile. Tunurile nu se mai aud. Bubuie foarte departe, rătăcit prin distanțele zăpăcite. Se aud în schimb lăutarii. Cântă de zbârnâie toate instrumentele. Și, pe câmpia lui Lazăr, e bâlci. Se aud de departe goarna saltimbancului, strigătele urlicilor de la zidul morții, îndemnurile disperate ale celor care cheamă norocoșii la întrecerea cu suflatul din plămâni. Eram în clasa întâi sau a doua primară și locuiam la Pătlăgenari, în casa noastră mare și frumoasă, când m-a dus tata la bâlciul din Leordeni, și parcă văd și astăzi forfota veselă a câmpiei, culorile pestrițe ale fetelor care veniseră să caște gura, salturile la trapez, jongleriile și mai ales comicăriile celor doi saltimbanci. Și simt în nări mirosurile de pastramă de miel. Acum poate că circul nu mai e așa de bogat ca odinioară, a fost vreme de război, s-au împuținat și mărfurile, și oamenii. Și cum s-au învârtit unii logofani cu hârtiuțe de pe la doctori, cum s-au milogit și ploconit pe la gradați de armată să-i declare inapți, și ei să se zbenguie și ziua, și noaptea în muzicile, mirosurile și strigătele de bucurie sau de spaimă ale celor veniți să se amuze; elevi, măicuțe, meseriași, invalizi de război – zarva pestriță și suspectă a bâlciului, o viermuială plină de mizerii și de mistere. Este o lume care colcăie și față de care am o vagă undă de frică și plăcere. Aș vrea să mă reîntâlnesc cu această lume, să mă uit mai bine la ea, să văd printre ulucile gardului interiorul ascuns și de bună seamă sordid, deci ispititor. Dar Caliopii nu sunt în zodia marilor dezlegări de pungă.
Și totuși, aseară, înainte de cină, Doamna cea Mare a lansat invitația: „Poimâine mergem la bâlci”. A fost o veselie generală, adică între toți cei patru membri ai familiei. Eu eram ruda săracă și smerită. Nu mi-am permis. Mă așteptam să mi se spună că trebuie să rămân pe loc, să păzesc conacul, să fac curat, să fac mâncare, să am grijă de canarul doamnei ca să nu-l mănânce șobolanii sau pisica…
– Fata asta, Mița, are niște rochii așa de aiurea, unele subțiri, altele caraghioase, altele i-au rămas mici… a zis doamna Filofteea.
A găsit încă un motiv. Și în gândul meu i-am mai dat una cu dosul palmei peste falcă. Japița! De luni de zile frec și curăț jegul acestei gospodării și nu am nici măcar mulțumirea de a vedea că se păstrează o zi măcar, o singură zi, curățenia pe care o fac. Harababura e felul lor de a trăi. De luni de zile curăț zarzavaturi, fierb, coc, prăjesc, pun murături, pun conserve, și nimeni nu e mulțumit de mâncarea pe care o fac. Fiecare vrea altceva, și când le fac ce-au zis că ar fi fost bine, nu mai au poftă de „așa ceva”. M-aș fi retras la mansardă, în cămăruța mea cât un cuib de rândunică dacă n-aș fi fost datoare să strâng masa, să spăl vasele, să mătur, să pun ordine și curățenie în toate. Că mie îmi place ordinea. Nu suport jegul nici chiar în casa altuia, d’apoi în casa în care dorm și mănânc.
– Ia să te uiți tu, Zinovio, printre boarfele tale mai vechi, de care nu mai ai plăcere, poate găsești ceva potrivit pentru Mița, s-o luăm și pe ea cu noi, că și-a văzut de treabă și poate ne e de folos pe-acolo cu ceva.
Nu știam cu ce le-aș putea fi de folos la bâlci, dar că mi se pregătește o toaletă (chiar și la mâna a doua) mi se părea extraordinar. Ultima rochie cusută cu mâna de mama era de la Paștele de acum doi ani. Și iată că poimâine voi îmbrăca o rochie din garderoba Zenoviei, care numai lucruri scumpe are în șifonier! La atâta generozitate nu m-aș fi așteptat de la Bătrâna Scorpie. Îmi pare rău pentru dosul de palmă cu care am pocnit-o mai adineauri în severa mea imaginație.
După un timp, după ce am rumegat mirarea pe toate părțile, m-am gândit că ar putea să mi se întindă o cursă. Să te ferești de greci și atunci când fac daruri! Ivit din pățania troienilor, cărora aheii le-au dăruit un cal de lemn, acest proverb era repetat de Cuca noastră, profesoara de literatură, ori de câte ori se găsea o potrivire. O cursă? Neamul acesta de fanarioți n-ar fi exclus să plănuiască ceva, chiar și numai pentru a se amuza pe seama mea, o biată slugă abandonată de rudele ei bune și lăsată în gura unui lup fără dinți. Îl și vedeam pe babalâcul de Calistrat distrându-se, „ha-ha-ha! cu gura știrbă până la urechi, credeai că se suie scroafa în copac?”
Așa se face că azi-noapte am visat numai bâlci. Imagini înfricoșătoare: femeia spân, băiatul fără gură, șarpele anaconda și alte bazaconii de care nu m-am speriat când le-am văzut aievea și când eram o copiliță de șase-șapte ani, dar mă speriam acum, când am devenit, pot să spun, aproape o femeie! Mă trezeam udă de transpirație, îngrozită de acești monștri ai sărăciei noastre, deschideam fereastra, respiram aer adevărat, beam o gură de apă rece și încercam să adorm din nou. Săreau pe mine copilul cu buricul netăiat, femeia broască, pisica cu șase picioare. Un spân caraghios ne servea cu bomboane. El nu avea gură și ne spunea:
– Eu nu am gură, mâncați voi.
Și ne dădea bomboane de ciocolată. Dacă le băgai în gură, bomboanele se transformau în gândaci negri de bucătărie… Și am mai iscat o gândire bună de scris pe zăpada unei întinse câmpii dunărene: „Deschide ochii mari, Mițo, că pentru slugi, când nici nu te aștepți, lupul știe să îmbrace blană de oaie”. Și încă una: „Fii atentă, Mițo, verifică bine ce bagi în gură, să n-o pățești!”
A fost o spaimă fără temei și o bănuială lipsită de noimă că ar fi putut fi vorba de o capcană. Dintre rochiile domnișoarei am ales una bleu ecosez cu volănașe. Fusese aruncată într-un coș cu zdrențe.
– Așa, Zinobio, așa, să nu ne facem de râsul târgului la bâlci, spunea Coana Mare, punându-mă să mă răsucesc în fața ei ca să vadă mai bine, și mă gratula cu laude multe. În trăsură, Coana Mare a stat cu domnul Calistrat pe bancheta boierilor, domnul Leonel a stat pe capră în locul vizitiului, cu biciul în mână, făcând în aer funde și ochiuri cum făceam eu cu panglicuțele la ora de gimnastică. Coana Mică, Zinovia, și cu mine am stat pe strapontină, în fața boierilor și, privindu-ne, Doamna a zis:
– Cine vă vede ar putea crede că sunteți surori.
Noi am chicotit a bucurie, dar Coana Mare a tăiat macaroana:
– Ferească sfântul! Nici prin cap să nu vă treacă să vă jucați de-a surioarele. Tu, Zinovia, ești fiica noastră, fiică de mari boieri bizantini, iar Mița e Mița, fata săracă intrată slugă pe patru ani. Zinovia merge înainte, Mița vine pe urma ei și cară săculețul de voiaj. Ne-am înțeles? Am răspuns amândouă într-un glas că așa va fi, am înțeles.
Totuși, eu n-am înțeles de ce sunt slugă și de ce patru ani? Dar nu puteam să întreb acum, nu era momentul.

30 august 1944

Încă înainte de Bâlci, drumul era străjuit cu mari grămezi de pepeni. A fost recoltă bună și nu s-a lăsat cu vânzare. În vremurile bune, țăranii de la Dunăre umpleau carele cu pepeni și porneau spre munte strigând: „Hai la pepeni, neamule, hai la pepeni!” Și pepenii se vindeau bine, cu folos mare de bani, că prin satele de pe sub munte nu se fac pepeni, dar oamenii râmnesc și ar mânca și ei dacă-ar avea. Cei cu cai mai buni și cu care mai zdravene se duceau până la București, la Târgoviște și chiar pe Valea Prahovei, până la Brașov, unde și prețurile erau mai bune. Erau alte vremuri, și oamenii aveau căruțe. Acum nu mai au nici căruțe, nici cai. Rechizițiile de război au golit satele. Pepeni din Pătlăgenari, din Leordeni, din Sulițași se înșiră de-a lungul drumului în grămezi bombate și sunt puțini cei care se încumetă să cumpere un sfert, o jumătate și extrem de rar unul întreg. Apoi, cumpărătorii se întind pe iarbă și mușcă din bucata roșie și zemoasă. Aș fi mușcat și eu, dar Coana cea Mare, parcă auzindu-mi gândul, a zis:
– Vom cumpăra și noi pepene, dar nu acum. Mai așteptăm un ceas-două, să se mai astâmpere prețurile, că acum țăranii țin prețul ridicat. Când or vedea că rămâne marfa nevândută, scad la jumătate.
Leonel a cumpărat două pungi cu floricele de porumb, a adus una mamei sale și alta a oprit-o la el. Doamna i-a dat și Zinoviei. Mie mi-a dat Leonel. Calistrat se găsise cu niște oameni din Roșiori și porniseră să facă politică lângă un grătar pe care se pârjoleau niște zdrențe de pastramă că nici la câini nu le-aș fi dat. Ațoasă și neagră. Ce fel de pastramă e asta? Pentru că acum toate pot să fie cum nu trebuie și nimeni nu mai întreabă nimic, răspunsul e unic și universal: e război, omule, nu vezi? E război!
Plin bâlciul de ispite ale Satanei: „Vino, neamule, la câștigul sigur, dai trei lei și câștigi o mie!” Licitații, tombole, trageri la minut, premii peste premii: dacă tragi cu arcul, dacă tragi cu pușca, dacă tragi… Bâlciul era la mâna celor care împușcă francul, chiar dacă nici ei nu prea aveau de la cine să-l împuște. „La circ nu mergem, a zis domnul Calistrat. Sunt tot artiștii de anul trecut. Nu e nimic nou”. Dar ne-am dus. Așa a vrut Coana Mare. Și, într-adevăr, era aproape tot ce văzusem și eu cu patru-cinci ani în urmă, când m-a dus unchiul Lae la bâlci, eu ținându-mi respirația de copil curios și neumblat în lume.
Zinovia m-a luat de mână și m-a tras să fugim undeva. Nu știam unde mă duce. M-am trezit pe policioara leagănului mare și o vedeam departe pe Coana Filofteea gesticulând nervos și rostind vorbe care nu mai puteau ajunge până la noi.
– Ți-am spus să nu vă duceți la dulapuri? Ți-am spus? Jeap! Jeap! Două palme zdravene Zinoviei peste ceafă. Jeap! Jeap! două palme zdravene mie după ceafă. De ce ?
– Ați merita nici să nu vă mai luăm acasă. Să vă lăsăm aici să vă mănânce câinii. Dar tocmai atunci văzui că ne dă ocol afurisitul de Jenică Țipirig, băiatul din flori al înecatei Linca din Pătlăgenari, cel care astă-iarnă ar fi vrut să mă ducă la dans pe când mama abia-abia intrase în mormânt și lutul de deasupra ei era umed încă.
– Hai cu mine, mi-a zis Zinovia, și m-a târât lângă o flașnetă mânuită de un țigănuș cam de clasa a patra, care turuia mai ceva decât moșneagul cu pantalonii roșii de acum trei ani:
– Hai, neamule, să-ți ghicesc trecutul, prezentul și viitorul, să-ți spun care-ți sunt dușmanii și care-ți sunt prietenii, zilele de bine și zilele de rău. Hai, neamule, vino să…
– Nu vreau tabletă, am zis.
– Eu vreau, a ripostat Zinovia. Știu că n-ai bani, îți dau eu.
Papagalul i-a dat o tabletă de domnișoară. Mi-a dat și mie una.
– Ce scrie, ce scrie? a întrebat curioasă Zinovia, după ce a citit tableta ei.
– Vorbe, vorbe, vorbe. Ca la teatru. Cine le-a scris nu mai există, cine citește se prăpădește.
– Hai, dă-mi să văd.
Și i-am dat. Citea: „Ferește-te de apă. Focul îți e prieten. De trei ori te vei cununa și fericită vei fi cu cei șapte copii ai tăi…”
– Prostii. De unde știe pasărea aia proastă că voi avea șapte copii? Eu nici nu voi avea copii. Nu mă mărit.
– Nu sunt deloc prostii. Cu timpul, ai să vezi că se potrivește.
– Se potrivește la tine, că ai niște oase de bazin cât o paporniță oltenească. Poți să crești între ele patru-cinci puradei deodată.
– La mine știi ce scrie? mă întrebă domnișoara puțin ciupită de faptul că nu sunt și eu curioasă să văd ce scrie despre ea…
– Nu-ți vine să crezi. Că mă mărit cu un ofițer viteaz rănit la mâna stângă. Doamne, ce soartă! se miră Coana Mică.
– Și Pitzi e rănit la mâna stângă?
– Nu, dar mai este timp
Amândouă tresărim speriate. Între noi se strecoară stafia lui Jenică Țipirig. Are în mână două biluțe metalice cât oul de pitulice. Le agită, le schimbă, le învârtește. Se oprește, le admiră și, făcând cu ochiul iar, le pune în mișcare.
– Am văzut: Jeap! Jeap! așa da muzică!
– Să nu te apropii de noi! i-am strigat.
– Poate-mi faci și mie cunoștință cu prietena ta. I-aș șopti la ureche o serenadă.
– Serenada e un cântec de seară, incultule. Are nevoie de lună, de stele, nu de soarele ăsta canicular. Domnișoara Zinovia m-a strâns de cot în semn de „lasă-l, fă, să vină!”
Homunculul scutura nenorocitele lui de biluțe și întreba provocator.:
– Nu vreți să puneți mâna pe ele, să le cântăriți un pic? Vin cu ele acolo să vă distrați.
– Dacă vii, i-am spus, trebuie înainte de toate să-mi răspunzi la o întrebare.
– Răspund chiar și la două, acceptă el vesel și ne arătă din nou, lăudându-se, cele două biluțe. Vă plac biluțele mele? Dacă nu mai sunteți așa de înțepate vă las să vă fotografiați cu ele.
– Lasă prostiile alea în pace, nu le mai zdrăngăni atât și spune-mi ce amintiri rușinoase ai tu în legătură cu răposata mea mamă.
– Răposata ta mamă era o femeie și jumătate. O femeie adevărată, cea mai grozavă din câte am cunoscut. Așa o să fii și tu când ți-or crește sânii ăia invizibili și vei mai pune ceva carne pe buci.
Nenorocitul părea a spune totul și nimic. Plus obrăznicia cu sânii și alte alea ale mele. I-am spus Zinoviei și am tras-o de mână:
– Mergem la doamna.
– Doar pentru atât? Nu vezi ce flăcău chipeș este? Eu zău că m-aș tăvăli un pic cu el prin porumb. Flăcăul chipeș ne-a arătat iarăși biluțele, ne-a făcut cu ochiul și a început să le zornăie harnic.
La vreo două sute de metri de bâlci se vedea un lan de porumb cu cocenii încă netăiați, bun să dea adăpost înamoraților care se mulțumesc cu puțin. Ei s-au îndreptat spre porumbiște, eu m-am întors la doamna, lângă trăsură, unde se adunaseră la taclale mai multe femei din satele vecine, preotese, învățătoare, un anturaj de care Coana Mare părea a fi foarte fericită și care a făcut-o să uite o clipă de zburdalnica Zinovia.
Bâlciul era în toi. Jocurile se bucurau de afluență maximă. Peste tot era lume care se înghesuia să vadă, să audă, să cumpere. În fond, o mizerie de la una la alta, nimic adevărat. Totul fals, inclusiv nenorociții cu monstruozități, pruncul cu două capete, omul bestie și alte anomalii care-și au locul în institutele de cercetări genetice, unde și sunt găzduiți monștrii aceștia din noiembrie până în martie, când se face primăvară. Când dă firul ierbii, familiile vin să recupereze odraslele lor minunate de prin institutele experimentale pentru a porni cu ele prin târguri la cerșit. Afacere bună. Să ai în familie un monstruleț e mai rentabil decât să ai un doctor în fizica nucleară sau un profesoraș. Peste tot, lăcomie, minciună, ipocrizie. Dacă ar fi după mine, aș desființa din temelie până și ideea de bâlci. Aș arde simultan, toate circurile de prin bâlciuri, că altfel n-ai cum. Toate circurile care batjocoresc ființa umană. Puse grămadă la un singur loc și cu o singură comandă: foc! Dacă după dezinsecția cu flacără (cum făcea Țepeș cu lighioanele Țării) ar mai rămâne totuși chiar și o singură celulă, scăpată vie din neatenție, acea uriașă mizerie ar renaște din celula oribilă. Foc! Foc nemilos!

31 august 1944

Nu-mi pare rău că am fost „cu familia” la o… distracție rustică.
Am crezut că ne vom culca devreme, însă Caliopilor le era foame. Le-am făcut repede un castron cu paste, peste care fiecare și-a pus brânză, nucă sau dulceață, după gust. Tocmai când să se ridice de la masă și-au adus aminte de pepene și repede au zvântat un bostănel, bine așezat în stomac după bulgărele de paste făinoase. Eu n-am putut să mănânc nimic. Am spălat iute vasele și m-am culcat. Dar nu pot dormi. Zilele trecute, proasta de Zinovia a scăpat un secret. A luat-o gura pe dinainte și mi-a spus de un contract. Între tutorele meu și Caliopi. Atât. Nimic mai mult. Dar bănuiesc. Și voi afla și restul. Dacă iubitul meu unchi m-a vândut ca pe un sclav domestic, ce mai pot reproșa Caliopilor?
Ura mea se transferă încet și către ruda mea hapsână, iar Caliopii îmi par acum niște stăpâni de sclavi onești, care trăiesc și se poartă cu unicul lor sclav domestic potrivit cutumelor antice. Oferă sclavului și pâine, și circ. Din partea lor a fost foarte frumos că m-au îmbrăcat cu rochie ecosez, m-au luat la bâlci, m-au tratat cu floricele de porumb, cu înghețată și – mă rog – toate distracțiile de care și-au făcut și ei parte. Nu m-am simțit deloc persecutată. Chiar ar fi trebuit să le mulțumesc și sper că nu e târziu să-mi arăt recunoștința față de Coana Mare mai ales, ea e scorpia, ca să-i îmbunez și să-mi ușurez viața pentru timpul cât încă voi mai rămâne aici.
Mor de oboseală și gândurile nu-mi dau pace. Jenică Țipirig este duhul rău care mă urmărește. S-a agățat de mine ca un scai și nu izbutesc să mă desprind de imaginea ființei lui obraznice și perverse. El ascunde ceva foarte important pentru mine și trage nădejde că nu voi afla niciodată. Se-nșeală. Chiar dacă n-aș mai primi și alte informații, punându-le cap la cap pe cele puține de care dispun, mișcându-le în toate direcțiile, căutând potrivelile, am să rezolv acest joc chiar dacă acum are mai mult de zece piese lipsă.
S-o luăm metodic. Ce știm despre el? Fapte, nu observații de caracter. Știm că pe când eu aveam cinci-șase ani mă ținea în brațe sau pe genunchi și se juca cu mine. Venea deseori la noi. Uneori tăia lemne și o ajuta pe mama la treabă.
El trebuie să fi avut atunci 14-15 ani. Cred că tata era la armată, în concentrare, și mama îl angajase ca argat, om de curte. Deci ne aflăm în lipsa tatei. Atunci mama i-a spus cu o fermitate tăioasă: „Să-mi lași fata în pace. Dacă aflu că te dai la ea, eu cu mâna mea te omor, să știi!” Nu mai știu cum a reacționat. Mă jucam atunci cu păpușile mele de cârpă. Cred că a rânjit. Scena care m-a tulburat mai mult decât tot ce am trăit eu până acum s-a întâmplat în vremea aceea. Atelierul mecanic, magaziile, grajdurile, șura imensă în care încăpeau patruzeci de vite mari erau locurile de preferință pentru mine și prietenii mei, băieți și fete, copii ai vecinilor. Mă jucam la vârsta aceea cu păpuși sau chiar cu unele obiecte casnice cărora le atribuiam diferite funcții și personalitate. Unele sticle puteau fi jandarmi sau soldați nemți sau ruși, că americani nu văzusem și nici nu știam despre ei mai nimic. Jucam șotronul sau capra, sau leapșa – depinde și câți copii erau în momentul acela la joacă. În ziua despre care vorbesc eram singură. Animalele erau la câmp, la pășune, șura era un loc al singurătății, unde puteam să stau în fân și chiar să mă învelesc cu fân părându-mi-se o plapumă plină de surprize. Păpușile, două, erau cu mine și le învățam și pe ele să se joace. Am auzit ceva suspect. Mi s-a părut că plânge cineva. Din compartimentul vecin al șurii se auzeau gemete. M-am apropiat de peretele de scânduri prin care se putea privi ușor în compartimentul acela. N-am zărit decât două picioare albe ridicate în sus ca o literă V și între ele, jos, un cap de bărbat, capul lui Jenică. Apoi i-am văzut spinarea goală, am văzut cum se zbate. Gemetele și strigătele de suferință ale unei femei mă înnebuneau… Am luat-o la fugă. M-am oprit la șura lui Mazăre, vecinul, unde erau patru copii, am încercat să mă joc cu ei, dar îmi venea mereu să plâng și să tremur. M-am întors acasă și m-am izbit de mama în prag. Venea din grădină. Am luat-o în brațe și am plâns în brațele ei mult timp. Mi se păruse că s-a produs un atentat asupra mamei mele, că mama cerea ajutor și eu nu știam ce să fac. La rândul ei, mama credea că m-au bruscat copiii la joacă, poate am fost lovită, eu plângeam și nu puteam să spun nimic. Până seara n-am mai vrut să dau ochii cu nimeni și noaptea am avut numai vise teribile. Se făcea că Jenică Țipirig, gol, fără nimic pe el, s-a aruncat peste cineva, peste o femeie, și vrea s-o omoare. În zbaterea aceea smintită și mai ales în strigătele neînțelese mi se părea că se ascund primejdii mari, care au dat peste noi și care poate că n-or să mai plece niciodată.
După numai doi ani, probabil în clasa a doua, unele colege mai știutoare mi-au spus și mie ce fac bărbații și femeile când nu-i vede nimeni, dar tot n-am putut realiza o legătură cu scena din șură. Fetele vorbeau cum se drăgostesc oamenii, vorbeau de dragoste, însă acolo eu văzusem ceva oribil, văzusem bestialitate. Și astăzi când sunt mult mai mare și cunosc natura acelui meci ascuns în fân, când știu bine ce făceau cei doi acolo și care era sursa gemetelor și strigătelor, eu tot nu pot să identific întâmplarea aceea cu dragostea, cu amorul.
Și cine să fi fost femeia? Mama? Aș da toate bogățiile lumii să nu fi fost ea. Dar n-am nicio dovadă. Nici că a fost, nici că n-a fost. Cumpăna aceasta ține de mult timp într-un balans sever sentimentele și convingerile mele. Iar zăpada aceea albă ca hârtia din visul meu, zăpada pe care trebuie să scrii învățăminte, trebuie să rămână uneori neatinsă.

3 septembrie 1944

M-am trezit cu niște țipete înfiorătoare. Am crezut că arde casa, că vin avioanele, că ne-au tâlhărit bandiții, nu știam ce să cred. Firește că am sărit în picioare și am coborât val-vârtej scările în salon, unde Coana Mare alerga cu un retevei prin casă strigând cât putea de tare:
– Unde ești, idioata lumii, să te omor, unde ești țărancă-mpuțită, animal prost crescut și, văzându-mă, strigătele ei crescură în intensitate. Își găsiseră adresantul. Venea cu reteveiul spre mine și urla din toți bojogii: Idioatoooooo! M-ai nenorocit. Te omor, idioato, că m-ai nenorocit. Am primit numai câteva ciomege pe spinare și am reușit să fug în grădină. M-am oprit în lanul de porumb, unde știam că sunt în avantaj cu terenul, nu mă va putea găsi, și chiar de m-ar găsi nu mă va prinde. Am stat în lanul acela mai mult de două ore. Am ascultat strigătele și blestemele ei tot mai lipsite de vlagă, până au pierit cu totul și casa s-a cufundat în liniște. Am început să mă gândesc la ce ar fi putut stârni mânia scorpiei. Ce-am făcut rău? Am dat prin ciur și prin dârmon toate vorbele și toate faptele din ziua de ieri, că numai ieri aș fi putut face ceva care s-o înfurie azi, și m-am oprit la episodul cu Jenică Țipirig. Așa cum am scris deja, la un anumit moment eram cu Zinovia și cu el, eu nu-l suportam pe individ, i-am spus Zinoviei să plecăm. Zinovia a zis că ea, dimpotrivă, îl suportă pe individ și chiar au plecat veselindu-se spre lanul cu coceni de porumb. Ce-au făcut ei pe acolo nu mă interesează, dar e cu putință ca, azi, Coana Mare să fi aflat de mica escapadă a fiicei sale și să dea vina pe garda de corp. Adică eu, ce păzeam? De ce i-am lăsat? De ce n-am alarmat părinții?
Păi nu? Mi se părea plauzibil. Ca un sclav domestic ce eram, ar fi trebuit să știu și să iau asupra mea toate interesele stăpânului (stăpânei), să păzesc, să adulmec, să reclam…
Tocmai când mi se părea că am datele necesare dezlegării misterului care a cauzat izbucnirea de furie a Coanei Mari, am auzit foșnind suspect frunzele porumbului. Am ascultat cu respirația oprită și am înțeles că se apropie o ființă umană. Ființa a căpătat glas și a întrebat șoptit:
– Maria, unde ești? Maria!
Era Zinovia. I-am răspuns și, venind spre mine, m-a luat în brațe.
– Tu, Zinovia, vezi ce pățesc pentru tine? Să te uiți pe spinarea mea, să vezi ce urme mi-a lăsat, că mă doare și mă ustură de-mi vine să-ți dau înapoi aceste lovituri încasate în contul tău, să ți le restitui cu vârf și îndesat.
– Cum, tu crezi că din cauza mea s-a supărat?
– Crezi că i-am spus eu ceva? Sau că te-am pârât de ceva?
– A început să urle de cum a văzut tacâmurile. A aruncat cu ele pe pereți, strigând că ai nenorocit-o, i-ai stricat comoara pe care o păstra pentru draga ei Zinovia, să…
– Tacâmurile!
– Da, tacâmurile.
– Mi-a fost și mie frică văzând că nu se luminează deloc, rămân tot gri, în timp ce alea de inox strălucesc întocmai ca lumina soarelui.
– Ce-ai vrut să faci, Mărie-Mărioară?
– Am vrut să-mi exprim recunoștința. Să le fac și pe cele gri să semene cu cele de inox, minunate și strălucitoare.
– Și le-ai frecat cu sidol. Și cu nisip! Ai lovit-o exact unde o doare mai mult și mai mult: zestrea mea.
– Zinovia, voi ați fost așa de amabili cu mine, mai ales tu: rochia, distracțiile, toată ziua aceea… eram datoare să fac un gest. M-am sculat din pat, deși nu dormisem nicio clipă, m-am sculat moartă de oboseală, nici nu vedeam prea bine ce fac, și am trudit tot restul nopții. Nu știam că dacă sunt de argint trebuie să fie așa, întunecate. Are dreptate, am făcut ceva groaznic!
– Ai fript-o un pic la pipotă, asta e bine. Dacă ai ști ce bine m-am distrat! Ea alerga după tine cu reteveiul, și eu, ascunsă sub scară, râdeam în pumni să nu mă audă, m-am distrat de minune. Lasă! Trece. Să-i spui că-i plătești prin muncă, lasă, o calmăm noi.
– Care noi?
– Eu, tu, Leonel.
– Iată o congregație. Complotul s-a constituit! Nu, Zinovia. M-așez în genunchi și-i cer iertare. Numai gândul bun m-a îndrumat. Și îi înțeleg supărarea și am să o despăgubesc.
– N-ai să despăgubești nimic. Erau ale mele. Eu te iert. Te-am iertat de mult. De când m-ai lăsat să merg cu Jenică în porumb, ai ținut de șase și apoi ai știut să-ți ții gura. Află că a fost grozav. Atât l-am frecat și l-am sucit până s-a scăpat în pantaloni, filfizonul. Apoi i-am zis: cară-te de-aici, mă, neputinciosule. De nimic nu ești în stare. A plecat înjurându-mă. Dar mie mi-a plăcut cum mă înjura. Ce cuvinte frumoase! Ce imaginație grozavă. Să știi că un bărbat care înjură bine face cât doi care te regulează corespunzător. (…)

Distribuie: