Literadura nr. 15 (1)

Editorial

Manuela Camelia SAVA

Despre sau Contra direcției în cultura
națională

Fiecare zi e despre ceva. Ziua
Națională e despre patriotismul din sufletul
nostru, fiecare iubindu-și țara în mod
subiectiv, Ziua Mamei o așteptăm de fiecare
dată pe 8 martie, Ziua Copilului este vara ca
să ne bucurăm de soare și să ne amintim cum
e copilăria; Ziua Muncii, Ziua Îmbrățișărilor,
Ziua onomastică, ziua de naștere sunt
momente pe care le marcăm cu bucurie, cu
entuziasm sau, unii, din obligație, din inerție.
Ziua Culturii Naționale este legalizată oficial
prin Parlamentul României – și nimeni nu
poate să mai cârtească, să cârcotească de ce,
cum și în ce fel sau să fie contra – toți avem
nevoie de cultură, de a rememora chiar și preț
de o clipă (efemeră!) că suntem bogați prin
folclorul nostru, prin muzica noastră, prin
obiceiurile minunate, prin portul popular pe
care ar trebui să nu îl uităm, prin limba noastră
română, de sorginte latină, suntem bogați prin
tot ce au transmis înaintașii noștri. Suntem
români și tot ce e românesc nu piere – era un
vers dintr-o melodie!
15 ianuarie e o zi despre românism,
despre NOI toți, dar, mai ales, despre
Eminescu – iubit, hulit, cunoscut, recitit,
recitat, studiat, respins, dezavuat, minimalizat.
EMINESCU E LIMBA ROMÂNĂ, E POEZIA nouă, proaspătă, romantică,
e ideea de nație, de iubire, de unitate. Eminescu ne
ține sub coviltirul cuvântului său poetic, ne
adoarme cu melancolia veacurilor, cu armonia
stelelor, cu frumusețea naturii și a florilor
albastre, cu mireasma florilor de tei. El este
geniul poeziei cu care ne putem mândri, cu
care ne putem eticheta, cu care putem cânta,
cu care putem trăi.
15 ianuarie este despre cine am fost,
cine suntem, cine vom fi – căci generațiile
următoare trebuie să știe că Nichita Stănescu
nu a fost laș (așa cum un învățăcel în ale
criticii literare încerca să spună zilele trecute),
CI UN POET MARE, că Tudor Arghezi nu
este un poet al putregaiului, ci este un
inovator, un iubitor al cuvintelor, iar Barbu,
Blaga, Pillat, Voiculescu, Bacovia,
Minulescu, Sorescu, Ștefan Augustin Doinaș,
Grigore Vieru și alții sunt cei care ne-au
îmbogățit cultural, literar, depășind granițele
didacticii manualelor școlare, prozatorii de
valoare ca Ion Creangă, I.L. Caragiale,
I. Slavici, Liviu Rebreanu, George Călinescu,
Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Anton
Holban, Marin Preda ne-au dat capodopere –
ei sunt în mintea noastră, în inima noastră, în
tot ceea ce înseamnă cultură națională; noi am
crescut cu ei, am devenit ceea ce suntem doar
prin cultură.
Avem valori literare, filosofice,
științifice, ne-am făcut cunoscuți pe plan
european și universal – nume ca George
Enescu, Ciprian Porumbescu, Nicolae
Grigorescu, Constantin Brâncuși, Mircea
Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, sau, mai
recente, Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec,
Nora Iuga, Gabriela Adameșteanu sau Ana
Blandiana sunt repere ale lumii
contemporane.
Dacă asiști la un recital de poezie, cum
este cel oferit de Lamia Beligan, actrița
Teatrului Național din București, înțelegi că
există salvare, că există rezistența prin cultură,
că sufletul se hrănește cu frumos, cu armonie,
cu binele făcut și, atunci, chiar cei mai puțini
înzestrați, chiar și cei mai îndepărtați de
poezie află că românii sunt minunați, că nu
avem de ce să ne raportăm la cei care
minimalizează importanța actului cultural –
este de bun simț să credem că dacă Eminescu
nu ar fi existat, atunci am fi putut să ne simțim
mici. Dacă avem un poet mare cum este Mihai
Eminescu, atunci și cultura română este mare!
La Mulți Ani de Ziua Culturii
Naționale!

In memoriam Marin Ifrim

Născut la 1 Decembrie 1955 în comuna
Bălăceanu, jud. Buzău.
Decedat 14 Martie 2019.

În retorica unei foste veșnicii

(31 decembrie – 1 ianuarie 2019)

un an între paranteze
timpul prin timp ca o umbră
neașteptând trecerea prin artEre
ultima zi e prima
și invers
secundele au memoria
secătuită cu gropi centenare
refacerea lumii e
utopia concretă
a lipsei de timp
prea târziu
cifrele deja
sunt sfâșiate de litere
cresc umbre din morți
tije de pământ
curcubeie nocturne
întru slava cerului gurii
încleștate
în retorica unei foste
veșnicii

Stația de epurare

ruginite fermoarele cerului
scapă infarcturi
peste lucerna cenușie
coasa cu omoplați
mai mult hârșâie
decât retează
tulpini pline de
cucută dulce
pentru turme defazate

a Ta împărăție vie
crește din tine
inclusiv din cadavre
placentare
a cui aripă e cerul
închis sub pleoapele
locului din care vezi totul
cerul electric de sub
lacrima apelor încă neștiute?

Precum înaltul în sine

pământul trecut prin sită
(pen)insule și arhipelaguri
continente verzi
nisipuri eterne
în streașina ochilor lui Columb
gâdilat sub călcâie de
strigătul marinarilor: pământ!

peste valuri viermi de mătase
suflă ceața în jungle
cu banane de market
cu esențe dior în săgeți
moartea mirosind
a viață eternă
cu luna peste piepturile apelor
la fel de adânci
precum înaltul în sine

Și luna plânge

în marsupiul soarelui
licuricii își fac care
de foc

se ridică giulgiul
de pe pianul nopții
și luna plânge
ca o văduvă de război
în munții ei
picături de întuneric

timpul trece
prin cărnuri de lut
fulg de zăpadă
stingând meteoriții
imperturbabilei linii
drepte între
două fire de nisip fieros

Cancerul a devenit un robot

ape teritoriale în jur
în oameni plante
vietăți rouă

țipari electrici
pentru reumatice berze
de prăsilă
cu icre în cioc

viață umedă
dintr-un pumn de
cernoziom celest

la minut
universul s-a umplut
de tablă zburătoare
duraluminiu titan seleniu
ceramică etc.

prin arterele aerului
curg oceane de kerosen
până și cancerul
a devenit un robot

La ruleta veșniciei

din pământ crește zborul
precum un duh
pe cer șarpele
rostogolește un măr
o mâță hibernează
pe calorifer
alta în junglă

toate au chip
izvorâte dintr-un chip
modelat după alt chip

printre nori
printre subsuorile pământului
și streașina cerului
un bărbat și o femeie
își numără copiii
ca și cum ar fi câștigat
la ruleta veșniciei

În sensul acelor de ceasornic

din inerție universală
se respiră și în somnul etern

lumea din vis
a luat-o înaintea realității

corpuri de ceață caldă
se transformă
în lumânări albe sau negre

sub aripile îngerului
singurul care
nu are nevoie de aer
el fiind miezul nevăzutului
când furtunile dorm
cu capul pe o coroană de spini
în sângele veștilor
aduse de un poștaș
cu tolba plină de nisip
în sensul acelor de ceasornic
(1 – 7 ianuarie 2019)

Liviu Ioan STOICIU

Marin Ifrim, cine altul

Ce-o mai fi făcând poetul, publicistul, editorul
argint-viu Marin Ifrim, acolo unde o fi ajuns,
că mai are mult de mers înainte. Unde o fi
ajuns? Că de plecat a plecat sigur dintre noi la
drum fără întoarcere și ne-a lăsat neîmpăcați;
avea suflet bun, de ce s-a dus „înainte de
timp”? Cui a lăsat talentul, generozitatea
înnăscută, averea lui spirituală la despărțire?
În 14 martie 2020 le dă întâlnire celor
înnobilați de el la pomenirea de un an, la
Buzău; poate va fi cineva pe fază să-l întrebe
cum e pe acolo unde a ajuns, de curiozitate,
căzut în extaz. Eu așa îmi imaginez că e
posibil un schimb de replici cu cei dispăruți,
„care au ceva să spună și după moarte”… Că
de aceea există literatura, nu? Să deschidă larg
și ferestre între lumi. Desigur, va afla fiecare
cum e pe altă lume când îi vine sorocul.
Personal, mă bucur că n-a fost uitat
imediat după moarte Marin Ifrim (cum tot
pățesc în majoritate scriitorii români de la
Revoluție încoace, considerați mari sau mai
puțin mari în timpul vieții; nu mai departe la
Buzău, cine-și mai amintește de un autor de
dicționar, buzoianul Gheorghe Ene, poet și
prozator? Știu că Marin Ifrim își amintea de
Gheorghe Ene și-l preamărea după moarte
anual; dar Marin Ifrim nu mai e). A avut
prieteni (și mulți dușmani, natural), a debutat
și susținut nu numai critic poeți buzoieni, care
azi îi sunt recunoscători. Marin Ifrim a crescut
pe mâna lui, dăruit de Dumnezeu.
Personalitatea lui Marin Ifrim n-a lăsat
indiferent pe nimeni, a avut norocul să fie luat
în serios în tot ce scris și publicat în bine sau
în rău (mai mult nici nu trebuie într-o viață de
scriitor).
15 februarie 2020. BV

Oana Camelia ȘERBAN

Eu nu am crezut niciodată că pot să scriu
proză. Aveam ceva versuri la sertar și Marin
Ifrim a zis că pot mai mult de atât. Am scris
pentru că a crezut în mine. Și eu i-am spus că
a început să creadă în tot ce își dorește ca
oamenii să poată fi. Mi-a spus că despre asta e
vorba în viață și cu atât mai mult în literatură.
L-am ascultat. Azi, la un an de când nu mai e,
aș vrea să îl aud. Să îmi scrie. Să ne schimbam
nostalgia pentru presa de odinioară și
entuziasmul pentru vocile critice din viitor.
Toți îi datorăm ceva lui Marin Ifrim. Un
cenaclu. O carte. O lansare. Un curaj. O ieșire
din întârzierea în propria viață. O memorie
mai atentă la cele uitate cu voie într-un sertar,
într-un caiet, într-o lume exilată din timpul și
inima noastră. Pe mine, Marin Ifrim m-a
crescut ca pe „domnițe”. Așa îmi spunea. În
marele răsfăț al unui copil care crește, dar
păstrează aceleași bucurii naive, scrierile;
aceiași prieteni serioși, cărțile. A trecut un an
de când îl țin minte întins într-o biserica,
împărțind debutul veșniciei cu o artistă,
cimitirul cu atâtea suflete necunoscute, dar
poate scrise, și nemurirea cu Dumnezeu.
Prima dată când l-am cunoscut, tata m-a dus
la el. Și, mai târziu, a devenit un tată pentru
mine. Mi-a crescut cărțile, mi-a citit rândurile,
mi-a ascultat deznădejdile. Mulți cred că am
pierdut un editor. Greșit. Am pierdut cel mai
bun prieten care înțelegea că a pune numele
unui om într-o carte înseamnă a-i da o șansă la
viață. El și dl. Ovidiu Cameliu Petrescu ne-au
dat atâtea șanse încât uneori mă gândesc câtă
voință să fie în întâlnirea a doi oameni așa
încât, din munca lor, să iasă destinul atâtor
ființe de hârtie? Îmi pare rău că nu ne vedeam
mai des. E vina mea. Că nu vorbeam mai des.
Tot vina mea. Dar ne scriam, despre scrisul
care îi scrie pe toți cei pe care îi cuprindeam
în pagini și cărora nu le mai dădeam drumul.
Uneori, care îi scrie pe toți cei cărora ne e frică
să le vorbim. Anul acesta, când am isprăvit un
manuscris, m-am simțit complet singură. Nu
am avut cui să îl trimit și pentru prima dată în
cei 28 de ani ai mei, nimeni nu mi-a mai
făgăduit „domniță, citesc tot”. De la Marin
Ifrim am păstrat ceva ce am în minte ori de
câte ori public un student: gestul acesta
înseamnă a te îngriji de cel de lângă tine. Iar
Marin Ifrim s-a îngrijit de toți. Vreau să vă
spun un lucru: într-o lume în care literatura se
scrie în comunități elitiste, în cercuri de zmei
postrevoluționari, de disidenți care au primit
edituri și au făcut din ele insule de autoritate
și fabrici de putere, Marin Ifrim a reușit să
publice atâția autori, fără vreun interes
meschin sau vreo tocmeală, cu mâinile goale
și inima plină. Asta înseamnă să trăiești din
libertate. Într-o lume în care gazetele se fac de
băieți cu steluțe pe umeri sau de luceferii
anilor 90 care au ajuns titanii anilor 2000 doar
pentru că au fost la locul potrivit, Marin Ifrim
a scris dintotdeauna, pe înțelesul oricui și
pentru noi toți. Asta înseamnă să fii demn de
nemurire. Într-o lume în care bloggeri,
vloggeri și postaci împânzesc internetul, Ifrim
ne-a lăsat biblioteci. Într-o lume în care
aroganții se prezintă ,,poet”, ,,prozator”,
dramaturg, după 100 de foi scrise și tot atâtea
ciorne, Ifrim își spunea, natural, ,,Marin”, deși
a scris mai bine, mai sincer și mai mult decât
oricare altul care a stat lângă el. Rămâne
editorul meu preferat din toate timpurile
pentru că într-ale cărților rămâne cel mai vechi
prieten pe care l-am avut. Un an de moartea
lui e nimic în lumea de dincolo, în care timpul
e cea mai bună glumă a omenirii. O glumă la
care nu mai putem râde cu Marin Ifrim. Nu
știu cum arată lumea de deasupra noastră, dar
sper că el, știind cum arată lumea din care a
plecat, să își trimită binecuvântările peste
harul și mintea noastră. Deși e în alte locuri, e
tot sarcina lui să ne ajute. În veșnicie nu există
aniversări. Numerele sunt pentru cei care
adună singurătate cu singurătate, până află cât
le mai ia până își revăd prietenii care au
îmbrățișat lucrurile fără început și fără sfârșit.
Textul meu e unul fără cap și fără coadă. Dar
m-a durut fiecare cuvânt.

Mihaela Roxana BOBOC

Primele conexiuni cu lumea literară buzoiană
le-am avut în 2009. Locuiam în Galați și mă
redresam după moartea tatei, prin scris. O
terapie răsplătită în același an cu primele două
premii, venite de la Sighetu Marmației și din
Râmnicu Sărat.
În orașul meu natal, doi scriitori m-au susținut
încă de la început necondiționat: Marin Ifrim
și Tudor Cicu. Prieteni de scris și de vorbă,
valoroși mânuitori de condei. Dacă Tudor
Cicu își continuă lupta cu sine prin
intermediul cuvântului scris, Marin Ifrim
scrie, de ceva vreme, în lumea de dincolo.
Marin a făcut ceea ce făcea de regulă
când simțea un tânăr cu potențial scriitoricesc.
M-a sprijinit, invitându-mă să public în
cotidianul Opinia. Acolo s-au desfășurat
poemele volumului de debut, apărut în 2010,
a cărui lansare a fost organizată de amfitrionul
neobosit, așa cum l-au cunoscut cei din jur.
A fost omul care nu accepta nici măcar
mulțumiri simțind că era misiunea lui să ajute,
chemarea lui să descopere talente și să le dea
drumul în lume. Tinerii l-au prețuit,
percepându-l ca pe un mentor. Au fost însă, în
urbe, confrați care au tăcut atunci când
trebuiau să îi fie alături. Și el a resimțit
puternic lovitura. Au încercat să îl micșoreze
când sinceritatea lui a devenit de nesuportat.
În ultimii ani, paradoxal, deși prin
natura conjuncturii familiale am ajuns să îl
cunosc destul de bine, pentru mulți a devenit
o enigmă. Nu mai ieșea decât rar în mijlocul
întâlnirilor literare buzoiene, avea puține
prietenii, dar strânse, cu colegi de breaslă.
Nu era genul să țină nemulțumirile sub
obroc, le afirma, cu tărie, devenind tranșant și
deranjant pentru mulți. Scria cu înverșunare.
Tablete politice, acide, incomode. Scria pe
blogul lui, în mediul online, publica în reviste
și antologii. Îmi era teamă, uneori, că
risipindu-se în direcția polemicilor,
neacceptând sistemul greoi, pe alocuri
macabru, în care ne învârtim, nu mai lăsa loc
pentru adevăratul curent marin, cel poetic.
Cred cu tărie că Dumnezeu lucrează prin
oameni. Așa a rânduit Cel de Sus să îl ținem
minte mai ales prin prisma poeziei. Iată ce
scria în februarie 2018:
din închipuirea alcătuirilor
Mele concrete. Îmi întinde mâna. Scrie în
locul scrisului meu./ Se scrie iubită. Mă duc
cu gândul la maestrul meu fierar de/ Poeme,
la Gică Ene, și simt cum arta îmi face muze pe
loc/ Precum pictorii ad-hoc la colțul străzilor
de odinioară. Muza/ Mea își face cruce. E
grea viața de vie lângă tine, marine. Mie/ Îmi
spui, îmi zic în gândul meu prozaic. Sunt
pentru că am/ Fost. Sunt pentru că sunt. Sunt
pentru că voi fi. Tu ești ultima/
Mea stație de orizont. Dacă Nichita ar vedea
cum pot iubi ar sări/ La bătaie, în glumă, de
dragul literelor neliterate. Eu îmi iubesc/
Muza./ O las să mă marinească. Uneori tot
viitorul doarme în/Suflete de copii. Pur și
simplu muza mea e numai poezie/ Căzută din
ceruri (…)”
Iubirea, această piatră de hotar, acest
bulgăre de lumină, schimbă fața lumii și din
urâte și terne, face zilele mai ușor de suportat.
A fost cazul lui. Retras în litere și în înțelesul
lor, bucurându-se de afecțiunea celor puțini,
dar de neclintit, prieteni.
Recent am lansat o carte de poezie pe care mia
prefațat-o. Cartea a ieșit la o lună după
trecerea lui în rândurile drepților, și o perioadă
cuvintele au ținut doliu alături de mine. M-am
bucurat, în ziua lansării cărții, de prezența
confraților și împreună, i-am adus un omagiu
celui care scrie în cer. S-ar fi bucurat,
pesemne, că nu l-am uitat.
Am convingerea că oamenii sunt vii,
atât timp cât îi purtăm în suflet. Că această
graniță, subțire dar opacă, între cele două lumi
se diluează odată cu iubirea împărțită în
anafura cuvintelor. Poate iubirea este despre
ceea ce nu se întâmplă/ despre durerea luată
pe umeri și niciodată împărțită, scriam.
E greu să sintetizez memoria unui om
„greu încadrabil”, așa cum se autointitula.
Evoc cuvintele lui Marin Ifrim într-unul din
mesajele scrise trimise mie: ,,Sunt un
,,element” greu încadrabil. Mă bucur că
respir, că văd viață în jurul meu. Atât. Restul,
ca și întregul, vine de la voința Celui de Sus!
Scriu și trăiesc cu o cruce pe spate. Am numai
de pierdut! Pierd ce nu-mi aparține. Iubesc
omenirea în felul meu. Din cauza Irinei, am
ajuns să nu mai strivesc nici moliile. M-am
împăcat cu soarta. Mi s-a deschis sufletul.”
Nu vreau să cad în capcana zicalei:
„despre morți, numai de bine”. Eu nu cred în
moarte, cred în Înviere. Nu cred în oameni
perfecți, fără de vină. Singur, Dumnezeu, e
fără păcat. Dar cred într-o luciditate a scrierii,
în momentul acela când toate tac în jur, și știi
că ai ales bine cuvintele, că ai transmis esența
și mesajul lor a ajuns în lume, purificate,
ca-ntr-un altar. Ce rămâne din noi, doar timpul
poate discerne și tria. În memoria celor
rămași, cuvintele prind rădăcini. Și moartea
devine mai ușor de suportat.
„Semănăm insuportabil/ cu moartea/ când ni
se face frică/ frică/ de noi. …/ genunchii
zdreliți de iubire s-au vindecat/ trosnesc la
coborâre și doar/ până devine ușor/ ușor de
suportat/ sufletul