Literadura nr. 16 (7)
Tudor CICU
gările vor fi mereu tăcute
urma să plece trenul și ea
plină de presimțiri nelămurite
sta în fața ferestrei cu paltonul descheiat.
învârtea o floare de păpădie între degete;
mă întrebam:
de ce nu un fir de trifoi aducător de noroc?
m-am întristat
că oamenii vorbeau pe peron
de parcă ar triumfa
și mâncau semințe de floarea-soarelui,
clipeau din ochi fără motiv;
doar muștele bâzâiau în aer.
și a fost ultima oară
când mi-am auzit inima în ticăitul ceasului
din gară
ca un pui micuț prins în capcană.
la ce se gândise în pâcla de fum
ce ridica între noi oglinzi vrăjite?
toate cele ce vi le spun
n-a privit pe nimeni
doar ea
mi-a urmărit cu ochii privirile după
rândunele
„Dumnezeu mă ascultă…”, gândea –
ori n-a știut…
cât mi-am înghițit nodul din gât,
ce să-mi răspundă?

Gelu UNGUREANU
SEMNIFICAȚIE INDUSĂ
Când va suna deșteptarea
pentru cei lipsiți de drumuri
dar mai intenși decât un torent
atunci povestea va fi altfel;
o zicere simplă
cu numere și silabe adunate
cu note consemnate în supunere
răstălmăcind auzul.
REVERIE
Curtoazie. Îmi cenzurez singur limbajul.
Refac esența.
Reverie. Picuri de timp înghețați.
S-a făcut frumos. N-ai văzut
cine-a intrat, cine a ieșit
au rămas două mere
fără cuprins.
Să-mi faci acum
primăvara întreagă,
ca totul să treacă firesc
când voi adormi pe bălan
cu somnul deocheat de echilibru.
SIMBIOZĂ
Orfanii știu cel mai bine
ce e penitența luminii
când singură își țese paloarea;
fecioarele plâng răceala psalmilor
cuprinși de propria-ndoială;
numai ei, orfanii
înțeleg tristețea fecioarelor
SUNT SINGUR – NU-NGENUNCHEAT – DAR SCHILODIT
sunt singur – nu-ngenuncheat – dar schilodit
de-Aducerile-Aminte – ce năvălesc în Valuri
(…îmi năvălesc prin Răni – ca-n Vaste Baluri…):
n-am fost iubit – nu am iubit – prea îndesat urâi pripit
am înotat Oceane : nu m-am atins de Maluri…
Dureri m-au ostenit – iar Nerecunoștința
m-a doborât – pervers – din Piscuri-de-Visare…
pot – de pe-acum – la Cap să-mi pun o Lumânare:
nu ești sfruntat: te-a sugrumat Știința…
…e mult trecut de Miezul Nopții: Lacrimi
făr’ de folos – mi-au sufocat Credința:
căci în Plămada-mi – Frunte fosta-mi Umilința
și Lovituri Continue – ”FĂRĂ CRATIMI”…
cerșesc pe Drumul Nesfârșit al Firii
Regeștii-mi Megieși își primesc Musafirii:
eu sunt Calic în Calea Razelor de Lună
nu voi primi – măcar – o Veste Bună…
…n-avui Părinți – n-am Rubedenii și nici Liniști
N-AM ÎNȚELES NIMIC – NIMIC – DIN VIAȚA ASTA
n-am înțeles nimic – nimic – din Viața Asta
decât că are Fìride – Bezne-n Cotloane
Ascunzători de tine însuți – Grotești Toane
și Labirinturi de Arcane și Capcane – -n Coasta
Morții – care-o-nsoțește – amuzată – spre Fruntàrii
pân’ se-ntâlnesc la Hat – lovind cu Fier – precum Plugarii…
stau – umilit de multe Ne-Nțelesuri – trist și slab
sub Lemne ce-mi vor arde Amintirea – un Năglab…
e Noapte-n Viață – Noapte e și-n Moarte
nu mai e mult până va fi Prea Greu Departe…
poate n-aș sufoca Nădejdea – dacă n-aș urî
toată-Omenirea – dar și Zeii: complici ce vor târî
în Neființă – toată Truda-mi Oarbă – Cumplita Osteneală
de a cinsti – nedrept – pe Sclavii-de-Dârvală…
CĂLĂTORUL SPRE LUMINĂ – GREU TRUDIT
Călătorul spre Lumină – greu trudit
va ajunge – dintre toate – la un Schit:
e Schitul de Tămâie – din Poveste
și Călătorul când mai e – când nu mai este…
văd Munții și mă tăvălesc în Ierburi ‘Nalte
de pretutindeni – Focurile-ncep să salte
căci simt cum Zânele se pregătesc de Bal
Matrozii Vieții se-ndârjesc în Vâsle: vin spre Mal!
…eu – Călător fără de Zare – popas făcut-am pe Tăpșan:
nu mă mai simt nici Singur – nici Schilod – și nici Golan…
pogoară Mâini de Crist – din Toiul de Lumină
și-mi potrivesc Arìpi – pe Umeri-Focul-de-Hermină…
…sunt pregătit – în Noua Lume – Ucenic de Regi:
deci – strădui-m-oi să învăț Cântece-Ntregi…
MÂHNIT ȘI CRUD – SPINTEC – ZORIT – DIHORUL OMENESC
mâhnit și crud – spintec – zorit – Dihorul Omenesc:
tot ce nu se-armonizează cu Psalmi arzând Ceresc…
Plugar și Gâde – în Văzduhuri – am binecuvântat
doar Cântecul de Cununie: Tronuri de Împărat!
în Holda Sfântului Cuvânt intrai cu Seceri de-Aur
cu Nicovale-Diamante și Meșteșug de Faur:
Hristos mi-e Ucenic și Frate – semnat pe orice Carte
prin care fac – din Ape : AER! – …din Foc: CRINĂ CETATE!
…așa-i ACOLO: Dumnezeul ți-e – iar – Învățăcel
și orice Rană și Durere o-mparți – senin – cu El
…nu mă chemați: am Slujbă Sfântă pe-Ogorul Selenar
nu pot să-L las pe Crist – pricepe! – -n Eoni: SINGUR PLUGAR
…vom isprăvi – până-n deseară – Cetatea-Cea-De-GRÂU
iar Duhul nostru s-oglindi-va-n ICOANA DE LA RÂU!
Șerban CODRIN
Poeți ai sudului
Lucian Mănăilescu sau conturul unui
eseist și poet într-un deșert de oameni

În volum de interviuri, studii și
cronici literare, volum viguros,
pentru a intra direct în limbajul
autorului, publică poetul Lucian Mănăilescu,
„Ferestre literare”, eLiteratura, București,
2016. Consistenta culegere mi-a parvenit cu
încetinitorul, datorită semnatarului, personaj
devenit legendă, alături de alte câteva
devotate personalități buzoiene, și în acest
context aș mai repeta o dată numele
regretatului Marin Ifrim. Compozit în sumar,
volumul cuprinde 1)„Interviuri”,
12 dialoguri interesante,
consistente, ca să nu pomenesc
decât numele marii doamne Magda
Ursache, o conștiință a umilitei
Românii contemporane. De câte
ori mă întreb, ce se întâmplă în
fosta țară a voievozilor, a lui Cuza,
a regilor, îmi răspund: dincolo de
politicieni, dincolo de marii
profesori, de creatorii neluați în
seamă, în primul rând România o
mai are pe Magda Ursache.
Interviurile sunt luate în timp câtorva poeți
de rang, editori, traducători, precum steaua
polară a nordului, George Vulturescu,
luptătorul intransigent pe șapte fronturi
poetice și critice Virgil Diaconu, poetul
exagerat de serios Nicolae Silade,
„pasionata” Passionaria Stoicescu, eminentul
editor și poet Nicolae Băciuț, Florin Dochia,
Adrian Alui Gheorghe, insurgenta Valeria
Manta-Tăicuțu, pictorul Florin Menzopol, o
poetă premiată însă fără vreun vers selectat,
Adela Naghiu. Fiecare interviu strălucește în
felul său, inclusiv al Adelei, prin lipsă, și
poate deveni titlu bibliografic sau pagină cu
argumente într-o viitoare monografie sau
istorie literară de mâine. 2) Grupajul
„Anticariat” însumează 7 studii dedicate unor
cărți semnate de un important poet, Petre
Stoica, de „îngerul trist” Cezar Baltag, de
nelipsita Ana Blandiana, apoi o scurtă luare
în seamă a Mariei Banuș, poetă talentată și
înecată în compromisurile acceptate, cu
veselie și interes, ale de realismul socialist,
texte despre Denisa Comănescu, despre
uitata Florența Albu, sau despre un
nedreptățit și un poet pe măsură, un prozator
ironic, un memorialist încărcat de idei, un
critic de artă inteligent și un harnic
traducător, Modest Morariu. 3) Sumarul din
„Semne de carte”, 33 de texte, este un fel de
prelungire a capitolului anterior. Trebuie
parcurs cu încetinitorul, înarmat cu creion și
caiet de note. Citiți și recitiți studiul despre
exemplarul cărturar, profesorul-antropolog
venerat de generații de studenți și hăituit, cu
aceleași patimi, de generații de culturnici și
gradați, „Petru Ursache – omul bun al culturii
române”. Mai departe, „Virusarea memoriei
colective” și „Viețile cărțarilor
contemporani după Magda
Ursache” deschid „ferestre” spre
scrierile și ideile marii doamne, la
rândul ei un taumaturg și un
exorcist al atrocităților împotriva
speciei zise umane nu datorate
bolilor de sorginte biologică, ci
pandemiilor ideologice de
proveniență totalitară, fals
profetice. „Un uomo universale”
readuce în discuție cazul de
marginalizare a filozofului,
savantului, doctorului psihiatru Ion Biberi.
Textele despre Ion Gheorghe (la 75 de ani),
Ovidiu Genaru (la 80 de ani), despre Ștefan
Doru Dăncuș și „fratele său Iisus”, despre
Virgil Diaconu, „care a făcut din poezie o
religie” (Alex. Ștefănescu), despre o ciudată
poetă, Silvia Bitere, încrezătoare că
„Dumnezeu e printre noi ca un simplu
observator”, despre faimosul director al
Bibliotecii Județene, bibliograful și biograful,
editorul Alexandru Oproescu, despre poetul-pamfletar
textualist optzecist și pamfletarul-poet
Gheorghe Ene, despre criticul și
comentatorul subtil Marius Manta, despre
„Ninel (…), de profesie copil”, adică poetul
Nicolae Pogonaru, dar și despre alte nume
mai mult (Margareta Sterian, aceeași
Passionaria Stoicescu, Irina Petraș), sau mai
puțin cunoscute (Nicolai Tăicuțu, Laurențiu
Belizan, Cristian Meleșteu, Alexandru
Jurcan) alcătuiesc un corpus de texte zidit
solid de un profesionist dotat cu toate sculele
meșterului Manole printre alți mari meșteri.
În aglomerata frescă strălucesc mai ales
poeții, din ființa scripturară a cărora Lucian
Mănăilescu extrage destule minuni de
neuitat. Chirurgul literar Lucian Mănăilescu
se remarcă printr-o vijelioasă forță
intelectuală de a decupa fragmente/
citate/versuri, cu, să-i spunem, un cinism
genial, plăgi purulente de ți taie încrederea că
omul ar mai aparține speciei homo sapiens.
Iată fragmente din două telegrame
descoperite și reținute de pe internet, mai
apoi redate circuitului literar de ghiciți
dumneavoastră cine!: „(…) mesaje între
Președintele Roosvelt și Stalin: <>; Stalin:
<>” („Viețile
cărțarilor…”, de…, nu-i așa că vă ducea
gândul la Magda Ursache?) Scurt și răspicat:
un Președinte complice, în scaun cu rotile, și
Mareșalul crimei, călare pe butucul călăului.
Iată-l, așadar, pe Lucian Mănăilescu,
„una dintre figurile luminoase ale literaturii
contemporane” (Marius Manta), la care
Adrian Dinu Rachieru vine cu multe
completări, de unde selectez: „Volumul
„Ferestre literare” răsplătește strădaniile unui
poet de rasă, discret, dedicat altora, neprețuit
pe cât ar merita; nici așteptând, într-un
„deșert de oameni”, reverențele colegilor,
mișunând în viesparul scriitoricesc.”
Deci, un poet de rasă, discret… O fi
Lucian Mănăilescu poet discret, însă de cursă
lungă, alergător de maraton, de-ar fi să-l
diagnosticăm după o singură bornă din
prelungul periplu de meșter în scrisul
cărților: „Amurg în șoaptă”, Editura
Editgraph, Buzău, 2019.
Cum nu-mi atribui vreun talent de a
decupa versuri memorabile, vă propun, fără
comentarii, un prim poem: „Vino la nunta
toamnei! Vino!…/Se-aprind luminile-n gutui/
Și cade frunza ruginită/ În ochii cerului,
căprui.// Și e departe, ca-n icoane/ Și e târziu,
parc-ar fi ieri,/ Sub pașii înserării noastre/
Foșnesc desculțele tăceri.// Ne-am rătăcit în
lumea largă/ Pierdută dincolo de zări…/ Vino
la nunta toamnei noastre/ Să ne prefacem în
cocori.” (Nunta toamnei). Nu înțeleg de ce se
recurge la asonanță în ultima strofă, dar asta
o fi din cauza nepriceperii mele. În stilul
clasic poetul recidivează: „Mai știi, iubita
mea, să-mi fi (sic!, să-mi fii) mireasmă/ Cum
eu îți sunt de-a pururi ție ram?/ Mai știi
zăpezile de flori și fluturi/ Pe care eu ți le
ningeam la geam?// Mai știi să zbori în
gânduri crenelate,/ Prin palide miresme de
gutui?/ La mine-n visul cu miresme sparte/
Lumina are ochii tăi căprui…// Și te aștept în
fiecare seară,/ Când cerul cade-n ceașca de
cafea,/ Și-n amintiri se face primăvară,/ Cu
zări de fum și nori de catifea.// O să te-aștept
în viață și în moarte,/ În gări cu trenuri către
infinit,/ Să fiu atât: zăpada spulberată/ De
viscolul cu care te-am iubit!…” (Vis cu
ferestre sparte) Sper să conving prin aceste
două poeme. Poet maximalist până acum,
Lucian Mănăilescu dovedește aceeași voință
vitală și forță expresivă în poeme relativ
minimaliste: „Azi am scris un poem
admirabil/ despre America,/ dar nimic despre
suflet, nimic/ despre reclamele fluorescente/
ale singurătății, nimic care/ să schiaune
printre gunoaie,/ niciun cuvânt despre
cerșetorul/ mutilat de țârâitul greierilor sau/
despre mașina infernală a salvării,/ care îi
țiuie tot timpul în ureche.// Așa că mi-am
umflat roțile bicicletei/ și am plecat la
plimbare prin duminică/ cu o lacrimă discretă
la butonieră.” (Lacrimă la butonieră). Tema
morții e discretă, poezia de dragoste este la
fel, un regat al sfioșeniei, cu toate viscolele
evocate, tema copilăriei trimite spre
melancolie, părinți, bunici, jocuri nevinovate.
„Toamna, copilăria mea/ se cațără în măr, ca
o pisică/ cu gheare foșnitoare,/ timpul, fuior
de fum,/ se topea dincolo de zare.// Tata se
odihnea/ pe un braț de fân, în livadă,/ dar asta
a fost departe și demult,/ prin ochii lui,
viscoliți de zăpadă,/ soarele se scurgea în
pământ.// Acum toate-s vechi de când
lumea,/ livada-i pustie de un an,/ stau de
vorbă cu tata și aștept să apună/ ultimul măr
ionatan.” (Ultimul măr ionatan). Anotimpul
„amurgului în șoaptă” este toamna, a vieții
altora, dragi, a pierderii speranțelor. Nu am
citit vreodată poezii românești cu țărani
fericiți, nici semănătoriste, nici moderniste,
nici realist socialiste, ci numai poezii ale
ororilor, ale tragediei acelor oameni care, de
mii de ani, duc istoria în spinare și muncile
brazdei în brațe. Lucian Mănăilescu își
amintește copilăria țărănească: „Îngălbenite,
ca frunzele toamna,/ Fotografiile din vechiul
album/ seamănă îngrozitor de mult unele cu
altele,/ mustața bunicului zgârie obrazul
hârtiei,/ iat-o pe bunica Parascheva, pe care
n-am apucat/ s-o cunosc, odihnindu-se pe
băncuța/ de la poartă și privind depărtarea,/
copila desculță de lângă ea e mama,/ după
cum spun hieroglifele scrise/ pe spatele
cerului albastru, iar dincoace,/ în tăcerea
sepia, e tata încheiat strâmb la vestă/ și cu o
mână în șold, pe vremea când visa/ să treacă
dealul și să ajungă în America,/ unde se
zvonea că toți oamenii sunt fericiți…”
(Vechiul Album). Într-o astfel de lume a
eșecurilor, unde mai încape Dumnezeu?
Pretutindeni. Poetul nostru are un talent
special de a-l intui unde nu te aștepți: „Am
mâinile pline de firimiturile buzelor tale/ pe
care le ciugulește neliniștea…// Parcă trăiesc
în alt regn,/ printre vrăbii și amintiri…//
Oglinzile zilei de ieri s-au sinucis/ și
Dumnezeu, bătrân și singur/ vinde, la colțul
străzii, cireșe amare.” (La colțul străzii)
Poet ignorat dincolo de anumite limite
provinciale, însă percutant, eseist atent și
laborios, critic vrednic la temelia literaturii,
Lucian Mănăilescu este un sacerdot, cu atât
mai maiestuos, lucid, frumos în odăjdiile de
ritual în templul celei mai inspirate dintre
arte: poezia.

