De-ai noștri! – Răzvan Theo Chirac – Italia. Note de călătorie (1)
RENAȘTEREA ȘI MOȘTENIREA CLASICĂ
Hemingway spunea că în arte, plăcerea crește odată cu cunoașterea ce avem despre ele. La Florența, mi s-a întâmplat să neglijez plăcerile organice, cum ar fi astâmpărarea setei și foamei, în favoarea plăcerii produse de frumos. Sunt unii care susțin că omul se naște cu un instinct al frumosului mai puternic chiar decât instinctul de conservare, de unde îndemnul irezistibil de a-l produce. Vizitând Toscana, rămâi cu senzația că aici au trăit și creat oameni pe care acest instinct al frumosului i-a transformat în zei. Ori de câte ori călătoresc în geografia colinelor toscane, la Florența, la Arezzo, la Siena, la Pisa, la Lucca, trăiesc un sentiment de reconfortantă bucurie, asociat cu o poftă de viață, satisfacție și un elan pe măsură. Tărâm binecuvântat, ținutul pare creat din iubire, ochiul lunecând peste dealuri și văi fără să se împiedice de o singură piatră. Doar turnurile medievale întrerup linia domoală a reliefului, însoțite de chiparoși avântați, plantații cu viță de vie și măslini verzi-argintii.
Călătoriile în Italia sunt un refugiu. În urma lor simt că-mi redobândesc echilibrul pierdut într-un prezent nesigur, oportunist și meschin. Cu fiecare voiaj alunec în trecut, încerc să-l deslușesc și să mi-l apropii, astfel încât să devină mai familiar decât ceea ce este la mică distanță în timp și spațiu. Acel „aici” și „acum” nu au densitatea și desăvârșirea a ceea ce a filtrat și ordonat timpul. Ne confruntăm cu o amnezie culturală larg răspândită, întreținută de adepții corectitudinii politice, care nu mai au nevoie de suporturile și etichetele tradiției. Studiul modern al istoriei ne eliberează și emancipează de tirania trecutului. „Ghinionul” meu e că am fost și am rămas un paseist, îmi place trecutul prelungit în prezent și prezentul care vorbește despre trecut. Visez la evadarea din constrângerile prezentului și – îngrijorător – de o bună bucată de vreme aceste vise nostalgice au devenit obișnuite, dacă nu chiar epidemice. Mă gândesc la Petrarca, toscanul care căuta adăpost în antichitate, în fața epocii sale „mizerabile” și „ticăloase”. Nici cei care i-au urmat n-au apreciat prezentul și trecutul apropiat, ca să nu spunem că l-au disprețuit de-a dreptul. Regretând că istoria îi privase de creștinism pe romanii timpurii, același Petrarca se temea ca nu cumva propriu-i zel clasic să-l fi contaminat de păgânism. Se refugiau cu toții în antichitate. Umanistul Niccolò Niccoli, care a cheltuit o avere adunând manuscrise și rămășițe antice, era atât de convins de inutilitatea de a concura cu clasicii, încât n-a scris practic nimic. La începutul carierei sale, și Leonardo Bruni își pierduse speranța în eforturile modernilor, numindu-și contemporanii pitici nefericiți, pentru ca mai târziu, la întoarcerea din exil, să proclame Florența egala antichității, convins că Brunelleschi, Donatello și Masaccio puteau sta alături de maeștrii antici.
Hoinărind prin Florența, Octavian Paler se rușina că i-a trecut prin minte îndoiala că în lumea aceasta bezmetică cultura își mai află vreun rost. În fața lui David, uita de mizantropie, reamintindu-și idealul umanist din Renaștere, de a celebra frumusețea fizică și morală a omului. Antropocentrismul e caracteristica de seamă a artei și gândirii greco-romane. Peste o mie de ani îi despărțeau pe umaniști de antichitate, distanță care, paradoxal, a stimulat încrederea în sine și creativitatea. De fapt, impresia că demn de admirat era doar ceea ce aparținea unui trecut cât mai îndepărtat le-a îngăduit renascentiștilor libertatea de a-și stabili legături cu precursorii antici. Pentru a acoperi prăpastia, purtau un dialog intim cu antichitatea, respectându-i natura străină, apreciindu-i desuetitudinea, rămânând în același timp oameni ai timpului lor. Umaniștii care se identificau cu înaintașii lor clasici riscau să-și înece identitatea proprie într-o moștenire pe care distanța o făcea cu atât mai convingătoare.
Aretinul Leonardo Bruni, al cărui mormânt l-am văzut la Santa Croce, își îndemna confrații mai degrabă să acționeze ca anticii decât să-i urmeze orbește. Dacă limba maternă făcuse Atena faimoasă, limba lui Dante ar fi trebuit să facă același lucru, preamărind Florența. Din cauză că studierea limbilor greacă și latină cerea timp și efort pe care antichitatea le putuse consacra muncii creatoare, Speroni considera că modernii erau încă inferiori anticilor. Aveau să poată rivaliza cu aceștia numai atunci când știința și filosofia vor fi în limba maternă.
TOSCANA
Tărâm binecuvântat, Toscana a sedus dintotdeauna ochiul neastâmpărat al iubitorului de frumos, trezind admirația călătorilor obosiți de clima rece, dintre care unii își desăvârșeau educația în urma unui Grand Tour prin orașele încărcate de artă ale peninsulei italice. Papa Bonifaciu VIII pusese ochii pe bogata Toscană, sperând s-o prefacă într-o feudă pentru el și familia sa. Într-un moment de sinceră admirație, a spus că, după pământ, aer, apă și foc, florentinii erau al cincilea element al naturii. Erau prezenți peste tot, chiar și în afaceri fără sorți de izbândă.
Era sfârșit de cuptor, când am avut parte de o pasionantă aventură intelectuală și emoțională, răsfățându-mi simțurile cu capodoperele renascentiste ale regiunii nord-italiene, adevărat paradis al podgoriilor, al câmpurilor de maci, al crângurilor de măslini argintați și al colinelor mlădioase, scăldate de razele soarelui.
Am început periplul la Arezzo, o citadelă etruscă ce și-a menținut statutul elevat în perioada romană și în Evul Mediu timpuriu, când așezarea sa la răscrucea unor importante rute comerciale din Apenini i-a adus o prosperitate importantă. Astăzi, bunăstarea îi este asigurată de înfloritoarea industrie a obiectelor din aur și bijuteriilor de tot felul, dar și de către turiștii atrași aici de capodopera lui Piero della Francesca „Legenda adevăratei cruci”, unul dintre cele mai renumite cicluri de fresce din Italia. Piero împletește pictura cu geometria, sugerând cu iscusință iluzia tridimensionalității, în sprijinul căreia vine și tratarea luminii, procedeu pe care artiștii medievali aproape că nu-l băgaseră în seamă. În „Visul lui Constantin”, lumina ajută la modelarea figurilor, creează profunzime și se dovedește la fel de importantă ca perspectiva. Vasari era cucerit de felul în care della Francesca a pictat noaptea, fiind astfel o pildă pentru artiști. Intrarea e cu programare obligatorie.
O altă frescă aparținând aceluiași autor puteți vedea în interiorul Domului, Maria Magdalena, pictată pe peretele navei stângi, lângă ușa sacristiei. Redată în mărime naturală, sfânta este recognoscibilă grație vasului cu mir pe care-l ține în mâna stângă. Am ascultat o slujbă aici și am admirat teracota „Înălțarea” de Andrea della Robbia, din Capela Doamnei.
În biserica Pieve de Santa Maria mi-am bucurat ochii și urechile cu arta romanică și muzica lui Bach. Construcția datează din secolul al XII-lea, iar „turnul cu o sută de găuri” (campanila) din trecento. Numele celui din urmă provine de la numeroasele bolți ce îl străpung.
În Piazza Grande am intrat în Palazzo della Fraternita dei Laici, decorat cu un basorelief al Fecioarei de Bernardo Rossellino. Clopotnița și turnul cu ceas datează de la mijlocul lui cinquecento. Pe latura de nord a pieței se află o arcadă proiectată de Vasari în același secol. Acestuia i s-a confesat Michelangelo, preamărind aerul aretin și punând îndemânarea într-ale cioplirii pietrei pe seama copilăriei și a laptelui doicii, nevastă de pietrar. Mi-am amintit aceasta în ziua în care am mers la Chiusi de Verna, nu departe de Caprese (locul de baștină al sculptorului), în Apenini.
Aretin este și Petrarca, cel ce nu admitea filosofia antică decât în măsura în care nu contrazicea învățătura creștină. Decepțiile sentimentale l-au silit să coboare în sine însuși, să se analizeze, să-și disece bucuriile, durerile, dorințele și amărăciunile și să se judece. Iubirea neîmpărtășită pentru Laura este descrisă în „Rimele” sale.
La o aruncătură de băț de Arezzo, spre sud, se găsește Cortona, unul dintre cele mai vechi orașe din Toscana. Fondat de etrusci, ale căror lucrări pot fi încă văzute în fundațiile masivelor ziduri ale orașului, a fost un centru important de putere în perioada medievală, capabil să reziste în fața unor orașe mai mari ca Siena și Arezzo; declinul a venit odată cu înfrângerea de către Napoli, în 1409, în urma căreia a fost vândut Florenței, pierzându-și autonomia.
Fertilă, înfloritoare și bine populată din timpuri străvechi, Val di Chiana a devenit treptat, odată cu prăbușirea Imperiului Roman, o mlaștină. Pentru mai bine de o mie de ani, până la recuperarea sa din veacul al XVIII-lea, aceasta a fost o nelimitată întindere puturoasă, acoperită de ape nu mai adânci de trei metri, un „inospitalier regat al malariei” pe timp de vară. Orașele s-au dezvoltat pe înălțimile din vecinătate. Deci, în Evul Mediu, Cortona a avut la picioare mlaștina lungă de peste 40 de km, iar cea mai rapidă cale de atingere a țărmului opus era barca. Diferite documente istorice menționează portul Cortona, dar și altele ca Foiano, Farnetta, Berttolle și multe alte cătune pe muchia dealurilor, existente și în ziua de azi.
Andre Rieu a susținut în Piazza della Repubblica din Cortona concertul „Romantic Paradise”. Mi-a plăcut, astfel că n-am ratat o plimbare pe Via Nazionale spre această piață – inima cetății de ieri și de azi. Palazzo Comunale are peste șapte sute de ani, iar pe treptele sale, la căderea serii, se odihnesc localnici și turiști. O ploaie scurtă de vară a golit piața, făcându-mă să mă adăpostesc sub un portal și să urmăresc jocul umbrelelor multicolore. Hoinărind pe străduțe, nerefuzându-mi fantezia de a mă cufunda în medieval, am ajuns și pe Via Janelli, unde se găsesc cele mai vechi case din întreaga Italie, cu etajele ieșite în exterior, susținute de bârne înclinate. Geniul lui Fra Angelico, pictorul și călugărul florentin care a petrecut zece ani la mănăstirea dominicană din Cortona, m-a atras la Museo Diocesano, unde se află „Bunavestire”. Mi-au reținut atenția „Răstignirea” lui Pietro Lorenzetti și „Punerea în mormânt” de Luca Signorelli, acesta din urmă renumit pentru nudurile sale.
Am mai vizitat Domul, proiectat în veacul al XVI-lea de Giuliano da Sangallo, cu un portal de Critofanello. Pe Via Crucis am ajuns la Santa Margherita, cocoțată în partea de răsărit a orașului; de aici puteți admira câmpiile Toscanei și ale Umbriei, până departe la Lacul Trasimeno.
În ultima zi de cuptor, am coborât pe Arno, de la Arezzo via Florența până la Pisa, lângă Marea Tireniană. Din secolul XI până în secolul XIII, puternica flotă din Pisa a asigurat dominația acesteia asupra vestului Mediteranei. Legăturile comerciale cu Spania și nordul Africii au dus la o revoluție culturală reflectată în clădirile epocii: domul, baptisteriul și campanila. Declinul Pisei a venit odată cu colmatarea fluviului Arno. Mlaștini sărate, parte dintre ele rezervații naturale, despart astăzi orașul de mare.
Drumul cu trenul mi-a amintit călătoria călare a lui Michelangelo, însoțit de maestrul Bertoldo, călătorie imaginată de Irving Stone în „Agonie și extaz”. Vizita la Camposanto, cimitirul început în duecento de Giovanni di Simone, cu sarcofagele romane, amvoanele din baptisteriu și catedrală, de Nicola și Giovanni Pisano, toate acestea i-au aprins în minte ideea sculptării „Bătăliei Centaurilor”, pe care aveam s-o văd la Casa Buonarroti.
Lucca m-a atras cu arhitectura romanică, Casa di Puccini și mormântul Ilariei del Carretto, opera lui della Quercia. Am urcat și în Torre Guinigi, de unde printre gorunii de pe acoperiș am admirat panorama.
FLORENȚA
„Ce oraș din lume are pe ziduri plăci de marmură cu citate din Dante?”, se întreabă „anticălătorul” Octavian Paler în „Drumuri prin memorie”. Ignoranța m-a făcut să nu văd aceste citate la prima mea vizită în orașul de pe Arno. Ori poate timpul (prea) scurt petrecut în cetate m-a împiedicat să citesc versurile Divinei Comedii săpate în marmură, „o formă de penitență” menită să răscumpere ingratitudinea florentinilor față de Dante. Diplomat nepriceput și curtean ratat, va cunoaște gustul amar al pâinii altora și va vedea cât de greu e să urce și să coboare scările de la casele lor.
La câțiva ani de la prima vizită în capitala Toscanei, am avut prilejul să trec pragul muzeului memorial din Florența și al bisericii unde poetul ar fi întâlnit-o pe Beatrice și unde s-a căsătorit cu Gemma Donati, Santa Maria de’ Cerchi. Ajutat de fotografiile Ilariei Gori de la Casa di Dante, am localizat un astfel de citat, pe fațada unui hotel de lux din Piazza di San Firenze. Este un citat din „Paradisul”, cântul XVI, 124-126; iată-l tradus de George Coșbuc:
Și-ascult-un adevăr părând minune,
În micul burg intrai prin poarta care
Și-acum dup-alde Pera i se spune.
Rătăcitor prin nordul Italiei, pe măsură ce scrie Commedia, Dante descoperă că poți privi cerul și stelele din orice loc de pe pământ. Descătușat de legăturile pământești, va striga într-o zi: „Lumea este patria mea!”. Să fie acest apel un indiciu că, spre finalul vieții, exilatul se va fi resemnat să trăiască dincolo de zidurile orașului crinilor?
Îmi place comparația geografică pe care o face Al. Balaci, referindu-se la statura impresionantă a poetului, pe care iubirea ideală, pasiunile, profunda și intensa vibrație în fața frumosului, îl ridică ca pe un munte către ceruri, în nemărginirea plană a literaturii medievale, câmpie crestată doar de câteva pâraie „murmurătoare” și de „înălțimile mici ale unor coline colorate de câteva rare flori”. De-a lungul vieții sale zbuciumate, acest „munte” solitar a fost scăldat când de lumina răsăritului, când de cea a apusului, într-un echilibru precar între lumea care accede și lumea care declină. Sufletul dantesc e văzut precum o mare ce cuprinde în ea toate fluviile, dar pe care „nicio apă nu o poate umple”.
Cenotaful poetului din biserica Santa Croce este așezat nu departe de mormântul lui Michelangelo, cel care-i scria papei Leon al X-lea următoarele: „Eu, Michelangelo, sculptor, de asemenea o implor pe Sanctitatea Voastră, oferindu-mă să ridic divinului poet un mormânt potrivit și într-un loc de cinste în această cetate”. Pe cei doi i-a apropiat impetuozitatea pasiunii cetățenești și literatura antieclesiastă. Poate că nimeni n-a cunoscut mai bine ca Michelangelo („i-am servit pe papi, fiindcă am fost constrâns”) turpitudinea Curiei papale, pe care a denunțat-o înfocat. Monumentul comemorativ este vegheat, ispășitor, de cuvintele pe care Dante însuși le-a închipuit la întâmpinarea solemnă a lui Vergiliu: Onorate l’altissimo poeta!.
Leonardo Bruni odihnește sub un monument funerar ce-l reprezintă culcat, cu „Istoria Florenței” pe piept. Se numără printre umaniștii care cred, precum Petrarca, că disoluția Imperiului Roman nu este un dezastru ireparabil. Pentru el, declinul imperiului, început prin pierderea libertăților politice, sub despotismul imperial, a încetat în urma întăririi comunelor libere italiene. Această ascensiune a comunelor care „după ce au supraviețuit valului barbar, au început să se dezvolte, să înflorească, să-și redobândească puterea lor originară” este un prim simptom al „renașterii” pe care-l observă Bruni.
Din biserica Santa Croce am ieșit la ora închiderii, după vizitarea Capelei Pazzi, imaginată de Brunelleschi, cu delicatele rame din piatră cenușie ce încadrează inserții din ipsos alb, cu medalioane din teracotă, reprezentând apostolii, lucrate de Luca della Robbia. Claritatea de cristal a compoziției face să nu te simți anulat, ci dimpotrivă, pătruns de sentimentul propriei demnități, acest lucru apropiind arhitectura lui Brunelleschi de gândirea umanistă.
Stendhal, părăsind Santa Croce, are palpitații și o stare de adâncă tulburare, amețeală și leșin. Epuizat, se așază pe una dintre băncile din fața bisericii și recitește câteva versuri. Este o stare pe care un psiholog o va numi, mult mai târziu, „Sindromul Stendhal”, ce constă în emoții puternice trăite în fața capodoperelor florentine. Dorința de a vedea cât mai multe într-un timp cât mai scurt conduce la astfel de tulburări. De aceea, psihologii recomandă turiștilor să alterneze admirarea operelor de artă cu alte activități, ca masa la restaurant, cumpărături, evenimente sportive. Admit că uneori cad și eu în capcana de a vedea multe într-un timp scurt. Bugetul redus nu-mi permite să zăbovesc prea mult într-un loc și mi se-ntâmplă să alerg în căutarea obiectivelor turistice. N-aș putea spune însă că m-am confruntat cu acest sindrom, deși după o zi „plină”, avalanșa impresiilor mă copleșește. În oricare loc m-aș afla, remarca fotografului Edward Weston – „Dacă aștept ceva bun aici pierd altceva bun în altă parte” – mă urmărește și mă pune în dilemă. În astfel de popasuri artistice, timpul îți devine un dușman inflexibil, împiedicându-te să-ți satisfaci în întregime curiozitatea. De fiecare dată când merg în orașul florilor, îmi propun să revin încă o dată și încă o dată și încă o dată, cum de fapt mi se întâmplă și în cazul altor orașe. Cum spune Leonardo, „cu cât cunoști mai mult, cu atât iubești mai mult”.
Într-o seară de toamnă, după ce am lăsat bagajele la hotel, am făcut câțiva pași până la Piazza della Santissima Annunziata, unde se află Ospedale degli Innocenti, primul orfelinat din Europa, întemeiat la propunerea lui Leonardo Bruni și numit astfel după episodul biblic al uciderii pruncilor. Porticul acestui spital este prima construcție caracteristică Renașterii. Pe o un postament înalt se întinde o galerie deschisă, ușoară și veselă, un loc de așteptare umbrit și primitor. Deasupra arcurilor circulare susținute de coloane zvelte, pe un brâu care se desfășoară de-a lungul clădirii, se înșiruie ferestrele împodobite cu frontoane triunghiulare. Lungimea galeriei, lărgimea arcurilor și înălțimea redusă accentuează orizontalitatea construcției. Galeria are doar rol decorativ, fiind un mijloc de expresie nou, specific lui Brunelleschi. În Evul Mediu, fațada indica destinația practică și caracterul construcțiilor, numai bisericile și palatele princiare având fațade decorative. Renașterea înlătură sistematic elementele gotice, utilizând arcade și coloane antice. Loggia lui Brunelleschi este decorată cu medalioane de terracota smălțuită reprezentând bebeluși înfășați, adăugate la final de secol XV de Andrea della Robbia.
Mânat de un gând al unui memorialist care bătea străzile pustii înaintea valurilor de turiști, într-una dintre zile m-am trezit cu noaptea-n cap să prind lumina de dimineață. De la hotelul de pe Via San Gallo, străbătând inima Florenței, pustie la acea oră, am ajuns degrabă la fluviu, prin Via Roma, Via Por Santa Maria, Lungarno degli Acciaiuoli. M-am oprit pe Ponte Santa Trinita, în mijlocul apei ce își continua calmă drumul spre mare printre umbrele istoriei zbuciumate a unui oraș modelat în piatră cu sute de ani în urmă. Piatra, unul dintre cele mai bogate roade ale acestui pământ, este omniprezentă în oraș. Încă de pe vremea etruscilor, toscanul despică piatra munților, cărând-o apoi cu boii în oraș, cioplind-o, tăind-o și clădind-o, în locuințe și palate, biserici și loggii, forturi și ziduri. Timp de secole, florentinii au prelucrat pietra serena, clădind un oraș de o frumusețe covârșitoare. Se crăpa de ziuă, azuriul domina cadrul, învăluind întreaga atmosferă cu o nuanță de lapis lazuli, piatra mult căutată de pictorii Renașterii. Am instalat trepiedul și am declanșat, luând în vizor Ponte Vecchio, cel mai vechi dintre toate, singurul care nu a fost aruncat în aer în Al Doilea Război Modial. Mi-am continuat apoi itinerariul spre Oltrarno (dincolo de Arno), pe malul stâng, unde traiul era considerat odinioară socialmente inferior. Aici trăiau oameni care nu aveau suficienți bani să-și construiască un palazzo în centrul orașului.
Florența este orașul în care s-a născut Umanismul, la inițiativa neoplatonicienilor, printre care se numărau Marsilio Ficino, Pico della Mirandola și Leonardo da Vinci. Erau vremuri în care Lorenzo Magnificul spunea că fără cunoașterea platonismului nu poți fi nici bun cetățean, nici bun creștin. Libertatea spirituală a permis oamenilor din quattrocento îndrăzneli și căutări artistice, științifice și filosofice nebănuite până atunci, Florența preluând cu bună știință moștenirea Atenei și Constantinopolului. În Evul Mediu, omul nu conta decât ca membru al unei colectivități. În Renaștere, individul se scutură de tutela colectivității și iese din anonimat. Artiștii își semnează operele și în urma succesului așteaptă recunoaștere, avere și glorie.
ZIUA, NOAPTEA, ZORII ȘI APUSUL
„È permesso fotografare?” îl întreb pe custode. „No”, îmi răspunde. Intuiam răspunsul pentru că încă de la intrare un anunț suficient de mare înștiința vizitatorii că este strictamente interzis fotografiatul, deși în ghidul turistic am găsit că în Capelele Medici de la San Lorenzo fotografiatul este permis. Am pus interdicția pe seama expoziției temporare Tesori di Clemente VII e Leone X (cei doi papi Medici) care, pe lângă sculpturi, include picturi, tapiserii, bijuterii, costume, ceramică etc.
Nițel descumpănit de opreliște, contemplu cele patru statui ale timpului – Ziua, Noaptea, Zorii și Apusul – o parte doar din ceea ce Michelangelo ar fi dorit să facă din Capela Medici. De altfel, sculptorul pare urmărit de un blestem; acela de a nu duce la bun sfârșit niciunul dintre marile sale proiecte, în ciuda faptului că până la finalul vieții desenează, cioplește, pictează ca un cal de povară. Am dorit să am cel dintâi contact intim cu opera titanului aici, în Sacristia Nouă din biserica parohială a Medicilor, San Lorenzo. Din două motive. Primul pentru că în copilărie m-au fascinat niște fotografii cu statuile văzute într-un vechi almanah, al doilea pentru că sculpturile sunt cele mai apropiate de Santa Maria Novella, gara Florenței. Nu a fost și primul contact cu Renașterea. Acesta a fost cu doar câteva zile înainte, în biserica franciscană din Arezzo, unde am văzut „Legenda adevăratei cruci” de Piero della Francesca.
Firavul Michelangelo ataca marmura cu o furie nemaivăzută, avid să elibereze ideea din învelișul de piatră. Persecutat de gândul că nu-și va desăvârși opera, și-a impus un regim draconic de muncă, cu mult mai dur decât al cioplitorilor în piatră din ținutul natal. „Nu i se cunoaște nici un prieten sigur, nu se cunoaște nicio femeie care să-l fi iubit, dar e atât de intim înconjurat de blocurile de marmură încât închipuirea noastră nu mai sesizează cât de singur e acest om plin de slăbiciuni omenești, care atinge divinul în lipsa lui de măsură” (O. Paler). Mi-l închipui în zori, cu coiful de hârtie de care lipea o lumânare, dăltuind de jur-împrejur bucata de „carne”, cu patimă, înfrigurat că nu va împlini visul. Spre sfârșitul vieții, această disperare l-a făcut să arunce în foc desene, schițe și cartoane pentru ca nimeni să nu-și dea seama cât de puțin realizase din ceea ce-și propusese. Visase cândva să sculpteze un munte întreg. Dar…
Mângâi cu privirea figurile alegorice din capelă, ce întruchipează deznădejdea sculptorului, sentimentul tragic al trecerii timpului, zbuciumul nesfârșit, gloria tragică a acestui toscan ursuz și arțăgos, născută dintr-un abis. În ciuda înfățișării concrete și puternice, sculpturile „plutesc” în spațiu ca și cum ar avea o substanță imaterială, libertate spațială subliniată de proeminentele ieșiri în afară, care produc un efect de libertate nemaiatins până atunci de nicio sculptură antică sau modernă.
Urmăresc anatomia „Amurgului”, cu piciorul drept încrucișat peste cel stâng, atârnat în gol. Chipul e înfrânt, resemnat, personajul părând să cugete la viața ce s-a scurs. Singura urmă de seninătate se poate citi pe chipul „Nopții”, ca și cum singura mângâiere posibilă pentru oameni ar fi refugiul în propriile vise. Dan Hăulică vedea în această sculptură „confesiunea tragică a lui Michelangelo după reprimarea Florenței, după sfărâmarea nădejdilor de libertate. Italia cădea în puterea tiraniei și a străinilor, sufletele pure se clătinau sub povara acestor lovituri”. Jefuirea Romei și asediul Florenței ucid Renașterea. Închis în sacristia de la San Lorenzo, Michelangelo va sculpta, cu durerea și dezgustul învinșilor, mormintele Medicilor, modele ale artei noi. „Când crima și rușinea domnesc, să nu văd, să nu aud este o mare fericire pentru mine”, scrie el într-unul dintre catrenele cele mai vestite.
Ies în stradă și dogoarea mă lovește în creștet, trezindu-mă la realitatea prezentului. După ce privirea mi-e străfulgerată de lumina unui asemenea geniu, cum spune Delacroix, nu-mi rămâne decât să îndur soarele toscan, necruțător, a cărui lumină pălește parcă în fața pasiunii și năzuinței spre adevăr a marelui florentin.
