Literadura nr.16 (8)

Șerban CODRIN

Emil Niculescu sau ce se întâmplă dacă
urmezi sfatul nocturn al lui Titi Damian

Titi Damian, care ne lămurește „să fii
scriitor adevărat înseamnă…”, a
publicat un volum masiv „Lecturi la
miezul nopții”. Urmându-i povața și nu pe a
lui Modest Morariu, care își petrecea
miezurile de noapte traducând eseuri lui
Albert Camus și versuri de Carl Sandburg și
Ezra Pound, am citit, conform îndemnului
„lecturi întinse, de calitate”, un volum
necunoscut, însă dovedit pe parcurs o
încărcătură de artificii în stare de explozie,
„Confinium”, Societatea Scriitorilor Militari,
București, 2019, de Emil Niculescu, un
trubadur al Buzăului de ieri și de azi. Scriu
„trubadur” pentru că bravul ofițer în
retragere, cu grad de poet, aceasta este
adevărata poveste, și-a asumat curajul de a
alcătui, în onoarea lui Francois Villon,
antologia „Ballade des dames du temps jadis,
Balada doamnelor de altă dată”, Vega
Prod’94, Buzău, 2007, documentată carte, de
unde lipsesc destule nume, unde își divulgă
preferințele literare și maniera de rescriere
parodică.
Emil Niculescu ne trage de mânecă, precum
ciulinul lui Topârceanu, că răzbate din
secolul XV încoace și-și asumă cu superbie
carnavalescă masca de cântăreț al băutorilor
de nădejde sau deznădejde din cârciumile
dimprejurul gării Buzăului, al zăpezilor
„delicvente politic”, al camionagiilor „blocați
în caravane lungi cum aveau berberii,/ La
Crucea Comisioaiei. Înjură lung șoferii./
Mari dune de zăpadă ca-mpinse de simuni/
Se-adună-n cupa largă-a acestei văgăuni,/ În
timp ce pe tablete se-anunță roșii coduri/ Și,-
n G.P.S., se-așează, crainicei, în gât noduri./
Se-apasă, în neștire, isteric pe claxoane,/
Intră-n caraboiaje sfinți, candele, icoane,/
Anafore și mame, draci și patroni hapsâni/
Ce-și mână angajații precum laponii câini./
Un flux de imprecații plutește peste TIR-uri,/
Balbotând babilonic obide și sictiruri./ Către
Focșani, departe, ecvestrul Suvorov,/ În
bronz, cu „generalul iarnă” bea fără de istov/
Și până-n larga stepă a hoardelor lui Mamai/
Se-ntinde, peste veacuri, sălbaticul guleai,/
Amestecând istorii, civilizații, ere Sfidând –
tupeu mongolic – modeștii cai putere,/ Cu-o
energie care, demult, ne e pierdută./ Pe D.N.
85 e panică și derută,/ Buldozere turbate
împing megatroieni/ Pe (fost) mausoleul de
la Racovițeni,/ Unde, în subterane, de una
sută ani,/ Joacă la babaroase eroi ruși și
germani.” (Meteorologie) Fragmentul de
poem divulgă parțial una dintre artele poetice
dintre corzile trubadurului buzoian:
amestecul de trecut și prezent, un trecut
mongoloid, războinic-rusesc, sau cărturăresc-franțuzesc
și un prezent desuet, noroios,
mahalagesc, dar nu în sens bacovian, ci
caragialean, balcanico-miștocăresc. Cum
plouă în George Bacovia? O știm, de ne
apucă fiorii, din „Plumb”. Cum plouă în Emil
Niculescu? „Plouă sâcâitor, de-al dracu’-n
dușmănie,/ Se-aud sunând, cum clopoțeii la
tichie,/ Când trece-un ghebos claun ce, bașca,
e și șchiop,/ Table, burlane parcă simulează un
potop.” (Memorii) Ba mai sarcastic:
„Sfârșit târziu de toamnă – lumină vineție/
Și-o ploaie ca o probă pentru urologie.”
(Geriatrie)
În lume se întâmplă mari evenimente:
„Acum, de milă sau de silă,/ Spre-Ucraina
trece-o escadrilă/ De ciori sfidând,
croncănitoare,/ La Minsk, pe șefii de
popoare.” Textul e datat: Buzău, 15.02.2015
(Ce s-a întâmplat la data respectivă în lumea
răsăriteană?)
De colosal haz, plină de „evenimente”
este „Balade pentru M-me de Pompadour din
dulcea Franță & maiorul Pomparău din
Buzău, manutanță”. Încă din motto-uri aflăm
că „La Pompa-Dur era o frizerie” (Paul
Morand), „Pompaduroaica României,
supranumită Duduia” (Alexandru Predescu).
Un ofițer „stareț peste crătiți și cazane” se
înfige cu mârlănie cazonă în soldații cu
termen redus, arhitecți, artiști, poeți,
absolvenți de facultăți economice, Nicu
Alifantis, un mare trompetist, ba chiar „un
alt, ținând pe Thalia de poală,/ A devenit
Alteța Sa Regală”, prilej pentru poet să
creioneze șarje caricaturale de mare cruzime
la adresa „vătafului” și a tâmpeniei umane
încălțate în cizme: „Numitul Pomparău, era
de viață:/ Starețul peste crătiți și cazane/
Grijea de ale trupei burdihane,/ Când căni de
tablă le duceau la gură/ Bibani cu ceaiul
conținând bromură” sau hazosul „În
garnizoana noastră, la Buzău,/ Războiul rece
n-a fost foarte rău:/ Cu un fular kaki pe sub
manta,/ Maiorul orice crivăț îl sfida/ Căciula
sa cea cu urechi, rusească,/ La frig, făcea să-l
doară drept în bască.” Același individ cu
grade ofițerești „S-a zguduit de plâns doar cun
prilej:/ Înmormântarea lui Gheorghiu-
Dej” și așa mai departe, cu neiertare: „Aici,
în Est – un fel de caput mundi – Maiorul
viețuia ca în Burundi,/ Un baș-vătaf cazon,
putem a zice,/ Peste marmide, peste polonice/
Și aplecarea lui către stacane/ Venea din plite
și-arșiți africane./ Vinul șampanizat, de
marcă Zarea,/ Îi unduia, spre domicil,
cărarea:/ Cu ochii după romuri, bere, fleici,/
Ața nu prea-l trăgea la teleleici,/ Diverse
durdulii bucătărese/ Și le-a bifat, eroic, la
succese.” O lectură a poemului divulgă multe
hidoșenii din „epoca de aur” calp, cu
minciunile ei spumante, de unde poetul, de
aceea e poet, pescuiește în ape tulburi tot
felul de vietăți spăimoase.
Câteva poeme sunt balade-portrete-evocare
ale unor frumoși buzoieni intrați prin
spirit, operă și suferință în memoria poeziei
și a țării, (Gheorghe Istrate), boemi de geniu
(Ion Nicolescu), demolatori de dogme
(Gheorghe Ene), mari creatori și martiri
(Vasile Voiculescu): „La zid, în iarna vârstei,
precum un bazileu/ Sărac, dar care n-a pus
coroana amanet” (V. Voiculescu. O
fotografie), ori: „Mai negru decât mina de
creion/ Sau minele din Cavnic, Baia Sprie/
Urcă spre drepți Ion Caraion,/ Un edecar de
flotă de sicrie.” (Caraion).
Radiografia luminoasă a acestei cărți
poate continua mult și bine. Este numai o
mână întinsă, sau cum vreți, o capcană, unde,
printre resorturi, pagini, coperți vă întâmpină
un trubadur, care se preface, altă treabă n-are,
că mai împrumută câte o coardă din lăuta
demonului Francois Villon, fiindcă așa îi
place, să se joace, alături sau în dialog ironic,
„prin crâșme austere”, cu marii maeștri. În
„crâșme” sau „în garsoniera, crescând cât un
hangar,/ Din cărți ca din păduri ce cresc în
Madagascar”?
Hotărât lucru, bardul baroc și burlesc,
„Vanitas levantina”, se dedulcește, livresc, cu
de toate, de la haz uriaș, cinic, cultură, mai
departe spre „Năravul de-a bea bere cu
amicii/ Și hipertensiunea (moștenită)”, spre
bibliotecă, spre qvinta baudelaireană, „ca don
Quijot, drept lance, cu-o motocositoare”, cu
reclame în piață și cârnați de Pleșcoi la
grătar, spre insigna de „Amic al cărții”, până
la, să zicem, anunțul către „Onorată asistență,
se strânge mesele,/ Cine mai vrea colivă să-și
lase adresele,/ Firma de kathering v-o aduce
acasă./ La mulți ani și antumitate frumoasă!/
Vă dorește O.N.G.-ul „Văduve vesele”,/
Care, cu drag, asistă decesele.” (Onorată
asistență).
Nu vă invit să râdeți, scrâșnit, în câteva
zeci de poeme în răspăr, nici să plângeți „cât
viața-n custodie ne mai are”.
Emil Niculescu nu și-a greșit secolul.
Mai degrabă îi trage de urechi pe poeții
vaganzi, goliardici, clienți ai tavernei
„Carmina Burana”, sau ai cantatei lui Carl
Orff, sau ai faimoasei cărți medievale, și-i
invită, laolaltă cu noi, martorii de azi, la un
carnaval „c-un cotillon corcit cu-o geampara”
nu în provinciala și vesela Veneție a dogilor
de altădată, dar fără Antonio Vivaldi, ci în
chiar provincialul și sarcasticul Buzău cu
timpul în curgere, ca halbele ciocnite sau
halvița topită, dinspre unul conu’ Iancu
Caragiale, cârciumarul falit din gară, spre
numitul neo-trubadur Emil Niculescu,
cosmopolitul dezabuzat, „Sfidând istoria
literaturii,/ La bere cu alune. D-ale gurii.”
(Ubi sunt, raport)

Lansare de carte – Sorin Călin

Sâmbătă 22 februarie, membrii
Cenaclului literar-artistic „Alexandru
Sihleanu” de la Centrul Cultural
„Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat,
s-au întâlnit, la Clubul „Femina”, la un
eveniment editorial, lansarea cărții
PARÀLELE, Ed. Editgraph, 2020, autor
Sorin Călin.
„Volumul lui Sorin Călin pleacă de la
articolele politice publicate de Mihai
Eminescu în presa vremii. Luările de poziție
ale poetului demonstrează nu numai
cunoașterea în amănunt a mecanismelor care
pun în funcțiune societatea, ci și
vizionarismul lui: judecățile de valoare
formulate acum mai bine de un secol sunt
încă valabile, ceea ce demonstrează că lumea
se poate schimba, dar noi nu, niciodată, noi
nu. Am rămas, din păcate, la fel de naivi
politic, la fel de smeriți în fața corupției, a
lăcomiei, a bolilor ce bântuie prin sistemul
politic, economic și juridic. Am rămas cu
aceeași credință în capacitatea mitei, a pilelor
și a relațiilor de a rezolva orice situație.
Fiecare pentru sine – croitor de pâine, așa
rezumă un proverb individualismul nostru,
lipsa de coeziune civică: avem, rareori,
sentimentul apartenenței la o colectivitate, cu
tot ce implică el: responsabilitate,
solidaritate, generozitate etc. Desigur, mai
aruncăm câte o găleată de apă când ia foc
casa vecinului, mai ajutăm câte o bătrânică să
treacă strada, dar, de obicei, nu vedem, nu
auzim și nu simțim nimic dincolo de spațiul
personal de confort și siguranță. Sorin Călin,
cu suma de tablete publicate, de altfel, la
vremea lor, în „Ziarul de Rîmnic”, Tabletele
lui Sorin Călin nu îndeamnă la revoltă, ci la
trezire. La asumarea statutului de cetățean,
adică de om al cetății, interesat să facă ceva,
nu să înjure în barbă și apoi să aprindă
lumânări în biserică pentru iertarea
păcatelor.” Valeria Manta Tăicuțu.
Au mai vorbit Marius Cernea și Viorel
Dodan, Liviu Nicolae, Manea Agheană.
Redacția

Daniel Luca

Între Godot și Merlin

Așteptarea prilejuiește, în volumul de
versuri Atenție! Nu călcați pe flori de
Simona Trifu (Editura Business
Adviser, București, 2018), o confruntare cu
sinele. Așa cum Vladimir și Estragon din
piesa de teatru Așteptându-l pe Godot de
Samuel Beckett așteaptă în van sosirea lui
Godot (ce poate fi Dumnezeu ori
deșertăciunea), și femeia din acest volum
așteaptă în zadar venirea lui Merlin, un erou
legendar ce-l sprijină pe prințul Arthur,
făcând legătura între tradiție și modernitate,
între vechi și nou, între permis și nepermis.
Poezia din acest volum este
proaspătă, viguroasă și derutantă, trece
dinspre teluric spre celest, dinspre interior
spre exterior, dinspre individ spre societate,
dinspre demonic spre divin, dinspre inocență
spre perversitate, dinspre iubire spre ură,
dinspre imaginar spre real, aflându-ne, în
fapt, în fața unei călătorii inițiatice.
Așteptarea este, așadar, o veritabilă
luptă interioară („o luptă nesfântă, preasfântă,
pierdută în zare,/ un scăpătat de pseudo-fecioară,
/ în așteptarea castă și păcat” – Fâșii
de mândrie), neexistând un singur eu, ci o
multitudine de euri, care de care mai
năbădăios, mai năzdrăvan (Tolba cu euri), în
adâncurile ființei ascunzându-se o fiară
sălbatică („Mă geme fiara, mă posedă vajnic,
/ mă calcă-ntr-una peste trupul sterp, / avidă
de plăceri, cu suflet pașnic,/ cu pasul sigur și
acerb” – Reflectoarele umilinței).
Lumea nu este altceva decât un teatru
de păpuși, însă unele false, care se ascund
după dogme ori legi sfidătoare („False păpuși
tronează sfidând mapamondul stelar./ (…) /
Păpuși mute asasinează sultani peste timp. /
Arcane și destin, magi și demiurgi, / urlet de
clopot căzând în rapel” – Ești o lume pentru
mine!).
Destinul este implacabil, dar nu
trebuie cedat în fața sa fără luptă („Destinul
meu,/ șarpe în raiul tău deocheat,/ Dansul
carnal în închipuirea fulgului,/ Trece
vremea,/ oh Doamne,/ Măreția ceaiului
prelins peste coapsele frânte,/ Trece vremea
în așteptare” – O mie de cocori și-o
speranță), pentru că viața însăși este o luptă și
trebuie trăită („Re-nvie trăirea cu forțe
păgâne,/ cu jale, cu strigăt, cu dor, cu păcat. /
Cu susur și dans de cadâne, / în zori de zi, dămi
tainic dezmierdat.” – Străjer întru
prințesă).
Trăire prin dezlănțuire totală, florile
neavând voie a fi călcate cu tălpile, ci doar
zdrobite prin dansul frenetic al trupurilor,
într-o beție a simțurilor, în dauna lucidității
(„Hai, frânge-mă-n părți de Eu lucid,/
fărâmate pe caldarâmul stingher. / Atenție!
Nu călcați pe flori” – Atenție! Nu călcați pe
flori), iubirea neînsemnând doar sentiment, ci
și carnalitate („Dacă ai fi un jongleur al
sufletului meu,/ te-aș zidi într-o miofibrilă
tremurândă, mustind a/ ploaie…” –
Apocalipsa ruinii; „Locuiește-mă și posedămă
diavolește/ sub clar de lună” – Pravilă la
soartă să-mi pui).
Iubire care învăluie încetul cu încetul lumea
în ansamblul său și pe Dumnezeu
(„Dumnezeu răstignit în ideea de Om./
Femeie ființă creată întru credință, scânteie și
viu mister” – Moarte sau fărădelege?).
Simona Trifu îl provoacă pe cititor să
umble pe căi nebătătorite, pline de
neprevăzut și mister, și chiar dacă neglijența
ori platitudinea își fac, pe alocuri, simțită
prezența (a se vedea, de pildă, Papirus de
zgură ori Omnipotența, apelativul
neputinței), profunzimea poemelor este de
netăgăduit.

Distribuie: