Propoziții pretențioase – Arimez
Am stat la socoteli. Nu prea… iese. Trebuie să fi fost încă unul.
Ghilabadeam (n-au auzit urechile voastre de când lumea) în 2000 cu Geambașu, nicio urmă de Mască. Care va să zică doar prin 1999 se mai putea vorbi de trupă cu tobe, ghitare bas și solo…. Din colegialitatea dinainte de 1997 nu mai rămăsese mare lucru, una-două note armonizate, unu-două momente de extaz muzical (nici din acesta nu gustă oricine), una-două situații de tot râsul. Mască se transformase la scurt timp după căsătorie într-o stafie de om, Tamba ducea dorul procreării, iar Bebi plimba încă drumul Italiei, în cea mai mare parte a timpului acolo. Areali, foarte puțin de înțeles fiecare și toți la un loc.
Cum prilejurile ,,artistice” se împuținaseră substanțial, ne-a bucurat nunta, fie și la Știubei, un colț de țară în semi concubinaj lexical, aproape de Râmnic, dar uitat și pustiit (impresie plastică bântuită de gri, frig și boare de vânt sălășluit în salcâmul de la colțul casei). Neprimitor. Cu toate eforturile gazdelor de-a ne oferi orice puteau să ne pună la dispoziție.
,,Până una-alta”, zic, ,,o priză și să ne spuneți unde putem să montăm instrumentele.” Tot nașa a găsit de cuviință să ne indice locul, tot ea ne angajase și tot ea avea să cunune… singură. Soțul, colegul lui Mască prin generală, colegul meu de navetă pe ruta Râmnic-Buzău, se aciuase, ca și Bebi, prin Italia. Și nici gând să se întoarcă. ,,În fața casei. Vine lume și trece pe alee, să nu vă încurce.”
După obicei, mă mobilizam imediat. Aveam nevoie de ajutor numai pentru cărat boxele și de ridicat una deasupra celeilalte. Apoi îmi vedeam de cabluri nestingherit, existau de demult instrucțiuni clare: doar eu, restul montați când termin. Oricum ar fi fost inutili. Mască își monta stativul de microfon tocmai în clipele în care drumurile mele dus-întors de la amplificatoare către mixer erau în toi. De aceea interdicția se instalase foarte curând după ce îmi luasem în primire postul de tehnician-sunetist.
Roland-ul D10 îl pusesem pe stativ la colțul casei, după ce mă coțopănii să urcăm boxa Marshall peste FBT și mă arcuii pentru cablarea ei și microfoanelor de voce și acordeon. Iar ei își ,,armară” numai ,,ostromentele”, le ,,încordară” după standardul clapei 44100 Hz, toboșarul își vărsă ,,nervii”, de probă, pe plasticul tam-tam-urilor și acordeonistul se încumetă la vreo două cromatizări, muzicale. Și până la masă, că așa-s obiceiurile bătăturilor, am ,,dat în jos” hora și sârba. În fața casei, ,,asfaltul” era moale și de consistența nămolului de uliță de Heliade. Clisă.
,,Pișcă!”, intonează Mască. ,,Cu trapalogii ăia din picioare, cu tălpile crăpate, cu geaca aia tocită vrei să cânți fără să ți se întâmple nimic? Nu tu ne-ai adus aici? Bagă!” Și bietul Măscuță s-a conformat, până pișcătura s-a transformat în scuturare puternică, gura i-a fost mutată din capsulă cu tot cu cap la 30 de centimetri în spate, iar chitara i-a ajuns în burlan, întrecându-se cu statuia de la Vidraru în aprins fulgere. ,,Fulgere!” a strigat și el către mine, buimăcit și înfricat de zguduitură. Capetele corzilor scânteind la fiecare atingere, Mască servind de împământare.
Nu degeaba am botezat chitarele puști. La ,,gurile” lor ,,foc de voie!” Am cerut cartoane, gândeam că microfoanele au darul scurgerilor de curent. De unde, efectele aparatului de sudură nu dispăruse, altundeva era problema.
