Spații culturale nr. 69 (11)

Cărți prezentate de:

Valentin POPA

Un roman magic: Eustache, de Magdalena Iugulescu

Medicul brăilean, Magdalena Iugulescu (originară din spații moldave), a debutat în literatură în 2013 cu romanul Cosmin (Editura Proilavia, Brăila, 360 pagini). În 2015, a scos la editura ieșeană Tipo Moldova masivul roman Issabel (748 pagini), pentru ca, în 2017, să publice, la aceeași editură, romanul Cecilia (304 pagini). Se pot observa cu ușurință câteva constante ale activității scriitoricești a Magdalenei Iugulescu, dar ne oprim, pentru moment, la două: cadența de doi ani între apariții și preferința pentru a oferi ca titlu romanelor sale numele personajelor principale. Cosmin este numele unui copil rămas oarecum singur în țară, la Brăila, după ce mama sa a plecat să muncească în străinătate. Issabel este numele unei bătrâne din Italia la care se angajează o româncă, personajul narator. Cecilia este numele unei adolescente (inițial) dintr-o familie modestă, îndrăgostită de un tânăr cu un statut social mai înalt (mama universitară), cu părinți ce nu aprobă mariajul celor doi. Eustache este numele unui țap vorbitor, întruparea (reîncarnarea) unor personalități celebre ale istoriei, ce-i servește personajului narator, Otilia, ca ghid în călătoria inițiatică prin Spania.
Toate romanele au și o interesantă componentă turistică, de jurnal de călătorie, ilustrând un crez al autoarei că avem obligația de a străbate și cunoaște lumea. În Cosmin, după ce autoarea ne pune în temă cu drama copilului cu mama plecată în străinătate, ne destinde în final nervii povestind călătoria în Italia la sora plecată acolo să câștige bani pe care în țară nu reușea să-i obțină, pentru ca fiul ei să nu ducă lipsă de nimic. În Issabel, cele mai multe descrieri cu caracter de jurnal de călătorie au ca obiectiv tot Italia, dar și Scoția, cu minunatul și misteriosul oraș Edinbourgh. În Cecilia, interesul autoarei se îndreaptă spre Turcia, unde personajul principal are experiențe interesante în modeling, câștigând primii bani.
Magdalena Iugulescu pare a urma o directivă istratiană, conform căreia „…cel care nu și-a părăsit niciodată țara, nu cunoaște nici țara lui, nici pe celelalte…” (Mihail, în Opere I, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2019, p. 156).
De aceea, romanele ei sunt presărate cu îndemnuri pentru astfel de experiențe formative cum sunt călătoriile prin principalele centre de civilizație ale lumii.
Dacă în primele trei romane componenta de marketing turistic este oarecum juxtapusă peste firul narativ, devenind în unele locuri excesivă, ca în Issabel, în Eustache această componentă devine totală, pentru că aici avem de-a face cu prezentarea unei călătorii originale, per pedes, prin Spania, sub ghidajul miraculosului țap Eustache. Noul roman se deosebește de celelalte eposuri, realizate în matrice realistă, prin componenta fantastică pe care o generează țapul Eustache, ce-i servește Otiliei atât ca ghid, cât și ca mijloc de transport (o parte a călătoriei desfășurându-se călare pe spinarea țapului), ba chiar și ca sursă de hrană: de multe ori, dimineața, Otilia găsea o sacoșă cu produse alimentare, aduse, de cine știe unde, de Eustache. Ca și în romanele anterioare, autoarea, pasionată până la extrem de farmecul voiajului, se oprește în fața monumentelor culturale (catedrale, universități, străzi cu farmec medieval, grupuri statuare). Pe toate acestea le descrie, prezentându-le și istoria, ajutată și de eruditul țap care, după spusele lui, în viețile anterioare a fost ba arhitect, ba comandant de oști, ba sculptor… Spania se deschide în fața privirilor cititorului cu tot ce are ea specific și măreț. Autoarea este interesată și de plantațiile întâlnite în zone nu întotdeauna fertile sau generoase în precipitații, descoperind conductele și furtunurile ce aduc apa la rădăcina fiecărei plante. În toată această călătorie, care a durat mai multe zeci de zile, ciudata turistă numai o dată a apelat la servicii hoteliere. În celelalte nopți a dormit pe sub pomi, pe sub poduri, prin boschete… în locuri ferite de privirile autohtonilor. De altfel, pe drumurile pe unde a umblat împreună cu însoțitorul ei cu coarne, nu prea a întâlnit oameni, doar când și când turme de capre, spre bucuria lui Eustache, țapul, ce nu rata ocazia să întreprindă vizite la ființele acestea din aceeași specie cu el. Nici prin plantațiile atât de bine îngrijite nu s-a putut vedea vreun picior de lucrător. Doar în orașele pe unde poposeau și unde Otilia se aproviziona cu informație turistică, se întâlnea cu oameni, dar fără să intre în contact cu ei, cu o excepție totuși. În cafenele, pizzerii, restaurante, hoteluri, clinici veterinare întâlnea peste tot câte un român din Brăila, fost coleg de gimnaziu sau de liceu, cei mai mulți foști vecini de pe aceeași stradă cu ea sau de pe străzi alăturate, ajunși acum, în așezările Spaniei, patroni ai tuturor acestor unități furnizoare de servicii. Întâlnirile au fost întotdeauna pline de emoții – firești, atât pentru cei plecați din țară de atâta vreme, cât și pentru fosta elevă, copleșită acum de amintirea unor detalii ale experiențelor comune.
Pe firul narativ al acestei călătorii, pe care am numit-o inițiatică, autoarea brodează o serie de detalii de viață, mărturisitoare pentru devenirea personajului principal, Otilia (de fapt un alter ego al autoarei) și pentru dramele ei. În primul rând, ne povestește odiseea marii iubiri pentru vecinul Vlad, coleg de grădiniță și de școală, respins de ea în anii aceea… dar de care se îndrăgostise iremediabil în adolescență, când băiatul devenise un tânăr înalt și chipeș. Era însă deja prea târziu, fiindcă între timp apăruse o concurentă. Totuși de la Vlad îl primise, de ziua ei, ca dar, pe iedul năzdrăvan, ce va deveni țapul Eustache. Și tot de la el moștenise pasiunea pentru single-ul Blue Cafe al lui Chris Rea. Îl auzim „răsunând” oarecum, ca un laitmotiv, de-a lungul întregii narațiuni. Comportamentele celor doi copii, la diferite vârste, sunt inspirat descrise de autoare. Mai întâi, Otilia este fetița răutăcioasă ce respinge avansurile micului îndrăgostit, apoi, crescând, Vlad sancționează răceala vecinei agresând-o verbal și chiar fizic în clasă sau lovind-o cu ghiozdanul pe stradă. Ajuns la vârsta adolescenței, Vlad deveni un băiat deosebit de atractiv; de aceea Otilia a făcut o pasiune de netratat, dar, din nefericire, lipsită de șansă. După terminarea liceului, tânărul s-a căsătorit cu prietena cu care se combinase poate doar pentru a-i face în ciudă Otiliei. Nereușind la facultatea de medicină, tânăra devine învățătoare suplinitoare în satul din Moldova, unde-și avea bunicii și unde își petrecuse mai toate vacanțele. În câțiva ani de experiență în școala rurală, interacționează cu colegii, dar nimic nu se leagă, sufletul ei dovedindu-se încă ocupat de ființa lui Vlad. S-a apropiat mai mult de medicul din comună, un bărbat caraghios ca fizic (îi zicea în gând „Păianjenul”), dar minunat ca minte și ca moralitate. Medicul s-a ocupat – și nu zadarnic – de pregătirea pentru admiterea la medicină. Otilia a devenit medic, dar a rămas în continuare singură, acompaniată doar de minunatul țap Eustache, pe care îl va lua cu sine în aventura spaniolă, ce se încheie odată cu întâlnirea cu Vlad, marea iubire, marea nostalgie, tânărul plecat de atâta vreme din țară. Era patron la un local, ce se numea chiar Blue Cafe, situat lângă autostrada ce unea Valencia de Barcelona. Spre această țintă o condusese Eustache, știind că mintea femeii este încă ocupată de fostul lui stăpân – Vlad. Se auzea, dinspre cafenea, vocea lui Chris Rea cântând șlagărul obsesie ce a însoțit întreaga călătorie cu undele melodice și versurile lui tulburătoare. Ultima frază a romanului este: „Şi în timp ce Chris îmi umple, cu refrenul său, golul din piept, simt cum mă mângâie pe păr palma căutată ani în şir şi aud glasul stins al celui regăsit: — Te-am așteptat în fiecare zi ca să ne salvăm de singurătate…”
Nu este clar dacă Eustache a avut de la început acest plan de a-și ajuta stăpâna să se împlinească prin regăsirea lui Vlad. Pentru că itinerariul urmat nu a fost Barcelona – Valencia (ceva mai mult de 300 km), ci a avut ca ținte Saragoza, Madrid, Toledo, Aranjuez, Andaluzia, Córdoba, Sevilia, Gibraltar, Costa del Sol, Alicante (aproape 2000 km). Este posibil ca țapul fantastic să-i fi fost călăuză Otiliei în proiectul ei de a cunoaște Spania parcurgând-o la pas, dar urmărind și planul secret de a o aduce la Valencia, unde își avea „cafeneaua albastră” iubitul din adolescență. Când au ajuns în acest oraș, țapul i-a poruncit stăpânei să se îmbrace elegant, să abandoneze bagajele, fiindcă au ajuns la capătul aventurii. Îi arată încotro trebuie să se îndrepte și dispare apoi, însoțit de o gingașă căpriță.
Dincolo de descrierea principalelor obiective turistice întâlnite de-a lungul itinerariului, ciudatul roman al Magdalenei Iugulescu degajă o atmosferă de un lirism discret, dar binefăcător, ce-și are drept sursă eternul sentiment de dragoste ce tulbură conștiința protagonistei și drept mijloc de realizare o frază elegantă, foarte bine strunită stilistic. Am numit acest roman „ciudat”, pentru opțiunea stranie a autoarei de a-și imagina o călătorie a unei femei (medic de profesie), proprie poate în epoca în care Don Quijote și Sancho Panza străbăteau Spania. Dar ei o străbăteau călărind pe cai și nu pe un țap, fie el și fantastic. Și înnoptau pe la hanuri și nu pe sub poduri, sau bărci, sau pe sub măslini. Dar această opțiune, combinată cu irizările de fantastic generate de puterile deosebite ale țapului Eustache, ridică nemăsurat cota valorică a scriiturii. În plus, spre deosebire de celelalte romane ale autoarei, în care cititorul avea uneori impresia că anumite pasaje sunt în plus (am numit într-o recenzie pe unul din ele, Issabel, „roman cu structură barocă”), aici toate detaliile se așază într-o matrice de echilibru imposibil de deranjat.
Putem afirma, de aceea, că avem în Eustache unul dintre cele mai bune romane românești ale ultimilor ani și, cu siguranță, cea mai valoroasă operă literară a autoarei.

Petre ISACHI

O posibilă viziune asupra prezenţei * sau o poetă „ locuită de viaţă, nu de repetiţia ei”

Autoarea volumului 777 de amintiri nu se vrea (şi nu este) un poet „second hand”, bulversat „de cifrele care nu se divid”, ci un scriitor cu personalitate, ce „înfige” fără complexe „stiletul în crusta cuvintelor” contaminate de septomania ce se perpetuează prin cultul lui şapte legat de civilizaţia asiro-babiloniană, dar şi de Apocalipsa lui Ioan, unde 7 rămâne acelaşi număr crucial (şapte biserici, 7 stele, 7 regi etc.) sau de Vechiul Testament, unde numărul magic este folosit de 77 de ori. Firesc, cu inteligenţă artistică/ estetică, poetică/ poietică, „peste zig-zagurile cotidianului”, tânăra poetă de la Liceul de Arte „Marin Sorescu”, Craiova ne oferă într-o scriitură „nesfârşită, ireversibilă, aptă de procreere”, o poezie imemorială în care transfigurează într-un „limbaj infernal” interferat cu incantaţii şi singularităţi poetice ireductibile, elogiul prezenţei – am folosit titlul unui volum al filosofului francez, Emmanuel Tourpe. Subliniem: nu prezentul însuşi (istoric, etern, interior, al cărţii, al lectorului etc.), ci ubicuitatea prezenţei simultane, autonome, sublime, tragice, absurde, comice etc.
Viziunea asupra prezenţei, peste Olimp, mode şi Timp, cum ar fi spus Ion Barbu, al prezenţei văzute şi nevăzute, din noi şi de lângă noi, îi impune Melaniei Cristea, corelaţia cu sistemul numerologiei şi al aritmeticii simbolice a cifrei şapte, numărul cel mai încărcat de semnificaţii mistice şi ezoterice. Paradigmele septimale 7, 77, 777 potenţează poetic nu doar aspiraţia autoarei spre perfecţiune, armonie, fericire, stele cu noroc etc., ci şi ideea unei totalităţi în mişcare, sugestia unui dinamism total, ce-l va fi determinat, probabil, pe Philon din Alexandria să-i atribuie numărului şapte rolul de „pilot al lumii” şi să-l identifice cu însuşi Dumnezeu.
Citez din poemul Pulberea albă, rugându-vă să observaţi elogiul implicit al prezenţei, ideea unei totalităţi în mişcare, limbajul atipic, cezura, imaginarul poetic, cameleonismul universului şi al sufletului omenesc, simbolistica inedită, suprarealismul scriiturii: „Este vremea florilor de cireş. vremea pulberii albe/ să se răspândească în vene…/ A venit ceasul când trebuie să inhalăm ploile/ pe o singură nară,/ iar meteoriţii să îşi reverse lumina în noi/ cu fiorul efemerităţii.// Mirosul care cutremură axul lumii/ pătrunde ilogic în singurătăţi,/ în fluxul care deversează afluenţii iubirii/ şi de aici, dintre titanici scufundaţi în aval,/ universul dă replici lui/ şi îngerilor deghizaţi în vii.// Zice inima mea către florile de cireş: nu zbor!/ Mă reîntorc la starea când ochii mei erau bulbi de plante,/ degetele creşteau precum viţa-de-vie înconjurând/ imaginea lumii…/ Picioarele mele treceau peste clipe din care secundele/ se desfăceau în mai departe sau mai aproape,/ iar în piept îmi creşteau şerpi ce se târau/ spre locuri unde metafizica morţii/ s-a dedublat în magma timpului// Haine albe ca nişte orhidee otrăvesc cupola cu/ parfumuri/ Se mai pot cupla conectorii minutelor zen la/ hubloul numit zero-existenţă?/ Flori de cireş înfloresc în irişi./ cuvintele monologhează cu aura lui Osiris./ Cameleonul-sufletesc se aşază între grinduri, se ierbeşte,/ devine herghelii apoi carul mare.”
Numărul simbolic al totalităţii cosmice (în conformitate cu ecuaţia: 3 – cer + 4 – pământ = 7 – cosmos) conjugat cu includerea paradigmei septimale în alte şapte sute (suta – nr. multiplicat şi totodată multiplicator) şi şapte zeci şi şapte de amintiri îi întăreşte autoarei convingerea că „poezia sapă tranşee”,iar Hipocrate avea dreptate când susţinea că „prin virtuţile ascunse, numărul şapte face să dăinuie toate în fiinţă: el rânduieşte viaţa şi mişcarea; el are influenţe chiar şi asupra făpturilor cereşti”. Ca dintr-o simfonie beethoveniană, din cele „777 de amintiri” se iveşte simultaneitatea prezenţei prin jocul aproapelui şi al departelui. Binomul „aproape” – „departe” trimite însă, nu numai la perspectiva/ poetica privirii şi la caracterul implicării auctoriale, ci şi la un suprareal ce nu este o transcendenţă pură, ci o însumare a imanenţelor (v. Timp ubicuu; Iubirea-artefact; Micro-univers; Moarte narcotică; Ectoplasme etc.).
Viziunea suprarealistă a poetei Angi Melania Cristea, oglindă sau ochi opac, îşi află sursa în cosmologiile ezoterice, în septomania şi în ocultismul diurn, care-i permite găsirea acelui „punct suprem” (Breton), din care se deschide o viziune totală asupra prezenţei universului, din/ în care viaţa şi moartea, realul şi imaginarul, trecutul şi viitorul, comunicabilul şi incomunicabilul, văzutul şi nevăzutul nu mai sunt percepute drept contradictorii. Ca într-un Creuzet (v. poemul cu acelaşi titlu), „Cuvintele se rotesc peste creuzetul lumii/ într-un limbaj infernal despre tactica/ de a fi oglindă sau ochi opac/ în păduri cu drujbe pornite/ precum malaxorul de amestecat…”, încât suprarealul nu se confundă cu irealul, ci este o sinteză poetică vie prin intermediul simbolurilor, corespondenţelor şi al unei analogii universale.
Admirabilă mi se pare continua recreare a limbajului – altul de la poem la poem – ceea ce echivalează cu o spargere a tiparelor limbii, a retoricii, a sintaxei poetice, fără însă a părăsi „miezul cuvântului” şi a renunţa la forţele lui abisale, la o demonie subiacentă a unei noologii subliminale: „Trec pe roşu şi nu îşi numără restul…/ Au zile galbene ore verzi, discursuri pompoase,/ iar tu ştii că îi interesează ordinea imatură./ Nimic din vocea lor nu seduce plebea adunată/ să împartă celebritatea!/ Îi vezi la gurile de metrou cu ediţiile speciale sub braţ,/ la tarabele cu sfinţi de vânzare…/ Viaţa lor s-a demonetizat şi tocmai de aceea ard/ în rutina zilei cu feţele plate şi ochii exoftalmici/ de atâtea aşteptări.// Traversezi printre guri de canal./ Aburii zilei toride îţi înfăşoară pulpele,/ ziua este un te deum nesfârşit/ în care aplici patru de da/ Vrei să te ipostaziezi lângă mulţimea rebelă/ şi încă eziţi să-i numeşti fraţi pe oamenii cu aură violet/ ce se multiplică precum nebunii pe tabla de şah.// Dincolo de gestul mărunt al paşilor măsuraţi/ Există doar vorbe fariseice./ Astăzi se trăieşte în vitrină în locuri comune/ cu toate ale sufletului la vedere.// precum în Amsterdam unde poţi să cumperi din priviri/ femei şi bărbaţi cu acea libertate nemăsurată/ din care dumnezeu scade spre zero infinit.” (Zero infinit). Recursul la puterile negatoare sau afirmative ale poeziei trebuie înţeles plurivoc, prin grila „de amintiri” considerată creaţie continuă.
În viziunea suprarealistă a scriiturii din vol. 777 de amintiri, poezia nu suferă de o uitare a fiinţei, ci de o uitare a iubirii strivită parcă sub greutatea diferenţei, indiferenţei, a forţei oraculare, a delirului verbal şi a legăturii permanente, naturale, între automatismul subiectiv şi cel universal. Subiectivitatea suprarealistă în stare de aşteptare şi în potenţă de creaţie, domină scriitură. În viziunea Melaniei Cristea, acordul fundamental cu universul este însăşi condiţia poeziei. Într-un poem cu un titlu elocvent, Centrifuga, am întâlnit cele patru tendinţe interioare, patru forme ale „maniei” (de care vorbea cândva, Platon) pe care zeii o insuflă în sufletele oamenilor: „mantică”/ profetică a lui Apollon, „iniţiatică”/ mistică a lui Dionysos, „poetică” a Muzelor şi „erotică” a zeiţei Afrodita. Reamintesc versurile cheie: „ziua este un te deum nesfârşit/ în care aplici patru de da” (Zero infinit)
Memoria, fantezia, rugăciunea şi cufundarea în meditaţie (toate introvertite) îl vor ajuta pe eventualul cititor să vadă „lumina interioară” cu „ochii din vârful degetelor” (v. Vieţile). În întreaga scriitură a celor 777 de amintiri imemoriale, poetica tăcerii creează starea blagiană de graţie: „mut tălmăceşti toate semnele”, încât cititorul, fratele nostru, devine fatal, „prizonierul tăcerii”. Iată transfigurate cele patru forme ale „maniei” topite în poemul Centrifuga şi oferite lectorului ce nu s-a întâlnit încă, cu „stihiile sufleteşti” din cartea Melaniei Angi Cristea: „Dormi sau fabrici vise?/ Pune-ţi capul pe ultimul pervaz de unde lumea/ ca o centrifugă toacă iluzii./ Îţi zic chiar de-ai pune gratii între eu şi supraeu,/ lumile vor rugini sau poate se vor dedubla în Ivan cel/ Groaznic/ şi vor bântui suflete-matrioşcă./ Ţi-e sete sau încă n-ai tras linii curbe?/ Ţi-a tremurat mâna cu care trebuia să te închini/ la venirea în acest univers ce îşi potriveşte roţile dinţate/ după orgolii, comete şi clowni…/ zilele par exoftalmice de parcă ar trăi în subteranele unui/ suflet-caracudă./ Mai este loc pentru liniştea care abureşte cerul?// Taci sau pictezi enclave rose noir?”
Veţi citi o carte de excepţie – ce se cere recitită – , în care puterea poetului Angi Melania Cristea este de a face ordine în dezordinea „sufletului-cameleon” al universului, deşi tot ea umple cu tăcere lumea şi o goleşte prin cuvânt sculptat „pe iris”.
*ANGI MELANIA CRISTEA, 777 de amintiri, Editura RAFET, 2018

Silvia Ioana SOFINETI

selfie cu bacovia

acasă la bacovia este un cer de plumb
din care pică alene câte un strop
pe placheta de pe zid care te anunță
că aici a trăit și a murit la un moment dat.
în holul de la intrare te întâmpină un ecran
pe care curg imagini legate sau nu de
viața poetului.
vizavi, pe același hol, un bust de bronz.
te plimbi însoțit de o doamnă drăguță
care îți spune din când în când
aici a scris, aici a dormit, dincolo citea…
în aer se simte parfum de mir
răspândit de o lumânare adusă de la ierusalim.
te faci că vrei să mai vezi o dată
nu știu ce
alergi spre hol și te postezi în fața bustului
scoți telefonul și faci
un selfie cu bacovia, numai bun de
pus pe facebook într-o zi ploioasă.

ignorant

nisipul din ochi îngreunează vederea
încerci să-l scoți
să-l faci să dispară
să lase privirea limpede și nedureroasă.
zgârie cristalinul.
te gândești la proverbul ăla cu paiul și
cu bârna și nu vezi asemănarea.
închizi ochii
speri să treacă mai repede senzația
pe care o ai pentru că nu-ți place ceea ce vezi
și dai vina pe nisip
deși nu-i nici un fir acolo
și tu știi asta.
mai bine stai așa cu ochii închiși
decât să faci ditamai plaja în privire
și în gând.

Silvia Ioana SOFINETI

Imagini iluzorii, idei intuitive

Doina Drăguț este o poetă care iubește lumina („clipa o dezbrac de umbră/ și o cresc în câmpul/ ondulat de brazde/ întoarse-n univers), fragilitatea lumii, creșterea spre celest („fluturii desprinși/ din gândurile mele/ zboară pe covoare de lumină// rădăcini sporesc celestul”), poemele adunate în volumul „Gânduri de lumină” având marca unei sensibilități aparte, în contrast cu viziunea contemporană asupra meseriei de a trăi prin și pentru scris. Suntem departe de fracturism, de pretenția de a aduce în poezie ecouri dintr-o existență banală, tratată epic în texte care nu se mai legitimează artistic decât aparent/ înșelător, la nivelul formei, nu și al fondului. Termen-cheie în volum, „lumina” intră până și în câmpul semantic al morții: „se sparg în fluturi goi/ geamurile universului meu// urmele mele se văd în aer// viața e o pregătire/ pentru trecerea fluviului/ de lumină” („fluviul de lumină”).
Pentru „eliberarea din efemer” este necesar un simț al armoniei și deprinderea de a proiecta în astral eul poetic, de a menține legătura dintre gândire, imaginație și sensibilitate, singura cale întrevăzută de poetă pentru a da sens lumii: „lucruri în armonie/ într-o durată eternă văd// eliberarea de efemer/ dă claritate zborului/ spre o constelație/ de înțelesuri// spiritul meu este pregătit/ să lunece spre limpezi piscuri” („eliberarea din efemer”). Condiția umană se definește nu numai prin îngrădirea în timp, prin percepția tragică a limitei, dar și prin deschidere spre un liman al tainei, al serenității dobândite prin meditație: „inima în veșminte de fiori se-mbracă/ pe umeri falduri de credință se înalță// din fantezii voi întocmi cărare/ din ape mulțimi de curgeri voi împleti// larg și deschis precum revărsările preapline/ prin valuri de liniști voi ajunge la tine” („lumină și gând”- 2-). Timpul este perceput, în buna tradiție clasică, sub forma unui fluviu, curgerea/ trecerea fiind percepută mai degrabă la modul filosofic, cu un ușor pesimism, doar cât să nu pună în umbră, prin „sminteala de amurg a unei ore”, acele „unduiri de alb”, fiindcă „Lumina se dăruie tuturor/ după măsura fiecăruia, relația specială cu/ timpul, cuprins în sine însuși, este asumată/ prin credință” („Relația cu timpul”).
Desigur, nu trebuie să credem că Doina Drăguț, raportându-se la univers, ar tinde la o minimalizare a locului pe care umanul îl ocupă în uriașul mecanism celest; dimpotrivă, credința că suntem parte dintr-un plan divin, că sensul trecerii noastre se află, ascensional, de la umbră la eterna lumină, în ciuda „însumărilor de goluri”, aduce împăcare (nu resemnată, ci motivată spiritual): „costumul pe care-l port/ de-o viață/ s-a cam învechit/ pe alocuri i se văd cusăturile/ prin alte părți/ s-a cam tocit/ dar mai bântuie în el/ un cer de stele” („cer de stele”).
Meditația pe teme existențiale este întotdeauna însoțită, la Doina Drăguț, de un bagaj emoțional remarcabil, de care cititorul devine conștient chiar și atunci când apar deturnări/ criptări ale sensului, chiar și atunci când simbolurile preferate de toți poeții lumii trec printr-o gândire de matematician capabil să vadă complexitatea și paradoxul lumii sub specie poetică: „cea mai mare mare/ dintre toate mările lumii/ este marea dinlăuntrul meu/ cea mai adâncă prăpastie/ dintre toate hăurile lumii/ este prăpastia dinlăuntrul meu/ cel mai înalt munte/ dintre toți munții lumii/ este muntele dinlăuntrul meu/ cea mai puternică lumină/ dintre toate luminile lumii/ este întunericul dinlăuntrul meu” („cea mai, cel mai…”). Atâta timp cât există un echilibru între „realul material” și „substanța afectivă și volitivă” („echilibru”), „locul geometric” (de care vorbea și Ion Barbu) în care matematica se întâlnește cu poezia depășește acele „negații false” dătătoare de neliniști metafizice: „trăiesc simultan/ în tot ce mă-nconjoară// fără posibilitate de orientare/ mânat din toate părțile/ în mine totul se adună/ cu o unduire ascendentă/ ca o deschidere/ în propriul meu interior// se desfac în sentimente/ lamuri ce se-nalță în cascade/ plinătatea lumii este un vârtej/ gândurile se așază în cuvinte” („clipă asumată”).
În volum există mai multe „acte de credință”, dar cel din „puterea închipuirii” interesează și impresionează în egală măsură: „folosindu-mă de timpul meu/ cu puterea închipuirii/ vreau ca tot ce împlinesc/ fără faimă și câștig/ să culeg și să păstrez/ lumina”.
*Doina Drăguț, „Gânduri de lumină”, Ed. UZP, 2019

Distribuie: