Literadura nr. 16 (5)
Leon-Iosif GRAPINI
Vorbe de la Șanț
Frumoase sunt cuvintele din copilăria
mea, dragi mi-au fost și dragi îmi sunt
și astăzi. Le mai aud la bătrâni, ba
chiar și la unii dintre tinerii satului, când mă
întorc în ținutul meu natal. Pentru a le face
cunoscute și altora, dar mai ales pentru a nu
se pierde, pe multe dintre ele le-am reținut în
cărțile mele. Unele se regăsesc în dicționare,
altele nu, cum este, bunăoară, belezdrugă, o
vorbă nu prea frumoasă, dar mai mult decât
plăcută. Să-i lămurim pe cei curioși ce este
belezdruga, întrucât, așa cum am spus,
dicționarul nu explică, e un preparat simplu
și gustos, iată rețeta, în untura încinsă într-o
fandălă, spre înțelegere tigaie, se călește o
ceapă tocată mărunt, se adaugă o lingură de
groștior, adică smântână, amestecat cu cir, și
brânză de oaie, păstrată în bărbânță, pe
înțeles putină, ultimul ingredient în cantități
diferite, în funcție de numărul mesenilor și de
cât ești de zgârie-brânză, când rezultă o pastă
omogenă se poate consuma, caldă și numai
cu coleșă, pentru necunoscători mămăligă.
Preparatul acesta, în satul copilăriei mele,
este la ordinea zilei, se gătește rapid și este și
pe gust.
Mă gândesc acum la primul film despre satul
meu, Satul Șanț, care s-a turnat în vremea
filmului mut. Păcat, nu se aud încântătoarele
cuvinte ale graiului șănțan. Dar putem noi să
reținem câteva într-un text. Filmul a pornit,
ca toate filmele, de la o simplă idee, dar până
să ajungă a fi vizionat într-o sală de
cinematograf, turnarea lui a fost, mai ales la
acea vreme, un proces creativ complicat, în
care au fost incluși, firește, regizori,
scenariști, tehnicieni, actori, distribuitori,
figuranți și mulți alții. Ca lucrurile să iasă cât
mai bine, dar și pentru a satisface orgoliile și
dorințele unor țărani de a fi ceea ce nu vor
mai fi nicicând, membrii așa-zisei Echipe
regale cu atribuții în realizarea filmului au
fost secondați de localnici cu veleități în arta
cinematografică. Director și producător,
pentru că el avea și cea mai vastă experiență,
și cea mai bună viziune, dar, mai cu seamă,
banii necesari, a fost însuși Ministrul,
trimisul regelui în sat, regia revenindu-i
Șefului echipei regale, care, pe toată durata
filmărilor, a fost dublat de Moșul satului, cel
mai bătrân din sfatul bătrânilor, înțeleaptă
hotărâre, ca regizor de la oraș, degeaba iei
decizii asupra fiecărei scene, a acțiunii și
atmosferei dacă habar nu ai ce le trece prin
cap unor actori aduși pe platoul de filmare
direct de la coarnele plugului și cu care greu
te poți înțelege, graiul țărănesc nu e tot una
cu cel orășenesc, așa că regizorul de drept era
Șeful echipei, iar cel de fapt, Moșul, care le
știa pe toate. E adevărat, deși era inițiatorul și
conducătorul trupei de teatru nescris din sat,
Moșul nu știa prea bine, cel puțin la început,
ce înseamnă scenă, secvență, prim-plan,
montaj, peliculă, detaliu, cadre succesive,
neconcordanța decorurilor, dar știa multe
altele de care regizorul de la oraș nu a auzit
în viața lui, răvent, ponturi, nahău, șponcă,
mărhaie, bild, ticlazău, bondrâș, vășcălan,
școmârlă și câte și mai câte. Așa stând
lucrurile, Moșul s-a dovedit a fi și un bun
translator, când regizorul spunea fetița aceea
cu cercei în urechi să renunțe la minge, să ia
furca de tors, să vină pe coridor și să se așeze
lângă unul dintre stâlpii de susținere,
regizorul secund traducea pe înțelesul tinerei
actrițe, băieta aceea cu bumbi în ureci să lase
hapucul, să ia cujeica, să vină în târnaț și să
steie jos lângă unul din bandori, sau doamna
cu batic maro să nu mai stea lângă perdea, să
ia din sertarul dulapului un cearșaf și să-l
întindă pe canapea era tradus astfel, muierea
cu năframă braonă să nu mai șadă lângă
ferhang, să ieie din puiucul castănului un
lepedeu și să-l așeze pe lăițer, tânărul acela
roșu la față și cu pălărie neagră ce stă lângă
grămada de crengi uscate să lase cleștele din
mână, încă nu avem nevoie de clește, să ia
putina cea mică plină cu lapte smântânit și să
o aducă în fața peretelui de scânduri, lângă
coșul cu nuiele era feciorul acela ipene și cu
clop negru ce șăde lângă grămada de găteje
să țâpe harampauăle din mână, încă nu ni hia
de harampauă, să ieie budeșca plină cu jintiță
și să o aducă în fața ștablonului lângă
cotarcă, de unde se vede treaba că dacă nu
era Moșul, regizorul principal nu s-ar fi
înțeles cu actorii, sau s-ar fi înțeles cu mare
dificultate, iar filmările n-ar mai fi avut loc,
sau în cel mai bun caz ar fi durat mai mult
decât ar fi putut suporta cu stoicism chiar și
cel mai răbdător și mai calm regizor din
lume. Întregul film, din care nu lipsesc
întâmplările hilare, imaginate, desigur, îl
puteți viziona, pardon, citi, în romanul meu
Capătul lumii.
Proiectul „Scriitori de azi”
Sâmbătă, 15 februarie, membrii
Cenaclului literar-artistic „Alexandru
Sihleanu” de la Centrul Cultural
„Florica Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat,
s-au întâlnit, la Clubul „Femina”, la un
eveniment editorial, o dublă lansarea de
carte: FRAGMENTE, (poezie), Ed.
Editgraph, 2020, autor Viorel Dodan și ORA
ALBASTRĂ (poezie), Ed. Editgraph, 2019,
autor Ștefan Costache Andrei.
Doamna Valeria Manta Tăicuțu despre
Ștefan Andrei Costache, spicuiri: „Ca o
caracteristică a poemelor cuprinse în volum
se detașează, printre altele, tratarea în
răspăr a unor motive romantice: noaptea,
visul, toamna etc.: „noapte, fată răzgâiată!/
nu te-am întâlnit în nici un dicționar
enciclopedic al/ venirii în noi!/ se spune că ai
obiceiul de a fugi/ ca o nălucă din plasele
pescarilor!/ în setcile lor cu iz de scrumbie/
nu dau de solzii tăi negri cu miros/ inevitabil
de coacăze coapte./ cine spunea că ești o fată
frumoasă/ pe care poeziile se aștern/ ca o
pasăre moartă?” („tu, noapte!”).
Singurătatea, temă importantă în economia
volumului, pare să favorizeze ușoara
mizantropie, poetul sustrăgându-se fără
procese de conștiință din rândul celorlalți.”
Si despre Viorel Dodan: Este riscant de
abordat poezia clasică pentru că are înainte
secole de existență. Trebuie să te duci la
Eminescu să afli cum s-a impus. Poeții de azi
scriu în vers alb pentru că aceasta permite
exprimarea liberă a ideilor. Volumul este
valoros, spre deosebire de volumele
anterioare. Viorel Dodan a trecut la vers alb.
Nu te-ai fi așteptat de la un ironic care
descinde din atmosfera lui Caragiale.
„Aprindere, p.17: Mai aprinde-mi o
lumânare/ la căpătâiul meu de frunze,/ să-mi
lumineze albul ochilor/ pierduți în căutarea
celui care-am fost./ Mai scapără un amnar/
în ploaia depresivă cu rău de înălțime/ ce nu
se mai satură să umple mici sfere/ cu aerul
tare al înălțimilor celeste./ Mai fulgeră-mi în
minte/ toate amintirile acelea de mii de volți/
care mă străbat, albastre./ Mai pune gaz
peste focul/ din adânc de piatră funerară,/ să
învie toate mările și nisipurile ascunse-n ea./
Scapără-mă, aprinde-mă, fulgeră-mă/ însă
numai nu mă stinge/ cu oceanul de iertări în
care mă scufunzi… Parcă este alt poet.”
În afară de autori au mai vorbit, primarul
municipiului, Sorin Cârjan, Voicu Ionel,
coleg cu Viorel Dodan, doamna judecător
Mioara Done. Moderator Sorin Călin.
Centrul Cultural Alexandru
Marghiloman
Activități reduse pe timp de pandemie
în perioada Martie-Mai 2020.
Festivalul Național de Epigrama „Cât e
Buzăul de Mare” ediția a XXI-a 2020;
– Concursul literar „Copilăria este inima
tuturor vârstelor” organizat de Clubul
Literar „Esențe”
– Revista „Esențe”,Anul III Nr. VIII;
– Atelier de creație plastică – video
tutorial modelare sârmă;
– Atelier de teatru – video monolog.
Florentina Loredana DALIAN
Scrisori netrimise (1)
Primăvara asta cam șuie mi-a amintit că
am o datorie către tine. Rămăsese să-ți
povestesc cum au decurs lucrurile la
întoarcerea din Italia. O! Dar să vezi mai
întâi cum am plecat!
Inutil să-ți mai spun cât de radioasă
pornisem, cum aș fi străbătut țara în zbor
între punctele cardinale, de la sud-est la nord-vest.
Trec peste dulcegăriile expirate care-mi
hălăduiau prin cap, cu tot ce zboară și se
mănâncă totodată.
Din călătoria cu trenul, singurul lucru
demn de amintit – în afară de fixația pe care
o făcusem pentru ceas și calculul mental al
orelor/ minutelor/ secundelor rămase până la
destinație – ar fi modul aproape agresiv în
care o babă insista să mă culce, după ce,
trăgându-mă insistent de limbă, aflase că îmi
voi continua călătoria din BM până în nordul
îndepărtat al Italiei. Mi-a trebuit cam mult să
mă prind că mobilul bătrânei era, de fapt, să
găsească un pretext ca să și-l tragă mai
aproape pe bătrânelul care împărțea bancheta
cu mine.
-Veniți, domnu’, veniți încoace, și lăsați-o pe
domnișoara să se odihnească! Are atâta drum
de făcut!
Ce dacă eu nu voiam să mă odihnesc? Ce
dacă nu puteam închide ochii, de grijă că nu
mai am cu ce privi ceasul?
-Te culci, când am zis!
M-am culcat, ce era să fac? Mi-a pus și haina
ei sub cap, pe post de pernă, a făcut și de
strajă la ușă, la una din opririle mai de lungă
durată, nu cumva să intre careva să-mi
deranjeze somnul.
Drept mulțumire, când să cobor, zorită
nevoie mare, i-am lăsat bagajul meu, cu tot
cu poșetă. Noroc că n-a considerat c-ar avea
nevoie de ele, și se-agita bezmetică prin gară,
strigându-mă: „Domnișoara Iolanda!
Domnișoara Iolanda!” Ce dacă-i spusesem că
mă cheamă Ilinca?
M-a găsit într-un final și, tot îndatorată, de
data asta i-am lăsat mănușile, în timp ce luam
bagajul, uimită, zăpăcită și cu acea fericire
tâmpă întipărită pe fața aiuriților, pentru care
lumea are o singură rațiune de-a exista – să-i
servească pe ei.
Așa m-a cunoscut Andrei, împărțind
mănuși prin gară babelor care mă alergau cu
bagaje. Nu știu ce (primă) impresie i-am
făcut, dar cea lăsată de el asupra mea a fost
una extrem de favorabilă. Spre deosebire de
prima impresie pe care mi-a făcut-o Dalia,
nevastă-sa, care, în momentul intrării mele în
casă, însoțită de Andrei, n-a catadicsit să
ridice capul dintr-o cusătură pe care-o făcea,
când mi-a răspuns la „bună seara”.
Abia mai târziu, când ne-am împrietenit,
îndeosebi datorită încăpățânării mele de-a mă
face că nu observ primirea rece de care
avusesem parte, mi-a mărturisit că o făcuse
intenționat, convinsă că trebuie să fiu „vreo
altă pupăză de-a lui Mihnea”.
-Nu știu cum, îmi spusese, băiatul ăsta atât de
special a avut parte numai de femei care să
nu-l merite. Da’ ce spun eu? Care l-au tocat
de nervi și de bani, de-a ajuns, din ce boier a
fost, să facă munci fizice pe-acolo, pe la alții,
ca să aibă cu ce se întreține. Mă bucur că, în
sfârșit, a găsit una ca tine.
Ce să zic, eu nu mă prea bucuram să găsesc
un ins gata făcut puzzle, însă puterea
dragostei îți dă un curaj și o încredere
nebănuite. Zic ceva nou?
Urma să plec cu unul dintre cei care
făcuseră o afacere din trecerea românilor
peste graniță și înapoi; și, până spre ora trei
dimineața, când m-a sunat, nici că am avut
stare. Să dorm, nici atât.
Când, în sfârșit, am coborât la
mașină, eram precum copilul care pleacă
pentru prima dată în excursie. Am fost
dezamăgită când Nae, șoferul, mi-a spus că
trebuie să trecem să mai luăm pe cineva.
Voiam repede, cât mai repede. Atunci de ce
nu luasem avionul? Ei, asta-i altă poveste; ar
fi-nsemnat să pot face dovada că am un
motiv serios să trec granița; că deh! Nici în
Uniune nu eram, nici tu invitație, nici
excursie… Că doar ai noștri care slugăreau
ilegal pe acolo nu aveau niciun drept, nici
măcar cel de a exista. Vreau să spun în hârtii,
că altfel erau numai buni de-a curăța jegul
altora.
De-aceea apelasem la Nae (de fapt,
Mihnea, că eu nu-l cunoscusem înainte); era
uns cu toate alifiile și, la rândul lui, expert în
ungerea vameșilor cu dolarii fraierilor ca
mine. Integrarea înainte de integrare costă!
În sfârșit, oprim undeva, Nae coboară
și-mi zice că revine imediat. Știu că totu-i
relativ, dar niciodată până atunci nu-mi
imaginasem că „imediat” înseamnă o oră. Nu
puteam să-nțeleg ce tot fac atâta; tipa nu-și
făcuse bagajul? Ei nu știau că cineva îi
așteaptă? Nu mi-am dat seama multă vreme,
nici după ce am început să aud conversația
lor:
Fato, ți-am spus, dacă n-ai cu ce să plătești,
te las la jumatea drumului! Ți-am zis de la-nceput
că face o sută cin’zeci de euro. Tu ce
credeai? Că ți-ai găsit fraierul? Nu s-a născut
încă ăla care să mă fraierească pe mine.
Hai, măi Nae, nu fi rău! Adică nu ți-am
plătit? Nu-ți ajunge?
Ha! Aia vrei tu să zici c-a făcut o sută
cincizeci de euro? Ești dusă, fato!
Lasă, mă, că m-așteaptă acolo, ți-am zis că
m-așteaptă. Eu banii ăștia-i fac într-o seară;
numa’ să mă duci unde ți-am spus și să-mi
dai timp să fac un duș și să mă schimb.
Auzi, fato, și dacă nu te-așteaptă? Eu ce fac,
te iau înapoi după mine în România? Care va
să zică plimbare gratis dus-întors, și eu cu ce
m-aleg? Și-apoi, la-ntoarcere am clienți,
mașina plină, că se pregătesc toți să vină
acasă de sărbători. Ia zi!
M-așteaptă, Nae, m-așteaptă, mă. Și dacă nu,
ce, nu găsesc eu vreo doi în toată Italia, să
pot să m-achit de datorie la tine?
– Ai grijă! Oricum, pașaportul tău e la mine.
Dacă nu plătești, bucăți îl fac.
– Plătesc, mă, ți-am spus că plătesc.
Mi se părea că văd un film prost, în care
nimerisem și eu din greșeală. Începusem cât
de cât să mă dezmeticesc, dar parcă tot nu-mi
venea a crede. Așadar, mă aflam în mașină
cu o prostituată care „făcea” Italia și plecase
la drum fără niciun ban. Era tânără, cam la
douăzeci-douăzeci și trei de ani. Și convinsă
că eu tot aia căutam. Altfel de ce mi s-ar fi
adresat la un moment dat cu compasiune de
breaslă:
-Vai de capul nostru, câte mai trebuie să suportăm
ca să ne ducem traiul!
Mie îmi venise să întreb care „noi”,
dar m-am mulțumit să încuviințez din cap și
cred, pentru prima oară, am privit-o cu milă.
Deși nu sunt sigură care dintre noi ar fi
meritat mai multă – ea, care alerga după bani,
sau eu, dând fuga după potcoave de cai
morți, vezi Doamne, dragostea împărtășită.
În schimb, Nae, sadic și împărțind
dreptatea pe pământ, a pus-o repede la punct:
-Doamna merge în Italia la logodnicul ei, cu
care urmează să se căsătorească. Vezi-ți de
ale tale!
Din clipa aceea, Ligia – așa o chema- a
început să mi se adreseze cu „dumneavoastră”
și, după ce am mai schimbat vreo
două vorbe, a tăcut mâlc bună parte din
drum. Doar pe la o vreme, după ce trecusem
granița cu Austria a îndrăznit, cu sfială, să-mi
ceară o țigară. Nu-și luase la ea decât o sticlă
cu apă și un pachet de gumă de mestecat. Așa
am ajuns membru cu drepturi depline în Liga
„Salvați prostituatele de la dispariția prin
înfometare și lipsă de tutun”.
Oricum, stigmatul prostituției l-am
purtat și eu până la destinație. Se știa cine și
de ce trece dincolo, de ce se dă șpagă la
vamă, lucru care m-a intrigat teribil – eu nu
mă duceam nici să muncesc la negru, nici să
fac trafic ori să mă prostituez. Dar cine să mă
creadă? Eram azvârlită în aceeași oală, fără
drept de-a mai ieși, lucru care se putea lesne
citi în privirea și modul de comportament al
vameșilor, polițiștilor și altora dispuși să
judece. Și, după toate astea, tot eu a trebuit să
suport și taxele la negru date prin vămi care
se cuveneau Ligiei, că doar ea de unde era să
plătească, iar Nae nici gând n-avea s-o mai
crediteze și pentru alte datorii. Drept pentru
care beneficiarii italieni ai serviciilor Ligiei
ar fi trebuit măcar să-mi ridice o statuie.
Schimbarea de atitudine a fetei m-a cam
pus pe gânduri. De ce meritam să fiu
„dumneavoastră”, în timp ce ea rămânea „o
aia”? Cu ce eram mai presus eu, care urma să
mă leg pe viață, decât ea, care rămânea un
om liber? E drept, la mâna unuia și altuia, dar
până la urmă liber. Și cinstit, în felul său.
Căci prostituția e o afacere ca oricare alta. Și
singura pentru care nu se fac acte. Ce nevoie
să ai de hârtii, câtă vreme regulile sunt clare?
Și respectate. Pe când căsătoria, ei! Care va
să zică, o hârtie îți dă drepturi depline asupra
celuilalt, inclusiv să știi ce simte, ce
gândește, să pretinzi, să jignești, să urăști…
bașca dreptul de a fi apelat cu
„dumneavoastră”. Ei, dar bineînțeles, asta nu
se aplică în toate cazurile. În al meu, în
niciun caz. Căci – nu-i așa? – eu îmi
întemeiam căsnicia pe iubire.
Uitasem că și iubirea-i o șulfă, care te face să
crezi că ai drepturi, să pretinzi, să judeci, să
urăști…
***
Mihaela Roxana Boboc
Proiectul „Scriitori de azi”
Râmnicu Sărat-7 Martie, 2020.
Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu”
Lansare de carte Nicolai Tăicuțu – 70 o
biodiversitate în gri și Nina Beldie –
Caligrafii stelare. Moderator Sorin Călin.
Au vorbit despre cărțile și autorii lansați,
Valeria Manta Tăicuțu, Mioara Bahna,
Manuela Camelia Sava, Stan Brebenel,
Violeta Vîlcu, Gina Zaharia, Lucian
Mănăilescu, Traian Gh. Cristea, Sorin Cîrjan,
primarul municipiului Râmnicu Sărat,
doamna judecător Mioara Donea, Sbîrnea
Liliana, senator, Teo Cabel.
Au participat: Dumitru Pană, Mihai Marian,
Silvia Ioana Sofineti, Simona Cristina
Butnaru, Cornelia Ionescu Ciurumelea, prof.
Ghiulea Marcel, Florentin Genovel Frățilă,
Alexandru Măciucă, Vasile Ghinea, Mircea
Costache, Gabriel Tăicuțu, Laurențiu
Selegian, Costică Drîstaru, Suflea M.C,
membri ai familiilor celor doi autori, prieteni
și cititori.
Nicolai Tăicuțu, Nina Beldie
De la dreapta: Prof. Marcel Ghiulea, Sbîrnea Liliana,
Sorin Cârjan, Valeria Manta Tăicuțu, Camelia Sava.
