Spații culturale nr. 68 (1)

Petrache PLOPEANU

Boala filozofală

Motto:
„Cale nedorită către propriul sine, boala ne obligă să fim profunzi, ne osîndeşte la profunzime. – Bolnavul? Un metafizician
fără voie”.
(Cioran, Silogismele amărăciunii)

Trăim într-un timp al alarmelor, mai ceva ca în timpul unui război. Acum, parcă mai mult ca niciodată, ne lăsăm cuprinși de iraționalitatea fricii al cărei izvor este foarte variat. Ne temem de scumpiri, de tăierea salariilor și pensiilor, ne înspăimântăm când o autoritate a statului avertizează pe marginea unei anumite probleme financiare, infracționale, externe etc. Suntem, așadar, prinși zilnic în mijlocul unui context ca în ochiul unui vârtej de ape tulburi care ne răsucește carnea și ființa, aparent fără putință de scăpare. Tot mai depresivi, tot mai îmbolnăviți de tot ceea ce se întâmplă, nu mai avem puterea să găsim leacul în bucuria de a trăi, boala luându-ne în stăpânire. Boala poate fi concret starea de deteriorare materială sau mintală a ceea ce se numește om sau poate fi, cu expresia „Le mal du siècle” conturată în secolul al XIX-lea (analizată de Alfred de Musset în a sa Confession d’un enfant du siècle).
Cioran se pare că se înalță deasupra unei înțelegeri separate a definițiilor, unificându-le într-un „silogism” în care boala este cauza metafizicii. Mai întâi el numește boala o „cale nedorită către propriul sine”. Asta presupune că sunt și căi dorite către descoperirea sinelui, căi pe care inclusiv secolul al XIX-lea le-a pus în evidență: psihanalitică, artistică, religioasă etc. Iată că Cioran aduce în discuție o nouă cale, aceea în care boala creează condițiile autocunoașterii. Ce face boala? „… boala ne obligă să fim profunzi, ne osândește la profunzime”. Apare în aceste spuse elementul de obligativitate căreia, asemenea unei osânde, nu i ne putem sustrage. Deci boala ne face în mod obligatoriu profunzi, ne determină să medităm mult mai serios la ceea ce suntem, la prezența și rolul nostru în această lume. Asta se întâmplă, după Cioran, cu orice bolnav. Fiecare om atins de aripa cenușie a bolii are timp, are motive, are locul să se plaseze pe sine în centrul gândurilor sale și, fiecare după putință, să afle ceva despre sine. Boala creează deci cadrul în care sinele devine subiect de tribulații, care altfel se vede marginalizat și doar din când în când mai ajunge la suprafața conștiinței. Cum definește, mai departe, Cioran bolnavul: „Bolnavul? Un metafizician fără voie”. Adică un filozof. Fără voie, boala fiind aceea care îl obligă să ajungă în această stare de „grație metafizică”. Cioran nu spune nimic despre presupusele grade de metafizică ale diferiților bolnavi, nu lasă să se înțeleagă dacă o boală mai ușoară face din cel bolnav un metafizician mai superficial, iar o boală letală aduce o înțelegere metafizică profundă a sinelui. Pentru că nu trebuie să uităm, relația care se formează este: boală – metafizică – sine. Osânda la profunzime în cunoașterea sinelui este oare în legătură cu gravitatea bolii sau chiar o simplă gripă ne face să devenim osândiți la filozofie?
În antichitate, continuând în Evul Mediu, alchimiștii caută prin experimentele lor așa-numita „piatră filozofală”. Aceasta, pe lângă scopul oarecum marginal (pentru ei) de transmutare a oricărei substanțe în aur, asigura celui care o folosea, nemurirea. Este inutil să spunem că nu numai alchimiștii din acele epoci istorice nu au descoperit-o, dar nici chimiștii din ziua de azi nu au înregistrat progrese semnificative în această direcție. Ce legătură ar avea această piatră filozofală cu „boala filozofală”, titlu pe care noi l-am așezat în capul acestui articol? Are darul aceasta din urmă să transforme nisipul în aur, să aducă tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte? În definitiv ce virtuți are ea?
Cioran plantează o sămânță a înțelegerii semnificațiilor „bolii filozofale” atunci când remarcă, definind bolnavul: „Un metafizician fără voie”. Așadar, așa cum omul nu dorește boala, el nu dorește nici metafizica. Apare dintr-odată iluminarea: boala este sinonimă cu metafizica și invers. Boala nu este dorită, metafizica nu este dorită și, ținând seama de relația boală – metafizică – sine, nici cunoașterea sinelui nu este dorită, aceasta (cunoașterea sinelui) fiind identificată cu boala. Biblia spune „Fericiți cei săraci cu Duhul”. Întreb: necunoașterea sinelui poate fi sinonimă cu sărăcia cu Duhul? Dacă da, atunci „bogăția” cu Duhul nu poate decât să ducă la nefericire, adică la boală. La acel „mal du siècle” sau la suferința banală a depresiei. Rezultă de aici că orice boală mai este însoțită de o suferință, aceea pe care bolnavul o resimte când ajunge „fără voie” un filozof. Sau că boala îl face pe orice om, de voie, de nevoie, mai deschis spre sine și implicit spre lume, îl obligă să-și ia, în tumultul vieții de zi cu zi, un răgaz pentru a gândi la problemele cu adevărat importante. „Boala filozofală” îl face pe om să se plaseze vrând-nevrând în centrul ființei sale nemuritoare, conștientizând efemeritatea materială, ajungând, fiecare după posibilitățile cu care l-a înzestrat cunoașterea, la adevărata esență nemuritoare a omului, sufletul făcător de bine.
Recapitulând propozițiile lui Cioran sub formă de silogism, obținem:
Boala este „Cale nedorită către propriul sine…”,
„… boala ne obligă să fim profunzi, ne osîndeşte la profunzime.
„ – Bolnavul? Un metafizician fără voie”, cu o suferință spirituală.
Se vorbește despre societatea românească actuală ca despre o „societate bolnavă”. Cauzele sunt multiple: politice, sociale, economice, mentale etc. Ar fi interesant dacă silogismul cioranian se aplică și în acest caz. „Boala” de care suferă societatea românească ar putea să determine o reorientare obligatorie a acesteia către „sine” printr-o „metafizică” aparte? Posibil, iar dacă se vorbește în continuare despre boala societății noastre, atunci este evident că această dorință de cunoaștere a sinelui ei încă nu a apărut, cu atât mai mult metafizica prin care s-ar putea identifica soluțiile de vindecare a acestei „boli filozofale”. Și de ce să nu extindem discuția la scară mondială? Globalizarea produce și „boli” și „metafizici”. Boli concrete și boli metafizice. Una dintre cele concrete se manifestă chiar în aceste zile sub forma virusului numit „Corona”. Nu mă pot abține să nu-mi pun problema, metafizic, dacă acest virus nu este „BOALA FILOZOFALĂ” care va determina nu numai societatea românească, ci întreaga omenire să găsească acea cale firească spre „SINELE” adevărat, printr-o nouă „METAFIZICĂ GLOBALĂ” care să pună în centrul tuturor preocupărilor „GRIJA FAȚĂ DE OM”.
Într-un mod obligatoriu și profund.

Viorel DODAN

Avioane și parașutiști domestici

Doamneee, dacă ne vezi, fă ceva cu rasa asta umană de oameni! Nu-mi mai reviu dân momentu` de stupefiere perplexă dă mirare când am auzit că la o fomeie i s-a aprins călcâiele după un Boeing! Boeing de-ăla de avion, bre! Nu mă credeți, ai? Vă spui io, că nu vă minț! Cică l-a luat de bărbat… mă rog, de avion! Săracu` avion! De-acuma, n-o mai poată să zboare el liber printre nori! Va fi ,,consemnat” la sol, că dacă nu, odată-l ia nevastă-sa de-o aripă și-l aduce cu roțile pă pământ! Pentru o ,,ieșire” cu băieții la o bere, tre` să ceară aprobare de decolare la turnu` ăla dă control care e nevastă-sa. Ia! Cam cum ar fi?
– Mmmm… Auzi, iubi? Mă, balizaju` vieții mele! Mă, giroscopu` inimii mele, mă! Nu-i dai tu o aprobare lu` Jumbojetu` tău să facă și el o ieșire în zonă cu băieții?
– Negativ, țonțonel! Fă repede un tur de pistă în fața casei și vino repede la aterizare, că te las fără jambă dacă întârzii! Mie, la șapte îmi pui roțile pă pistă, că altfel nu știu ce-ți fac! Recepționat?
– Confirm, iubi! Confirm! Deci, E.T.A 19.00 GMT!
– No, no, no! No Estimated! Exact Time Arrival, da?
– Roger!
– Ce, Roger?! Niciun Roger! Spune-i lu` Roger ăla să zboare el în formație cu alții, nu cu tine, da? Tu ai pista ta acasă unde poți să dai câte ture vrei!
– Iubito, te rog…
– Nici o iubito și niciun te rog! Și nu scoate jamba aia la mine că nu mă impresionezi și-ți dau una peste flapsuri de te duci numa-n loopinguri la mă-ta! Păi, ce?! Io sunt aeroportu` tău, să decolezi numa` când vrei tu și să aterizezi când ți-aduci aminte?! Că io când te-am luat mi-ai zis că ești de ,,cursă lungă”, că ești ,,jumbo jet”… și când colo, abia mai scoți trenu` ăla de aterizare și când dă Dumnezeu să-l scoți pe de-a-ntregu`, ți se depresurizează cabina! Doamneee, ce mă fac?! Cine m-o fi pus să-mi iau un mototol? Că puteam să am orice Learjet aș fi vrut! Mai subțirel, mai fâșneț… Ca să nu zic de Cesna ăla care-mi făcea ochi dulci la Farnborrough!… Da` io nuuuu! Boeing! Boeing! Da` așa-mi trebe, dacă n-am ascultat-o pă mămica! Că, ea, săraca, îmi zicea: ,,Mă, mămică, mă! Nu-l lua, mă pă umflatu` ăsta! Nu vezi ce ditamai fuselaju` are și doar oleacă dă cabină? Nu-i de cursă lungă, mămică! Numa` se laudă!” Și io, ca proasta: ,,Ei, lasă, mămică că are hangaru` mare, numai al lui, am scară la ușă, cobor ca o doamnă!”… Și-acuma?! Tu, toată ziua delegații transatlantice și io stau acasă și-ți spăl husele de la scaune… Doamneee, ce proastă am fost!
– Iubi, hai, nu te supăra, te rog! Uite, mă duc doar să mă degivrez un pic, fac un tonou mic și mă-ntorc repede, da?
– Mă, Boeingu` lu` mama, mă! Mă, tu degeaba dai din profundoru` ăla ca Picky al nostru din coadă! Las` că știu io că ție când ți se blochează eleroanele, uiți să mai faci viraju` către casă! Mereu îmi zici ba că te-au lăsat instrumentele și ai zburat după stele, ba că ți-a intrat o păsărică la motor și a trebuit să aterizezi de urgență la ea acasă… Că la mine, de la o vreme faci numa` ,,touch and go” și-atât! Stele verzi o să vezi, auzi?
– Auzi, fă? Îmi dai, dracului aprobarea aia? Că m-apucă toate turbulențele și-mi sare kerosenu` acuma! Ai uitat că atunci când te-am luat îmi pupai tubu` pitot, numa` să faci o tură cu mine! Da?! Vezi, că în seara asta zbor în ,,grele”, așa că nu mă aștepta! Te sun io să aprinzi balizaju` ca să știu unde intru pe pantă, da? Hai că plec, că mă strigă băieții! Airbuseee! Stai, bă că viu și io! Ce-ai băgat manșa aia în plin?
– Iubiii, ai grijă, da? Cer senin, mă!

In memoriam

George MIHALCEA

STRIGĂ-ȚI TOȚI COPIII ȘI-APOI TACI

clopote de iască bat în dungă
iar închinătorii s-au ascuns
printre drumurile risipite
și-ntrebările fără răspuns
șapte știme ne vorbesc în dodii
despre mările de sub pământ
și degeaba căutăm în zodii
înțelesurile din Cuvânt
că de când ne-am încuscrit cu moartea
și ne-am scos cocorii la mezat
nimeni nimeni nu ne ține partea
când dormim cu visul retezat
ne-a rămas întreagă doar plecarea
către marile păduri de maci
vindecă-mi femeie destrămarea
strigă-ți toți copiii și-apoi taci

GROAPA COMUNĂ A TIMPULUI

visul de noapte
pasăre lepădată
de zborul promis
preatârziul din nori
năvălește peste orașul
în care nebunii țin cuvântări
despre necesitatea stocării
de cenușă rezultată
din arderea pe rug
a tuturor cărților scrise
în limba interzisă
a păpușilor de ceară
privirea mea trece grăbită
prin pletele femeilor
care dansează abulic
cu umbre de bărbați rătăcite
pe străzi cu nume uitate
ce se prăbușesc rând pe rând
în groapa comună a timpului
putrezit în memoria noastră

***

mi s-au adunat
atâtea ierni pe sub tâmple
încât au înghețat
aproape toate amintirile
cu femei înzeite
de mâinile mele
acum
viața mea este
doar o așteptare
a ultimei vânători
prin marea pădure de noime
în care se amestecă de-a valma
mesteceni fantomatici
și fiare nebotezate
în numele apelor

***
de multă vreme
nu mai vorbim
ci doar bâiguim
niște rudimente
de cuvinte
cu sensuri pierdute
capetele noastre
au încetat să priceapă
că abia dincolo
de capătul orbiei
începe drumul
care desparte
fiirea de nefiire
și că moartea
nu e nimic altceva
decât o întoarcere
în sinele alunecării
prin visul că suntem

***

într-o zi
mă voi muta
într-o casă de aer
unde nimeni
afară de mine
nu poate locui
acolo va fi
numai vară târzie
la fel ca pe vremea
când dansam
printre cocori neguroși
în ciuda meduzelor
care m-au învățat
cum să inventez mări
pentru femeile mele
un singur lucru
va mai fi cu primejdie
în acel paradis
al cuvintelor
cu noime multiple
și anume
că toate poveștile
născute la impactul
dintre mine și vama
cerului subteran
ar putea deveni
pumnale de întuneric
înfipte în inima țărmului
niciodată atins
de galerele mele
cu fluturi

***

mă opresc din alergare
ca dintr-un vis fără capăt
nu mai strig pe nimeni
și de nimeni nu sunt strigat
mai am de troienit
doar câteva șoapte
ale căror umbre
mi-au fost zidite sub tâmple
de către contabilul
cu mânecuțe negre
care îmi povestește viața
în scrierea demotică
a strămoșilor mei
din deșertica țară
pe unde cândva
au umblat și uneori
s-au jucat de-a iubirea

ÎNCHINARE DE PRIBEAG

Cunună-mă Doamne
cu bucuria drumului
chiar dacă acesta
nu are capăt
cunună-mă Doamne
cu tot ce mă doare
de când cu viața-n spinare
tot bâjbâi pe căile Tale
ninsoarea anilor
s-a adunat aidoma norilor
care se rostogolesc
peste mările mele
și numai din când în când
mai pot povesti
despre căderile-n cuvinte
la fel de lipsite de noimă
precum disperarea
născătoare de spaime
care mă încearcă prea des
n-am stat niciodată
să măsor cât mi s-a dat
și nici n-am socotit
cât am dăruit
ale Tale din ale Tale-au fost toate
deci îngăduie Doamne
să mă cunun cu această-nchinare
de pribeag rătăcit

RĂTĂCIND PE SUB APUSURI

nevrotici rătăcim pe sub apusuri
ce nu vestesc decât tăceri și boală
sau rar vreo legănare de femeie
când sângele din ea se mai răscoală
un zimbru exilat pe țărmul aspru
al unei mări cețoase de absint
își cheamă vânătorii la-nfruntare
cu ropotul copitelor de-argint
dar s-au topit de veacuri călăreții
hăitașii nopții au pierit și ei
iar zimbrul însuși s-a golit de vlagă
și-acum despică umbra unui stei
se-nvălmășesc de-a oarba spaime noime
ascunse agonii de pescăruși
de nu mai știm iubito unde suntem
căci pentru noi nu mai există uși
vezi timpul nostru e chiar palimpsestul
care-și aruncă zdreanța peste tot
pictând cu șerpi amari ai risipirii
discul de lut al soarelui netot
noi suntem arși din nou pe crucea iernii
și-nchiși ca-n moarte într-un vis concav
reverberând pustiul și nimicul
deloc îmbietor deloc suav

***

era cât pe ce să rămân singur
în această ciozvârtă de timp
decupată din memoria discontinuă
a unui veac fără identitate
am avut însă noroc
pentru că la impactul
dintre privirea mea
și țipătul de pasăre stearpă
înfipt în gâtlejul amurgului
a apărut ceva foarte cețos
ca un fel de mirare
ca un fel de speranță
că golurile dintre noi
cei născuți din noima fiirii
și copiii rătăciți pe sub drumuri
mai înseamnă ceva