Propoziții pretențioase – Areola
Poșircă. Asta servea Ciocea. Muncitor devenind, nu mă puteam dezlipi de ofertă.
Căpătasem un strop de experiență și chiar dacă mă sfiam să încerc în văzul lui tata prostul obicei, tot n-am putut rata soiul oenologic. Rău… în felul lui, părea că esența nici nu existase vreodată, însă greu te-ai fi dumirit cum de reușise culoarea și damful ademenitoare. Nimerisem unul dintre paharele botezate special pentru cei trecuți de al nu știu câtelea.
Totuși. Începusem să reclam fugile părintelui în zilele de salariu. Iar de la bodega ciociano-ursească (parteneriat civil-militar, fost infractor-fost milițian) a reușit deseori să evadeze, apunta, apoi, la o alta. Și iar caută și iar încearcă să-l momești cu ,,Hai mai bine acasă. Așteaptă mama.” Asta îl scotea din pepeni, îl îndârjea cât să întârzie și mai mult popasul pe perna proprie.
Și știți orașul. O… arătare de dat ocol în maxim o oră și 40 de minute pe margine, la pas lejer. Împărțiți la 2π și-n jumătate de ceas înfruntați orice diagonală. Pe mijloc fiind înțesat de cârciumi. Ieri ca azi.
E ca și cum te-ar arcăni, fără voie, te lupți din răsputeri să scapi din lațul ,,miresmelor” bahice, completate cu ale câtorva produse culinare generaliste, scapi de una, de a doua și fatalitatea ți-o scoate pe a treia în cale. Nu-i ,,Scapă porcu’”, nu-i Ciocea, poate ocolești și ,,Ultimul drum”, însă nu poți rata ,,Potcoava”. Măcar pentru puținul lucru de-a-ți îneca amarul furtului de bicicletă. Un ciclu repetabil. Nu-i ,,Casa râmniceană”, nu-i ,,Carpați”, se poate sări ,,Ciocârlia”, dar ultima șansă, până la purtarea pașilor acasă, rămâne ,,Valea Râmnicului”. Oricum, opțiunile nu se opresc la aceste două trasee îngemănate. Spre est șansele erau aproape de paritate. În trecutu-i ,,glorios” îmi ,,arestă” părintele bodeguța din Autogară, restaurantul Muntenia de la etajul complexului comercial postat în dreapta stației de trenuri, ,,Geamuri late” din Costieni. Iar ocaziunile speciale cereau locuri speciale. ,,Central”, ,,Turist” în Zona Pod, ,,Nouă tei”, mai noua ,,Poenița” și rar ,,Terasa drumeților”, cum urci dealul către Dărâmați. Și mai domestica și apropiata ,,Terasa parc”. Să bei până să se facă pielea numai areole și să-ți dai ficatul afară a doua zi. Fi-le-ar….
Amestecul ciocian era dubios. Ardeia sau nu amestecul ca să înțepe nițel la limbă, efectul se vedea după ce dădeai pe gât picătura din urmă. În ,,Bun, bre…” sau ,,Tare!” se întreceau consumatorii trecuți de 50 de ani. Celora de-o seamă cu tata le servea și-o tărie înainte ca să capete aceleași senzații. Plus tutunul care se potrivea de minune cu alcoolul, tot o facere prin ,,distilăriile” locale. Uniformiza părerile. Unanime. ,,Bre, ai un vin jos pălăria!” Jos clientul. Scos pe brațe în poziția lui Icar, aripat, flancat de inși înrolați de-o după-amiază, mai treji, în grupuri de doi sau patru, ,,mai lucizi”, ale numeroasele armade de consumatori ce se perindau după 8 ore de muncă. Nu ușoară. Solicitant de epuizantă.
