Spații culturale nr. 69 (8)

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Gâștele albe ca zăpada

Cu ceilalți Cernica plecați la plajă, înot și scufundări în Marea Mediterană, într-o zi, iar într-alta cu telegondola pe Mont Juïc, suntem numai Niadi și cu mine în aventura prin Barri Gòtic, Cartierul Gotic, și la Catedral La Seu, cum i se spune curent, ca sediu al diocezei, Catedralei Barcelonei. După soarele din Passeig de Colom, pătrundem brusc într-o zonă de înserare, cu străduțe strâmte, săpate parcă, despărțindu-le părelnic, în piatra edificiilor înalte care își aruncă umbra una asupra celeilalte, țesând o atmosferă de timp vechi, de întoarcere în istorie. Micile magazine cu vitrinele colorate și cu lumina electrică permanent aprinsă în interior nu reușesc să atenueze înfrigurarea dominantă, cu aproape un fior care îți strânge spatele când privirea se oprește să fure imaginile bijuteriilor, podoabelor, suvenirurilor etalate în cuiburi de catifea. Mai mult, pentru că am apucat să aflu nu puține despre Sfânta Eulalia protectoare a orașului, atunci când vocea ghizilor dispare odată cu grupurile de turiști după un colț sau în interiorul vestigiilor oferite curiozității lor, în vreme ce ecoul unei larme nedeslușite, aproape ca o șoaptă a secolelor trecute ne ajunge din urmă, aud lunecând cu un zgomot înfundat butoiul cu adolescenta martirizată, nu după regula diferenței de înălțime, ci după un itinerar misterios, care nu exclude ascensiunea spre vârful turnurilor îmbrăcate în mușchi de mătase.

Dar cum, într-un fel plăcut, drumurile în Barcelona te duc de cele mai multe oriunde ai vrea să ajungi fără întrebări și consultarea hărții orașului, ieșim brusc din înserarea Cartierului Gotic în dreptunghiul plin de lumină și animație al Pieții Catedralei, Pla de la Seu, delimitată într-o parte de zidurile Casei de la Pia Almoina, destinată inițial unei societăți creștine de caritate, astăzi sediul Muzeului Diocezian, de artă religioasă, iar în cealaltă de Casa de l´Ardiaca, veche reședință bisericească, astăzi clădirea Arhivelor Istoriei Barcelonei, amândouă cu vârste seculare, Casa de Ardiaca încorporând chiar în structura sa o ruină romană. O traversăm în pas alert, doritoare să ajungem cât mai repede în punctul din care putem să o privim în față, să o vedem dincolo de mișcarea umană în necontenită unduire între noi și măslinii cu frunze de argint din stânga și din dreapta treptelor care te înalță pe platoul cuprinzător de dinaintea intrării principale, și aceasta cu trepte pline de oameni, unii așezați, doborâți de prea mult și prea frumos, alții îndreptându-se spre ușile larg deschise, pelerini la moaștele Sfintei Eulalia, visători chemați de Crucifixul de la Lepanto, cel care, de statura unui om, la prova vasului-amiral al creștinilor s-a înclinat în istorica bătălie navală împotriva turcilor din 1571, ca să evite o ghiulea din calea Mântuitorului, admiratori ai artei medievale și ai replicii sale peste timp, cum este această intrare, minuțios și inspirat brodată, neogotică, cu îngeri care te întâmpină cântând, în Catedral de la Sant Creu i Santa Eulalia, operă excepțională a artei gotice catalane. Cu un corp de 93 metri lungime, 40 metri lățime și 28 metri înălțime, cu turla principală, un monumental turn-lanternă, de 70 de metri și celelalte de câte 53 de metri, este o apariție de o eleganță sobră, care impresionează prin sentimentul echilibrului între dorința de zbor și nevoia de a simți puternic, ocrotitor, pământul sub picioare. Seamănă cu un copac care pe măsură ce crește spre tării își lungește viguros rădăcinile. În ciuda amplitudinii pieței, nu e simplu, cu un aparat modest ca al meu, să obții o imagine foto și cu treptele, și cu măslinii, și cu crucea din vârf susținută de o statuie a Sfintei Elena, așa că mă mulțumesc cu fragmente, recunoscătoare până în adâncul sufletului cui datorăm minunile vieții că ochii îmi pot încă merge mai departe, simțământ pe care îl trăiesc plenar și în Catedrală, acolo unde frumusețile nu se ascund una după cealaltă ca pomii înfloriți într-o livadă, ci se văd simultan până la capătul atins de puterea privirii, în lumina ferestrelor largi, în transparența vitraliilor.
Semn al bogăției așezării pe care impresionantul său șantier trebuie să o fi îmbogățit la rându-i, Catedrala, începută în anul 1298, este închinată Sfintei Cruci și, deopotrivă, unei foarte tinere sfinte, Eulalia. Sfintei Cruci, deoarece tradiția populară spune că aici Apostolul Iacob li s-ar fi adresat barcelonezilor, lăsând în urmă o cruce făcută din două ramuri de pin, care a însemnat astfel locul unde s-au ridicat mereu în timp locașuri de rugăciune și unde se găsește acum Catedrala. Un asemenea locaș a fost absorbit de Catedrală și păstrat într-una din cele 50 de capele, mult căutata Capelă Santa Llúcia, ocrotitoarea orbilor și a vederii, care începând din 13 decembrie, cea mai lungă noapte a anului după Calendarul Iulian, aduce în Pla de la Seu luminile sutelor de standuri ale Târgului de Crăciun al orașului. În ceea ce o privește pe Eulalia, care s-a născut în anul 290, și a plătit cu viața nestrămutata sa credință în Cel de Sus doar treisprezece ani mai târziu, în perioada domniei lui Dioclețian, prigonitorul creștinilor, ea se odihnește în cripta Catedralei și este cinstită drept ocrotitoare nu doar a locașului, ci a întregii capitale a Cataloniei. O frumoasă icoană de la 1456, tempera pe lemn, o înfățișează ușor mai matură, hotărâtă, ținând crucea în formă de X pe care a fost răstignită ca pe un toiag nobiliar. Această cruce se regăsește într-un cunoscut monument al lui Josep Maria Subirachs, autorul Pătimirii de la Sagrada Familia, monument numit curent „La Pinza”, Cleștele. Pentru gândul care îți vine spontan în minte când realizezi cu adevărat vârsta de fetiță, de adolescentă a Eulaliei, hagiografii contemporani îl invocă pe copilul Mozart, autor al Simfoniei 1 la doar opt ani. De ce, atunci, bucuria, fermitatea credinței nu ar putea să ardă și în trupul fraged, în sufletul pur al unei copile? Recunosc că mi-e mai ușor să-i înțeleg înflăcărarea credinței decât tăria fizică în fața chinurilor atroce la care a fost supusă. Atât de cumplite, încât sunt greu de îndurat și numai imaginativ în timpul enumerării, pornind de la butoiul cu cioburi de sticlă și cuie în care a fost închisă și aruncat la vale, pe pietrele ascuțite ale drumului care astăzi este strada Baixa Santa Eulalia. La treisprezece ani, în ciuda lecturilor bogate, nici nu auzisem despre asemenea torturi, nici nu-mi închipuiam că există pe teritoriul întunecat al răului. Catedrala însă își obișnuiește enoriașii, vizitatorii cu parte din ele, sculptate în zona centrală de artistul renascentist castilian Bartolomé Ordóñez și de sculptorul Lupo di Francesco din Pisa pe sarcofagul gotic din criptă. Oricum, luând în considerare că între uciderea Eulaliei și debutul lucrărilor la construcția Catedralei căreia i-a fost aleasă spirit tutelar se întinde aproape un mileniu, putem să ne dăm seama cât de adânc s-a gravat povestea sa în inima barcelonezilor.

Încă o privire – oricâte, niciodată nu sunt de ajuns pentru splendoarea bătrâneții slăvite de biserica Sfintei Cruci și a Sfintei Eulalia prin însăși existența ei protejată și rafinată de locuitorii și artiștii fiecărui secol străbătut până la noi -, și o părăsim intrând în mănăstirea sa, deși „a părăsi” nu este tocmai termenul potrivit, de vreme ce și mănăstirea, și spațiul acesteia aparțin tot Catedralei. Nu am aflat nimic despre monahii sau monahiile de aici, ființe invizibile, prezente doar prin sănătatea magnoliilor și palmierilor, prin transparența apei și prin albul desăvârșit al gâștelor din această oază a raiului ivită pe pământ. Suntem o mulțime dincoace de grilajul lor, nu ar mai putea să încapă niciun om și totuși, am aflat, mulțimea se înzecește de sărbătoarea catolică a Trupului și Sângelui lui Christos pentru spectacolul enigmatic al lui L´ou com balla, al Oului care dansează, când un ou golit de conținut, coaja unui ou întreg dansează fără oprire și fără cădere pe jeturile de apă ale fântânii arteziene, cu marginile împodobite cu flori și cireșe purpurii. L-am pomenit, deși nu l-am văzut, pentru că într-o carte dedicată Catedralei, Ricard Regàs scrie că magia acestui spectacol „se sprijină totuși pe solide baze științifice, mai exact pe efectul Coandă”, precizare pe care, mărturisesc, am citit-o cu mândria sângelui comun românesc, trăită poate întotdeauna mai puternic la depărtări, oricât de neînsemnat, oricât de aparte ar fi prilejul. Dar și fără L´ou com balla, fântâna arteziană a tradiției sale atrage atenția pentru sculptura înfățișându-l pe Sant Jordi, patronul Cataloniei, Sfântul Gheorghe doborând balaurul, creație din secolul al XV-lea a marelui artist catalan Antoni Claperós. Și o cucerește fără rezerve cu priveliștea celor treisprezece gâște când în scaldă în iazul mănăstirii, când în plimbare visătoare, purtându-și cu solemnitate regală penajul de nea.

Sunt gâștele Sfintei Eulalia, păzitoare de gâște înainte de martiraj, întotdeauna în număr de treisprezece, după anii vieții pământești ai fetiței, dar și după acela al torturilor pe care le-a îndurat. Ochii mei rămân în ochiul uneia din ele, cu o limpezime scânteietoare ca a Apei de Aur, micuțul cristal cumpărat de Niadi suvenir de la „Vives de la Cortada. Minerales”, de pe una din străduțele Cartierului Gotic. Oare ce le-aș putea spune lui Leo și Marei la cei șapte și nouă ani ai lor despre caznele la care a fost supusă cu atâta cruzime Eulalia? Dar eu, dacă aș fi ajuns aici la vârsta lor, și chiar a Eulaliei, ce-aș fi gândit privind scenele chinurilor sale din Catedrală? Și brusc am aceeași vârstă cu ea și cred cu toată puterea minții și inimii mele în ceva, iubirea pentru ai mei, mama, tata și surioarele, este prima pe care o simt și o trăiesc. Și strig tăcut după ajutor, cer putere să rezist încercării acelei zile care vrea să mi-o clatine, de la buburuza pe care nu am păstrat-o în colivia pumnului, ci am lăsat-o să zboare, de la brotăcelul prins întâmplător în incursiunea copilăriei la râul Moldova, căruia i-am redat libertatea în apa călduță de lângă mal, de la păsăruica obosită pe care nu am speriat-o, am lăsat-o să se odihnească pentru ca să poată să-și continue zborul. Și deodată penele și puful gâștelor acoperă cuiele și cioburile de sticlă din butoiul în care a fost închisă micuța Eulalia, vătuindu-l, după cum se aștern moale, blând peste colții drumului pe care este împins de soldații romani. Și puful, și penele lor curg ca o zăpadă caldă peste trupușorul pur de pe care călăii au smuls hainele și îl învelesc și îl ocrotesc ca îmbrățișarea la pieptul mamei când i-a fost prima data frică. Și tot ca o zăpadă, dar de data aceasta de gheață, curg penele și puful gâștelor peste torțele aprinse care vor să-i carbonizeze făptura. Și când schingiuitorii vor să o batjocorească pe Eulalia, batjocorindu-i credința, și încep să o țintuiască pe brațele crucii în formă de X, aripile celor treisprezece gâște albe ca zăpada o înalță, liberă-liberă, mai presus de durere și de suferință, în tăriile cerului și ale bucuriei senine.
Soarele călătorește spre apus mângâind cu raze de catifea Pla de la Seu, și mai intens populată decât la venire, cu pelerini, turiști, dar și localnici atrași de spectacolele care se desfășoară simultan pe întinderea ei, cu gimnaști și acrobați până la treptele străjuite de coroanele argintii-argintii ale măslinilor și cu interpreți la diferite instrumente muzicale dincolo de ei, până spre scara intrării principale. Câte un pictor face schițe, aproape toată lumea pare să fotografieze, să filmeze. Ne îndreptăm spre anunțul Săptămânii Cărții Catalane, în prima parte a lunii septembrie, cu părerea de rău că nu o vom mai prinde, și apoi spre poarta frapant de modernă a Muzeului Diocezian, poartă concepută tot de un artist catalan, Josep Plandiura, atrase și de uriașul panou care ne vestește, în catalană, spaniolă, franceză și engleză, că drumul nostru la Gaudí începe de aici. Un copilaș se agită și plânge neașteptat, tatăl îl ridică în brațe din cărucior, îl urcă pe umeri și vrea să-i arate turlele pe cer. Copilul încremenește la jumătatea plânsului, gimnaștii împietresc în piramida lor periculoasă, sunetele instrumentului de suflat în înălțare și frunza desprinsă de pe un ram de măslin se întâlnesc și rămân împreună în aer. Pe deasupra Catedralei,cele treisprezece gâște albe ca zăpada apar în zbor străvechi. Oare ce, oare cine le-a chemat?

 

Stan BREBENEL

Nopţi de coşmar

De câteva nopţi nu mai reuşesc să mai dorm cum trebuie. Mă bântuie coşmaruri şi-mi strică somnul. Într-o dimineaţă, cum stam cu soaţa în bucătărie la o cafeluţă, aceasta îmi vede cearcănele din jurul ochilor, faţa tristă şi lipsită de bună dispoziţie, ca unuia căreia nu-i sunt toţi boii acasă.
– Da, ce ai dragă? Arăţi de parcă te-ar fi alergat câinele lui Culai. Eşti buhăit, melancolic şi un zâmbet tâmp stă să îţi mijească în colţul gurii.
– Ei, ce să am? Sunt tare îngrijorat.
– De ce, dragă?
– Nu mai vreau să dorm pentru că îmi este tare frică. Groaznic!
– Hai, că mă faci să râd.
– Eu vorbesc serios şi ţie îţi arde de râs.
– Dacă m-ai lămuri… poate n-aş mai râde. Dar tu o faci pe misteriosul.
– Nu e nici un mister… De ceva vreme am nişte vise groaznice. Nici Hitchcock, americanul acela cu păsările, nu putea să realizeze filme ca astea.
– Ei, nu mai spune! Să te aud.
– Într-o noapte, pe când dormeam foarte bine, am avut un prim vis care m-a chinuit toată noaptea. Se făcea că eram în compania unei tipe superbe, o blondă voluptoasă. Da, tu ştii că mie nu-mi plac blondele.
– Ca să vezi!
– În altă noapte o altă blondă şi mai şi. A venit la mine cu 2 bilete de călătorie într-o destinaţie exotică. M-am şi mirat: ce să caute frumuseţea asta la un pârlit ca mine? Şi de unde ştie ea că îmi plac călătoriile. Îţi închipui că a ţinut din nou toată noaptea de m-a trezit extenuat, năduşit şi însetat.
– Ete-tee! Ia mai povesteşte, că devine interesant. Tot blondă zici…
– Da, mamă, dar era în vis. Dar stai să vezi. În ultima noapte am avut un vis care nu-mi dă pace nici acum. O brunetă îmi flutură pe sub nas cheia de la o limuzină şi mă invită să mergem tropa-tropa prin Europa. Budapesta, Viena, Veneţia, Milano, Coasta de Azur, Paris, croazieră pe Marea Mediterană. Se succedau toate cu o viteză ameţitoare. Hoteluri şi restaurante de lux, o nebunie! Astea zici că nu sunt vise de groază, ai?
– Şi eu unde eram în tot acest timp? Craiule!
– Tu nu apăreai în ele. De unde să ştiu în ce vis, de-al tău, erai?
– Şi de aceea nu mai vrei să dormi? Eu cred că ar trebui să dormi şi ziua, zise ea din ce în ce mai sarcastică şi nervoasă.
– Nu, dragă. Nu vreau să mai dorm deloc. Şofa cu o viteză ameţitoare, scrâşneau frânele în curbe unde hăul era când într-o parte, când în alta. Oricând puteam să fac infarct.
– Ba, ar trebui să te culci, puiule, zice soaţa cu năduf. Că poate visezi o chinezoaică care te duce în călătorie în Wuhan.
– Ce, am înnebunit? Te pot îmbolnăvi şi pe tine.
– Nu prea cred. Eu plec la mama…

Părinte, fă ceva!

Există o zicală ce se potriveşte de minune următoarei întâmplări „Mare e grădina Ta, Doamne, poarta e deschisă şi proştii sar gardul”. Povestea pe care vreau să v-o relatez este cât se poate de adevărată şi s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă într-un sat ca oricare altul. Era pe vremea când oamenii mergeau la biserică din credinţă adevărată, nu ca în zilele noastre când cei mai mulţi merg din interese meschine, crezând că-L păcălesc şi pe Dumnezeu. Oricum, El ne vede oriunde am fi şi, mai ales, ne cunoaşte toate faptele. Şi cele bune, şi cele rele. Aşadar, în satul respectiv îşi ducea misia de propovăduitor al dreptei credinţe un preot înzestrat cu mult har, ce în zilele de duminică şi în sărbătorile legale oficia cu multă evlavie şi pasiune sfânta liturghie. I s-a dus vestea cale de mai multe sate. Într-o zi, părintele s-a pomenit la casa parohială cu un sătean pe care nu-l cunoştea. Probabil că era dintr-un sat apropiat. După ce şi-au dat bineţe, părintele îl întreabă ce vânt îl aduce la el, umilul slujitor al Domnului. Din vorbă-n vorbă, părintele află că este un bun credincios, că nu prea a făcut fapte rele, că este muncitor, un tată şi soţ, de asemenea, bun.
– Dacă zici că eşti credincios şi că ai atâtea calităţi, ce nevoi ai mai avea ca să te pot ajuta?
– Părinte, un singur lucru îmi mai doresc.
– Ce anume, fiule? l-a întrebat oarecum nerăbdător părintele.
– Părinte, spuse ţăranul pe un ton foarte hotărât, eu vreau să devin Sfânt.
A stat părintele câteva momente fără să mai spună ceva, gândindu-se ce trebuie să facă pentru a nu-l supăra şi, în acelaşi timp, să-i explice că sfinţii nu sunt făcuţi de preoţi. După ce l-a întrebat dacă ştie toate rânduielile bisericeşti referitoare la slujbele din zilele de sărbătoare, slujbele pentru cununii, botezuri şi înmormântări, la care a primit un răspuns afirmativ nehotărât, ceva de genul „mdaa”, preotul i-a data trei cărţi religioase şi i-a cerut ca atunci când le va fi înţeles şi învăţat „din scoarţă-n scoarţă” să vină la el, nu înainte de a-l anunţa cu o săptămână înainte, pentru a face toate cele necesare. A plecat omul la casa lui, cam nedumerit, dar cu o voinţă puternică de a respecta sfatul părintelui. S-a chinuit el ceva vreme să le citească, dar după un timp a reuşit. De înţeles, cred că nu se punea problema. L-a anunţat pe părinte şi data sorocită s-a prezentat la biserica unde slujea părintele. În sfântul locaş se mai afla dascălul.
Părintele a început o slujbă şi pe fiecare i-a rugat să ţină în mână o lumânare aprinsă. Pe măsură ce timpul trecea, părintele mai frumos predica şi cânta. Însă şi lumânările ardeau. A ţăranului, nu ştiu din ce pricină, s-a consumat mai repede. A suportat cât a suportat fierbinţeala flăcării şi de la ceara topită. Când n-a mai putut suporta, deznădăjduit, a strigat:
– Părinteee, fă cevaaa, arde Sfântul!

Stan Brebenel și prietenii săi: Maria, Valeria MT, Nicolai Tăicuțu, Dan Perșa…

 

Ion ROȘIORU

45
O ploaie fină de lumină
S-abate lin peste Tabor.
Sunt condamnatul fără vină
Şi întru înviere mor!

46
Soarele-ncetează brusc să râdă
Şi s-ascunde după primul nor.
În corul bisericii văduva hâdă
Îl soarbe din priviri pe dirijor!

47
Şarpele o dată pe an se dezice
De propria lui piele răpciugoasă.
Intrând la mănăstire suspectul novice
Speră să lase-n urmă viaţa-i păcătoasă!

48
Bătrânul tei e-aproape gata
Să înflorească-n cimitir.
Nicicând precum acum de tata
Nu-mi este dor mai abitir!

49
Pe plai coboară-ncet călare
Fantoma tristului haiduc.
De când istoria mă doare
Trăiesc în cântecul de cuc!

50
Rapacitatea-i inumană povară
Şi spaţiul ei de manevră-i cumplit.
Una din surori se grăbeşte să moară
Spre a ocupa locul de veci moştenit!

51
Lucea-n bătaia lunii o candelă de rouă
Ce-n Noaptea Învierii sub cruce adăsta.
M-a năpădit, intensă, o bucurie nouă:
Aceea că m-apropii de măreţia Ta!