Spații culturale nr. 69 (4)

Elena BĂLĂȘANU

déjà vu

un carusel
ne învârte
în sens invers
suntem copii
nu știm să spunem
ce simțim
îmi iei mâna
o atingi ușor
se vrea o mângâiere
pentru suflet
îți scapă un zâmbet
în colțul gurii
când îți spun
nu m-ai iubit
niciodată
ba te-am iubit
mă tragi spre tine
îți așezi capul
în poala mea
și adormi
e ca atunci
când mă cuibăresc
în brațele tale
înainte
să facem dragoste

 

the bus

o dimineață fără păsări
și avioane
liniștea pică din cer
tu dormi cu fața în jos
strângi în brațe
o carte cu coperți verzi

la naiba -îmi zic-
va fi o zi lungă
îmi pun tricoul
cu logo și plec
autobuzul e plin
de bătrâni tăcuți
cu genți troller

 

iubirea se împarte în vis

Cecilia lipește stele fosforescente
stele peste stele
prinse într-un cerc
vorbim despre spaimele noastre
despre lucrurile care ne fac fericite
despre adevăr
și tentaculele lui transparente
seara când ne întindem în pat
unul lângă altul
un zid uman fără fisură
îmi șoptește că o să mă viseze
o să te visez și eu – îi spun –
iar tati o să ne viseze pe noi

 

XII. Dragă a.

Aici e raiul.
Și noi râdem, căci i-am promis.
De la balconul nostru
se vede mai bine.
Seara cu stelele cameleonice,
licăriri pe retină.
Ne amintim de prieteni vechi.
Ce simte copilul din tine acum?
Știi doar,
noaptea nu iartă pe nimeni.
Închidem ochii și ascultăm.
O mare agitată
cu cioburi ce se macină la țărm.

să te bucuri de răsărit

deschidem fereastra
ne bem cafeaua
tu ceaiul aburul se amestecă
cu visele de noaptea trecută
cu temerile începutului de zi
parțial noros
ne întrebăm dacă va ploua
îmi atingi ușor părul cu
gândul la ale tale
eu îmi lipesc buzele
de cana fierbinte
fără să beau

 

Istorie literară – Recitiri

Adrian Dinu RACHIERU

DANIEL DRĂGAN ŞI „TEMA DESTINULUI”

Chiar dacă se voia, în juneţe, scenarist şi regizor, literatura l-a confiscat „cu o patimă captivantă”, mărturisea Daniel Drăgan; din „apele” ei n-a mai dorit să iasă, vădind o admirabilă disponibilitate (romancier, poet, dramaturg, ziarist) şi acoperind un larg evantai tematic. De peste şase decenii scrie şi îşi urmează, în pofida potrivniciilor, calea; bun gospodar, a refuzat, cândva, „colivia de aur” a Capitalei şi a pus umărul, sub patronaj astrist, la renaşterea culturală a Braşovului. A mers, purtând „amintiri proletare”, spre „vremurile noi” cu inima deschisă şi s-a desprins, greoi, din „mâlul unei Istorii otrăvite”. A trecut prin Şcoala de literatură şi a crescut într-un context sufocant, în „borhotul literar” al anilor ’50. Poate că Subreta, un proiectat roman autobiografic, ar fi adus la lumină (alte) informaţii preţioase din epocă. A părăsit un rai „neştiut” (la Glodeni) şi a construit un alt eden, regăsit, la Bogata, ctitorind şi Fundaţia Culturală Arania. A fost, la cârma Astrei, gazdă bună pentru un migrator cenaclu transilvănean (Saeculum) şi a iniţiat campanii de ecou (demetropolizarea culturii, concursul de receptare a poeziei, de pildă), atrăgând colaboratori de primă mână. În fine, dincolo de „platoşă”, descopeream un ins cald, vibratil şi vulnerabil, afişând o boierie deloc lenoasă, câtă vreme, mereu în priză, dovedea că e, cu adevărat, scriitor. Livra, cu o ritmicitate de invidiat, noi titluri, avea plăcerea povestitului şi lucra pe mari cicluri romaneşti, îndemnat de voluptatea/ ştiinţa construcţiei. Târgoviştean fiind, i s-au căutat (şi nu s-au găsit) afinităţi cu faimoasa şcoală. Categoric, Daniel Drăgan cultiva o altă formulă estetică. Revenit la realitate, fără teze şi şabloane (observa Marian Popa, încă în 1980), s-a apropiat de problemele epocii, „aproape fără urme de patos reportericesc” (cf. L. Ulici). E interesat de pictura socială, iubeşte concizia, are un stil telegrafic, fără excese metaforice şi a creat, pe fundalul debordanţei narative, personaje memorabile, de-ar fi să o invocăm doar pe Maria Suru. Simte, asemenea altui erou, Simion Petrineac, „chemarea tainei” şi înţelege visul ca formă de existenţă. Or, în vis, toate se amestecă. Încât, reţeta sa, „productivă”, asta face, aflând în Arania nu doar un inspirat toponim fantezist, ci un ţinut magic, în care timpul are altă valoare. Prozatorul, oricum, ne avertizase: „scriu după cum îmi dictează firea”. Iar firea îl poartă în ţinuturile visului, alternând registrele, cu popasuri onirice şi incizii tăios-realiste.
Bineînţeles, în varii împrejurări, somat de contextul socio-politic, scriitorul român a fost obligat să folosească esopismul, „reţeta bizantinizării”, să cultive regimul echivocului, păcălind cenzura şi îngropând, în cutele textului ori în subsolul cărţilor, sensurile ascunse; astfel, dublul său, cititorul, trebuia (după spusele lui Ştefan Bănulescu) să caute „oul de sub cuvânt”. Un exemplu ar fi şi romanul lui Daniel Drăgan (Presimţirile, Ed. Cartea Românească, 1989), apărut, totuşi, şi grabnic retras de pe piaţă, relansat şi cumpărat (dispărut), roman în care – sub un titlu fericit găsit – prozatorul braşovean anunţa parcă uimitorul decembrie ’89.
Puţini îşi mai amintesc că Daniel Drăgan debuta cu versuri (în 1954, în Gazeta literară); trimiterea e importantă nu doar pentru reconstituirea exactă a unui traseu/ destin creator, cât, mai cu seamă, pentru descifrarea unui complex şi controversat profil scriitoricesc, vădind o irepresibilă „sete poetică”. Această infuzie de lirism nu minează, însă, proza robustului autor al Ursei mari; ea deschide, negreşit, o viziune poematică, dar nu înseamnă – ca în atâtea alte cazuri – o risipă de metafore şi o înnămolire în „vorbirea înmiresmată”. Daniel Drăgan a fost, indiscutabil, un prozator puternic, iar chemarea poetică, rezistentă în timp, exprimă o formulă temperamentală.
Să reamintim că primele romane ale lui Daniel Drăgan creşteau dintr-un elan sociografic. Prozatorul propunea cărţi despre „dinamica socială”, voia – cum spune un protagonist – „să înţeleagă bine realitatea”; privea, deci, cu ochi de sociolog viaţa uzinală, examina setea de putere, fanatismul politic, reuşea prin Maria Suru – un personaj exponenţial, de o inflexibilitate monstruoasă, un brav soldat al Revoluţiei, făcând din ură combustibilul ei – să dea seama despre „un fenomen special”, privind lumea „prin vizorul unui suflet ars”, investigând o perioadă confuză. Primul său ciclu romanesc (Tare ca piatra recapitulând, în 1986, obsesiile acestui univers) îmbrăţişa o formulă aparte; cronologia era sfidată, schimbarea accentelor (luminând alte nuanţe) se însoţea cu alternarea registrelor; mimând supuşenia auctorială, liricul, intarsia livrescă coexistau cu grotescul şi ceremonialul parodic. Radiografia socială se învecina cu epicul suculent, fixând în pagină ticuri verbale şi comportamentale, mânuind cu bune rezultate „oralitatea”. Seria romanescă lua, aşadar, probe din actualitatea imediată, o făcea recognoscibilă, explorând bogăţia ei tematică şi problematica. Dar scrisul lui Daniel Drăgan ambiţiona altceva. Prozatorul urma să demonstreze că, lângă largile panouri sociale (manevrând o „ficţiune realistă”), era apt de înnoire, îmbogăţindu-şi „realismul economic”, ridicând la putere detaliul. Am semnalat, altădată, că Drum spre Arania (1983), povestire culeasă în Mărgele roşii (1984), anunţa virajul. Voluntară, inflexibilă, demonică, golită de afecţiune, ştiuta Maria Suru înţelegea viaţa ca un „mecanism perfect proiectat”; era un personaj rectiliniu.
Or, absorbţia realului favorizează decantarea adevărului; tranzităm de la realitatea faptului brut la adevărul lui meandric, descifrând sensul parabolic ascuns în cutele textului, străbătând „înţelesurile concentrice”. Dincolo de farmecul stilistic, noul (pe atunci) Daniel Drăgan atrăgea atenţia asupra subteranelor prozei, interesat de lumea lăuntrică.
Scris, părelnic, în prelungirea anterioarelor romane, Tare ca piatra inventaria, de fapt, obsesiile acestei lumi romaneşti, reintroducând în scenă personaje cunoscute. Ne reîntâlnim cu „fantoma” Mariei Suru în acei primi ani ai Revoluţiei, urmărindu-i „mărirea şi decăderea”. Copil de pripas în casa Caliopilor, „Miţa cea proastă” devine un brav soldat al Revoluţiei; se desprinde de albul fetid al descompunerii, înstăpânit acolo, pentru a se angaja cu entuziasm în furtuna fierbinte, fascinată de începutul Lumii. Se desparte de lumea hidoasă a bâlciului de la Leordeni (cum o va sancţiona ulterior) pentru a se angaja, cu fanatism politic, pe altarul cauzei. Ambiţia de reuşită o mână fără istov. Sabia judecăţii cade fără şovăire. De o corectitudine dezarmantă, găsind că elasticitatea unui revoluţionar îi probează inconsecvenţa, cu sete de putere şi influenţă, cu zel înnăscut, Maria Suru îşi dăruieşte revoluţiei anii cei mai buni. Fiinţă bănuitoare, îmbrăcând cămaşa revoluţiei, ea devine – ca şefă de cabinet a directorului general Vasile Bică – o forţă; vor urma picaje, va reurca pe culmi, se va stinge neaşteptat, fără a se dezice, însă, de crezul ei sfânt, sigilând o generaţie de sacrificiu: revoluţia e patos.
Daniel Drăgan rescrie acea perioadă incandescentă. Scriitorul a aflat în Maria Suru personajul exponenţial: o femeie care a călărit pe creasta valului sacrificându-şi sentimentele personale, o verigă în lanţ, o rotiţă a angrenajului, traversând toate încercările cu voluptatea identificării. Maria Suru s-a aliniat rândurilor indivizibile, n-a simţit ispita, n-avea timp să se privească în oglindă, convinsă fiind de originea vinovată a plăcerilor. Pentru eroina lui Daniel Drăgan, închisă între zidurile principiilor, departe de freamătul vieţii, amorul era o realitate (ceva natural, „aşa ca piatra”), dar nu o necesitate. Maria Suru crede în „mecanismul perfect proiectat”, precizia îi defineşte drumul vieţii, nici o dezordine nu are cum pătrunde în acest scenariu impecabil programat.
Roman al unei epoci, cartea lui Daniel Drăgan îşi prelungeşte raza investigaţiei în contemporaneitate. Scriitorul pare degajat, e departe de crisparea redactării, are un ton bonom, dă pagini colorate, suculente, atent fiind la limbajul străzii (vezi internarea lui Lică Gurici la Spitalul uzinal, aventura Norei la Ghilodeni ş.a.); sau îşi probează disponibilitatea în irizările fabulosului (a se vedea prezenţa medicinistului Augustus Marchidan în jungla de apă şi stuf a Deltei, întâlnirea cu tătarca etc.). Confirmându-i ascensiunea, romanele evidenţiau – la modul spectaculos – traiectoria unui scriitor, decantând, iniţial, faptul brut cu ochiul multifaţetat al reporterului şi developându-şi virtuţile în spaţiul fantasticului.
Seria sa romanescă (întreruptă, în 1984, cu Mărgele roşii, un volum adunând proze scurte) lua probe din imediata noastră apropiere. Iată, Doi ori doi (1978) se vroia o carte despre „dinamica socială”. Prozatorul explora secvenţial viaţa uzinală, sonda mediile de impact (expuse hibridării culturale), investiga „uzina-caracatiţă”. În prelungirea acestor preocupări, în Oceanul (1980), Daniel Drăgan afirma net: „uzina e un ocean”. Aceeaşi Miţa, cu destinul ei „ricoşat”, căprăreşte, acelaşi director Bică, cu vocaţia deciziei (apărând necesitatea), foloseşte „cricul minciunii”; lângă ei, foiala personajelor pitoreşti (Radu Nicolae – Kent, Ghiţă – Contra, Rilă, Sîc ş.a.), într-un caleidoscop care promitea romanul-sinteză, absorbind – pe liniile de forţă anunţate – acest copleşitor material epic.
Ursa Mică (1985) încercuia, printr-o lungă rememorare, viaţa constructorilor nomazi. Daniel Drăgan pune sub lupă seismele sufleteşti, timpul critic al „ciocnirii” lumilor, întreprinde excavaţii de epocă, descrie marile eşecuri. Viaţa ca angrenaj perfect (aşa cum o concepea, am văzut, Maria Suru, cea fără „o lacrimă de umor”) ascunde, de fapt, fisuri, crize de încredere, cheamă capitalul secret de sentimente. Constructorii barajului, cotropiţi de patima meseriei, retrăiesc anii cei tineri şi fierbinţi; o parte din ei rămâne, definitiv, acolo, în pieptul barajului. Miniromanul lui Daniel Drăgan reface abisul unei vârste, plonjează în spaţiul memoriei, amestecă invazia amintirilor în plasma fierbinte a imaginaţiei. Ziaristul Sorin Petreanu, cu fibră de visător, revede locurile, trăind în aşteptarea lui Vintilă: „te-am creat – se mărturiseşte el – pentru că aveam nevoie de tine”. Apelul memoriei, retrăind vârsta unei copilării alungate, aducând în scenă chipul învăţătorului Nanu Pandele, ne aruncă într-un hăţiş epic. Dar poveştile sunt legate; nici o poveste – ne asigură Daniel Drăgan – nu vine singură. Sorin Petreanu se prezintă la această bancă a timpului, vrea ca adevărul să nu moară. Supus cândva unor demascări (înscenări), va refuza toboganul mincinos, neacceptând să devină „sicriul adevărurilor pe care le-a adunat”.
Dacă Tare ca piatra era o carte recapitulativă, mixând teme reluate, luminate din alte unghiuri, veritabilele obsesii ale lui Daniel Drăgan ţâşnesc în Ursa Mare (1988), o carte a întrebărilor tulburătoare. O carte obsesivă, o evocare recunoscută ca atare, populată de stafiile memoriei, purtând spre noi ecouri livreşti. Prozatorul adună în chenarul unei epoci o puzderie de întâmplări, montura în context vădind o permanentă alternanţă a planurilor, interes pentru „mica istorie” şi, în egală măsură, pentru „cazierul” epocii. Se confirmă apetenţa pentru fantastic, pătrundem în latura mitico-magică a imaginarului, dincolo de „învelişul comun al lucrurilor”, pipăind căile cunoaşterii. Arania este un loc magic, o „gură de rai flămândă”. Ciudata Ursa Mare cultivă ambiguizarea, suspendă cronologia, aboleşte distanţele, abureşte ecranul narativ; vorbeşte despre o vreme „tulburătoare şi eroică”, chemând la rampă un eu scindat. Prozatorul nu râvneşte cronologia, ci înţelesul, „mărturisirea înţelesurilor”. Saltul peste timp, teroarea amintirilor, vibraţia afectului, supremaţia visului etc., amestecă acest polen epic într-o existenţă divizată, „zărită cu gândul”, în care întâmplările trec din una în alta. Fiindcă fantoma Mariei Suru bântuie şi aici, aflându-şi replica masculină: Radu Nicanor, „asul”, un profesionist al puterii, purtându-şi nimbul eroic, excesul său de zel alungând „întrebările sterile”. Iar dacă cei poposiţi în Arania (cercetătorii veniţi să dezlege cazul Sim) cer „mai puţină poezie”, romanul însuşi caută „măsura basmului”. Sim vrea să-şi citească sufletul, multe pagini cresc la graniţa literaturii S.F. Culege faptele, preţuieşte gravitatea lor reală, dar e atras de ecoul lor, de acel rest care supravieţuieşte. Pierim cu tot ce suntem? Ce este mai important pentru om? Câţi oameni locuiesc într-unul? Iată întrebări tulburătoare, injectate la temelia romanului Ursa Mare prin „recursul la mitologie” (cf. Gheorghe Glodeanu). Arania ar trebui „să piară”. Rigoarea şi pragmatismul nu înfrâng, însă, fascinaţia, misterul; epicul e scăldat într-o baie de lumină, cheamă în ajutor „măsura basmului”, scotocind în alveola timpului nepieritor. „Cobai de-o săptămână”, Sim coboară pe „partea eternă a fiinţei”. Totul a fost vis, conchide. Chinuit de adevăr, el descoperă „sălbăticia eretică”, „pădurea surdă”, e pătruns, cu o neputinţă uimită, de secretele cosmice. Romanul se deschide erosofiei; preocupările ciudate ale Mariei nu înseamnă doar bazaconiile unei fantezii somnambuleşti, după cum aiurerile unui flăcău bezmetic forează stratul arhaic, „ordinea veche”, cu puterile ei tainice, depunerile livreşti. Rătăcirile lui Petrineac au miez filosofic. Creşte aici un poem naturist, desluşind o tensiune erotică contaminând mediul. Provocările Erosului au blândeţe sadoveniană, o „prospeţime primitivă”, fără a biciui simţurile. „Natura se pricepe”, sună unul dintre avertismentele Vesalomului. Energia sufletului află căi tainice de comunicare, fulgerele mentale brăzdează cerul acestei tăceri uitate, vorbind despre neştiutul purtat în noi. Suntem, prin astfel de pagini, într-un univers sadovenizat, stăpânit de pacea ecologică. Cunoaşterea, zice Sim, ar fi „rodul care atestă iubirea”; ecoul rămâne donator de sens şi detonator al epicului, încercuind „raiul neştiinţei”. Ursa Mare este (şi) un roman al iniţierii, Sim, cutreierat de arşiţele tinereţii, aflând „rostul cel nou”. El urcă (coborând) treptele înţelegerii cu un „patos înfricoşat”. Rivalitatea cu Radu (focalizând energiile spre ţel, iubind meticuloasa rigoare) înseamnă, de fapt, „chemarea tainei”, biruinţa fiorului enigmatic. Daniel Drăgan desfăşoară cu abilitate o reţea epică, plantând noduri (depozite de înţelepciune), aflând peste tot însemnele morale. El participă, astfel, la ctitorirea adevărului, luminându-i faţetele. Instalat în ficţiune, navetează dezinvolt, cu o exersată ştiinţă a construcţiei, între prezentul acaparant şi trecutul apăsător, pierdut şi trudnic recucerit. Scrisul său propunea convergenţa lumilor.
Frisonat de realitate, iubind descripţia reportericească, Daniel Drăgan s-a implicat pasional în literatură, trecând, dezinvolt şi definitiv, în spaţiul ficţional. Trăitul, autenticul (covârşitoare altădată) fac loc rememorării; vocaţia dialogului (scurt, repezit, mereu sub „presiunea timpului”) se estompează, cedând spaţiul epic monologului. Această „nouă formulă” (cum o numea cineva) consfinţea instalarea lui Daniel Drăgan „în literatură”; era o victorie certă. Scrisul său concentrat, urmărind, prin „transferul” realităţii, tema destinului (A. I. Brumaru), câştiga prin sugestie simbolică şi puternica încărcătură de lirism şi fantezie. Navetând între lumi paralele, Daniel Drăgan a trecut de la evocare la implicare, oferind un nou centru de greutate epicii sale. Aşadar, prozatorul anunţa instalarea într-un nou cod; o nouă orientare, cum nota Laurenţiu Ulici, tulburând epicul (scenariul „realist” era concurat), mutându-l la marginea fantasticului, ştergând graniţele, developând meandrele imaginarului. Ursa Mare, interferând romanul realist cu cel alegoric, vădind o îngrijită „atenţie estetică”, transforma – potrivit aceluiaşi critic – tot ce scrisese Daniel Drăgan înainte în „simple exerciţii epice”. Afirmaţia, la o ochire retrospectivă, ni se pare, însă, excesivă. Semne erau, patosul reportericesc se convertise în literaritate, sprijinindu-se în perspectiva poetică şi saturaţie metaforică (controlată). Investigând realul caleidoscopic, Presimţirile utilizează aceeaşi reţetă. Fragmentele pe care prozatorul le publicase prin reviste (când manuscrisul era botezat Viaţa e totul; apoi, Efracţii) ne-au îngăduit, atunci, câteva constatări: ele se confirmă la o lectură a întregului şi rezistă. Asistăm, aşadar, la un balans epic, slujind ambiguizării, convergenţei „lumilor”. Pe suport monografic (e vorba de mina din Baia de Jos) prozatorul adună destine în conflict, propunând un erou puternic, plin de neastâmpăr – Vică Dodolocea, „ursul blond”. Şi, alături de el, Darina – o femeie cu farmec robust, de fibră sadoveniană şi filosofie stenică, respectând „voia atotştiutoare a naturii”, luptându-se pentru „răscumpărarea” bărbatului (adică a lui Vică), scormonind „adevărul de dedesupt”. Sau o căutătoare de iluzii, o fantasmă în continuă remodelare, un „suflet candriu”, oferindu-şi colocvii de taină: Silvia Branişte, nepoata învăţătorului Branişte Salvatorul, o fiinţă prismatică, doritoare a se afla pe sine. Un roman puternic, aşadar, care se vrea o jubilaţie a vieţii; „viaţa e totul!” vor spune protagoniştii cărţii, căutând „bucăţele de adevăr”, încercând „să rupă visul”, reinventând toate gesturile lumii. Cartea pledează (patetic şi tensional) pentru valoarea unică a existenţei. A trăi este o bucurie sau o datorie? – iată întrebarea care revine obsesiv, sigilând o carte a destinelor risipitoare, vorbind despre poză, impertinenţă, candoare, tandreţe, iubire. O
simfonie a vieţii, Daniel Drăgan chemând în sprijin realul caleidoscopic şi breşele fantasticului, poemul naturist şi radiografia socială. În acest ghem epic, el desfăşoară numeroase fire: planează umbra lui Branişte, cel dăruit obştei (casa Branişte devenind simbolul demnităţii pe Valea Adîncatei), oferind „substanţa vitală” unui mit local; o existenţă centrată deci, o lume redescoperită prin strădaniile elevului Dodolocea, preluând ştafeta şi scufundându-se în universul „caietelor gri”. În replică, vom găsi personaje mânate de un romantism vicios şi dezordine existenţială: cazul Eleonorei Savopol, gratuitatea fiind transferată fiicei, irepresibila Silvia. Jocurile ei (în care visurile năvălesc „ca o apă mare”) punctează decăderea: pofta inventivă află în comprehensivul doctor Bazil Ştefănoiu un duhovnic, „un cinic timid”. Frumoasă, nebună, unică, ea fuge de „frigul singurătăţii”, caută fără a şti ce, pendulează între conştiinţa trufaşă a frumuseţii şi erupţiile disperării. Rezonantă pentru Toma Stoleru (D’Amore), pictor cu reputaţie de profesionist în oraşul N., propunând o „încredere nouă în artă” (ins sortit pierzaniei, oferindu-i o „vacanţă castă”), Silvia concentrează enigma feminităţii. Vrea să afle ce e cu sine şi recâştigă încrederea în binele neperisabil; risipitoare, „presimte” că iubirea e totul, cuminţindu-se. Ar fi interesant de urmărit „duelul” celor două ipostaze ale feminităţii; hamletizările muiereşti, fără „ţel adecvat” ale capricioasei Silvia, pe de o parte, şi – în replică – siguranţa rece a Darinei, luptându-se exemplar pentru binele şi adevărul vieţii, înţelegând că „este moral tot ce este natural”, pe de altă parte, polarizând naraţiunea; adică întâmplarea şi tradiţia. Răutăţile revărsate asupra pensionarului Vică (suspectând, de fapt, hărnicia acestuia, „belşugul muncit”) măresc grijile şi neliniştile Darinei. Descinderea lui Gogoaşă-Bogozan la stână, pentru verificări, percheziţiile abuzive, poverile casei n-o clatină, totuşi. Darina caută cumpărători, se bate – cu o siguranţă rece – pentru revenirea lui Vică „în Ithaca”, pentru a-şi continua „damblaua” cu gângăniile. Ea este o „intelectuală arhaică” (zice detronatul Bogozan), lăsându-se în voia naturii. În replică, Silvia se conduce după capriciosul bun plac. Ea se apără, dezvăluindu-se. Descurcăreaţă, „pulverizată”, speriată de singurătate, cu instincte treze, Silvia cea plină de neastâmpăr renaşte, pritocindu-şi sufletul; află puterea de a renunţa, descoperă, dincolo de coaja frivolităţii, sâmburele grav. Părea un „astru mort”, căutând fără a găsi, manevrând „ficţiuni selecţionate”. În cele din urmă, ieşind din convalescenţă (îngrijită fiind de Darina), fiica speologului înlătură „pânza de spaimă”; se regenerează, cutreierată de întrebări despre dragoste şi adevăr, îşi ascultă freamătul fiinţei. Presimţirile ar fi şi un tulburător roman de dragoste, descifrând „jubilaţia vieţii”. Întâlnirea cu Vică marchează tocmai schimbarea. Iar însemnările fostului pictor Toma Stoleru, lungile epistole către Bazileus (animat de filantropie sentimentală), învăluite, pasager, de „lumina speranţei”, vorbesc despre „miracolul expansiunii” şi salvarea omului. Fermecător stilistic, mascându-şi miezul problematic, alternând regimul realist cu „adevărurile” onirice, romanul Presimţirile confirma saltul valoric al unui prozator tenace. Şi care, în anii postdecembrişti, şi-a îmbogăţit, impresionant, în avalanşă prozastică, palmaresul.
Un avertisment jucăuş, deschizând tripticul romanesc dedicat vrednicilor logofani de pe Valea Cohalmului şi, desigur, ispitei satanice, cu mulţimea „minunilor necurate”, atrage atenţia asupra potenţialităţilor textului (labirintic, neapărat), descifrând, sub glazură ludică, un „caleidoscop de adevăruri” (ar fi zis U. Eco). Îndreptăţit, Daniel Drăgan refuză ideea că ar fi pus, „sub lupă”, problema specificului românesc şi încă la dimensiunile unui respectabil şi scorţos „tratat” de etnopatologie, cum s-a insinuat. Scris după cele trei romane aşezate sub cupola Logofani-lor, Biedermeier (2011) ne asigura că există, pentru fiecare, o făgăduinţă; dar şi câte un „îngeraş viclean”, aducând, cu o diabolică satisfacţie, ispita. Nici suferinţa, nici fericirea nu sunt în stare pură. Lumea e un târg, „jurubiţa” de bunătate sau de lumină se împleteşte cu abjecţia, încât Puşa/ Vladia (nume de scenă), fire romantică şi impetuoasă, simte nevoia spovedaniei. Deapănă, cu o bucurie liniştită, o poveste tulbure, tocmai pentru a se regăsi; se încredinţează lui Arvi, ca „teren neaflat”, falsificat, despovărându-se, într-un salvator „catharsis al fiinţei”, îmbogăţindu-se prin dragoste, ieşind din solitudine şi disperare. Confesiunea o purifică, suportând, astfel, pustietatea din jur.
În fond, toate cărţile lui Daniel Drăgan pun, din unghiuri mereu schimbătoare, astfel de teme, de explozivă încărcătură dramatică. Fie că discută despre exodul saşilor, într-un timp istoric „otrăvit” (cf. Ion Itu), convocând o arhitectură narativă de un simbolism fastuos (precum în Părintele Thom), fie că cercetează dramele transilvănenilor, căutându-şi „sinele mai larg”, cum observase Adrian Lesenciuc (vezi poemul epic Exodul, în 22 de cânturi), fie că îşi dezvăluie, mereu disponibil, înnoitor, o altă faţă scriitoricească, aducându-l, de pildă, în prim-plan, pe intolerantul Mehmed, într-o seducătoare „poveste orientală”, Daniel Drăgan iubeşte metamorfoza, căutând, neobosit, caleidoscopia vieţii, oferta bogată a realului, pentru a-i descifra, cu iscusinţă, „tâlcurile”. Ivită dintr-un roman „cu cheie”, prezentând un cuplu diabolic (directorul unei mari uzine, respectiv şefa de cabinet), umbra Mariei Suru, o femeie cazonă, de un dogmatism intratabil, casant, întruchipând, zicea Petru Poantă, feminismul maladiv, se întinde tiranic peste acest univers epic; este, negreşit un personaj antologic, reverberând şi în absenţă. Parcă ar fi moartă, constată cei care o vor conduce pe ultimul drum.
Sub aparenţe jucăuşe, în trilogia închinată „logofanilor”, Daniel Drăgan discuta despre pericolul logofanismului (regenerabil). Cele trei romane, „vegheate”, editorialistic, de Mona Mamulea, trase, în ediţii revăzute, la Bibliotheca târgovişteană, vorbesc, de fapt, despre o afacere drăcească. În Ciuma boilor (2005), o primejdie „fără chip” în povestirile celor bătrâni, devine, brusc, un pericol real, creând panică în micuţul ţinut al Logofaniei. Se revarsă, sub un pretext ritualic (cămaşa ciumei), „fluvii de vorbe”; mărunţeii trăncănici se risipesc în logoree şi invidie, răutate şi duşmănie, acuzând sminteala. Apar fapte „dincolo de fire”: carantina, groaza, avalanşa proceselor, fuga tinerilor etc., culminând cu mistuirea Arhivelor. Adică suspendarea Memoriei, o chircire mimetică, un destin umilitor, sigilând un teritoriu strict localizat, greu încercat, în extensie. Din acelaşi filon creşte şi Diavolul, aproapele nostru (2006). Descălecat în ţinutul logofanilor, incoruptibilul profesor de fizică Damian Adamescu vrea să „cureţe” Logofania. Aici va fi vorba de sminteala câştigurilor. Odată cu limuzina câştigată de Mitu Roth, vin pe bandă „pomeni otrăvite”, iscând – în viziunea ufologului local Sava Alexe – hipnoza colectivă a îmbogăţirii. Dezlănţuite, forţele răului stârnesc îngrijorare: la cârciuma lui Werestoy, sătenii, puşi pe harţă, se încaieră, Emanuella vrea iubiri best (bestiale) şi viol cu fiori, Axente invocă teorii manipulatorii, liceencele creează, într-o şcoală lăsată de izbelişte, o Ligă Contra Gogoşeriei, într-un carusel – abil regizat – al întâmplărilor. Micile istorii derivate, aparent haotice, se leagă la final. Desprins din vis, profesorul, „scăpat” de „privirea vulturiană” a lui Miron Duţu, se leapădă şi de micuţa femeie din coasta lui, „ezoterica entitate” sălăşluind în însăşi fiinţa lui, ca siameză (femeia-anexă). Dar concluzia e falsă: seducţia pactului faustic, în plin turboconsumerism, în această frenetică goană achizitivă nu ne scuteşte de nota de plată. Iar „ciudata creatură” feminină, ştiutoare şi ispititoare, întreţine un freamăt dulce, provocând o melodie fierbinte. Încât romanul poate fi citit şi ca un imn erotic, Femeia adunând, ne previne prozatorul, „întreaga frumuseţe a lumii”.
Şi în Umbra Marelui Protector (2008) se furişează diavolul, întruchipat de agentul Marcel, de la o ciudată Societate de asigurări. Matei vede în Marcel un complotist cinic, „unealta obscură” a Marelui Protector (cu a sa strategie protectivă) şi refuză categoric a-i fi client; bănuieşte că, dedesupt, se ascunde „o drăcovenie”.Refuzul lui Matei Filipescu de a semna „asigurarea absolută” ne invită, transparentizant, să examinăm societatea de azi, răvăşită de necrofagie culturală (cf. Virgil Nemoianu), o lume (de)căzută, în care păcatul este posibil şi Răul, pus în cârca Diavolului, e peste tot. Fără a cheltui erudiţie teologică (demonologică), autorul, într-o incursiune sprinţară, vervoasă, atenţionează asupra travestiurilor umane. Fiindcă Dumnezeu rabdă răul în lume, dar „îndrăcirea” (maleficitate, abjecţie) e a noastră, a celor vanitoşi, ademeniţi de ispita satanicului, acceptând „năclăiala fără orizont”. Printre „braşoavele” lui Jojo şi alte fugace întâmplări, îşi taie vad ipoteza transferului demonic. Teoria „deficitului de densitate” ne face să cochetăm, bănuielnic, cu ideea că răutatea s-ar aciua în sferele înalte, „de la Belzebut mai sus”, diluând propria noastră responsabilitate. Or, peste tot, descoperim „o noimă şi un mesaj”. Şi, desigur, propria vină, fără a obstrucţiona frumuseţea lumii. Aidoma lui Matei, privind-o pe Laura, Daniel Drăgan, ademenit, el însuşi, de umbra viselor, descoperă farmecul contemplaţiei, desluşind, în cărţile sale, dincolo de coaja anecdotică, o noimă şi un mesaj.
În chip evident, odată cu Miţa (Editura Arania, 2016), impozantul Jurnal intim al Mariei Suru („secret şi adevărat”), Daniel Drăgan se întoarce la eroina preferată, un personaj vital, monstruos şi memorabil, bântuind prin mai toate romanele sale. Prozatorul (1935-2016) căuta, neobosit, caleidoscopia vieţii, oferta bogată a realului, pentru a-i descifra „tâlcurile”. Umbra Mariei Suru, o femeie cazonă, de un dogmatism intratabil se întinde peste acest univers epic; este, negreşit un personaj antologic, reverberând şi în absenţă. Parcă ar fi moartă, constată cei care o vor conduce pe ultimul drum. Or, chiar acest episod deschide cartea, Miţa, un suflet uscat, cu viaţă tumultuoasă, chinuită, aflând în jurnal „singurul prieten”. Crescută în „litera moralei proletare”, Miţa (Maria Suru) şi-a pus viaţa într-un jurnal, început la 14 ani, pe când era elevă la un Pension de domnişoare (la Turnu Măgurele) şi transmis, după moarte, prin intermediul lui Vasile Bică, fostul director general al Uzinei („mare cât un ocean”) unde Maria Suru oficia ca şefă de cabinet, fiului, ajuns un reputat medic. Sub pretextul acestui manuscris, început „sub pana crudă a unei şcolăriţe”, adăpostit într-un plic voluminos, transmis – ca datorie testamentară –doctorului Mircea Suru, parcurgem însemnările unei femei, cu certe calităţi de comandant şi „destin de împărăteasă”, ajungând, însă, după aprecierile fiului, pe „un drum înfundat”. Fiindcă Maria Suru se înrolase în oastea Partidului, slujind o cauză, credea, „invincibilă”; a avut un ţel (ideea comunistă), cunoscând sacrificii, eşecuri şi victorii. Iar Jurnalul, scris în timp real (aflăm), ca veritabil Jurnal de front, redactat cu fervoare, cu „foame de fapte” şi apoi cu lungi pauze, cu însemnări din ce în ce mai rare, se încheie, simbolic, la 15 noiembrie 1987, odată cu revoltele braşovene. Un jurnal ciudat, în care, deseori, protagonista se priveşte din exterior, dorindu-se un „pion curat” într-o epocă fluidă. O femeie singură, dură, cu un destin contorsionat, reprimându-şi feminitatea. Nu se va mărita, dar hotărând „însămânţarea” va avea, ca unic părinte, un fiu de care se va ocupa maniacal. Tatăl-linie, atent „selectat”, a fost un bărbat iubit „o singură clipă”; fiul, asaltând-o cu întrebări, într-o relaţie complicată, devine o captură, în timp ce mama este, în ochii lui Mircea, în războiul acuzelor reciproce, o penală.
Jurnalul Miţei, un „roman”-acoladă, cu inciziile sale tăios-realiste dezvăluie, de fapt, sfidând aparenţele, o femeie vulnerabilă. Orfana Miţa, vândută ca „sclav domestic” la Castelul Caliopilor, într-o familie de boieri „jegoşiţi”, traversează ani tumultuoşi, în care ţara o ia „în altă direcţie”. Marile schimbări, cu rechiziţii, confiscări, arestări etc., marchează o cotitură istorică, în pofida orizontului „în pâclă”. Miţa se va deştepta şi constată că are nevoie de un scop. Trage cortina, aşadar, peste lumea Caliopilor şi, zeloasă, înţelege, ajutată de un consilier sovietic (tovarăşul Vladimir), că lupta de clasă e motorul societăţii. Va munci „în draci” la Clubul Tineretului aplicând experienţa sovietică, va urma Şcoala de cadre şi, citindu-l pe Marx (Manifestul fiind „o comoară de carte”), se dedică, cu heirupism, urmând un „inventar de teme”, luminării poporului. Bătăioasă, mare cititoare, destupată la minte, tovărăşica Miţa-Maşa îşi apără „corpul delict” (jurnalul), înţelegând că în colivia acelei înalte şcoli se mişcă, riscant, într-un „mediu acid”; grijulie, va nota cu intermitenţe, constatând că şcoala de cadre nu i se potriveşte, recunoscând că Vladimir Sokolov (Vodolea) i-a marcat viaţa. E vorba, însă, de o relaţie castă, pur emotivă, Maria Suru neacceptând să-i fie insultată fiinţa, reprimându-şi fiorul erotic. Ia în mâini cravaşa şi, „locotenent cu caş la gură”, instituie un „control perfect” la Secţia de femei, alternând dragostea maternă cu apriga vigilenţă, pedepsind „deşeurile” luptei de clasă. În echipa de arestări-escorte, Miţa-poliţista participă la întemniţarea familiei Prunache, făcând din Sofia-Domniţa (deţinuta 735), soţia lui Apolodor Prunache, o adevărată obsesie, care o va urmări toată viaţa. Vin „depeşe otrăvite”, ticluite de unchiul său, Nicu Suru, de la Pătârlagele, va fi exclusă din partid, în furtunoase şedinţe de „demascare”, află – bulversată – că scrisorile de la Vladimir i-au fost confiscate. Se refugiază la munca de jos în uzina-ocean, în Oraşul Stalin, se zbate, rezolvă, devine o prezenţă indispensabilă pentru directorul Papazian-Dumă şi apoi Vasile Bică, un ins energic şi imprudent. Femeie radicală, veghind devenirea fiului, lasă urme: pe unde trece Maria Suru, se vede, constată cei din jur. Încrederea sa (totală) în teoria luptei de clasă o împiedică să vadă fundătura, convinsă că acesta e drumul, în pofida întrebărilor care o asaltează. Şi a disputelor familiale cu Mircea, acesta căsătorindu-se cu Nora Prunache, fiica rivalei sale de-o viaţă. După cearta cu fantomele (Sofiei-Domniţa reproşându-i tocmai feminitatea), după îmblânzirea lui Bică, o „fiară” ascultătoare şi mariajul cast cu Brătucu, devenind o soţie intangibilă, acuplarea fiind, în ochii Mariei Suru, „o mizerie biologică”, protagonista (autoarea?) Jurnalului, cu destin programat, nu şi împlinit, descoperă că „se zguduie ţara”; că ar fi nevoie de o altă revoluţie (comunistă), dispariţia ei coincizând cu revolta braşoveană din noiembrie 1987. Încheiere simbolică, fericit aleasă de controversatul*) prozator.
*)Survolând, în excursul său monografic (2016), peisajul literar braşovean, poetul-publicist Nicolae Stoie reconstituia incisiv, „din interior”, parcursul sinuos al semicentenarei reviste Astra, acolo unde Daniel Drăgan a fost o vreme secretar general de redacţie şi apoi redactor-şef (1981-1989), destituit de „revoluţionarii lui Gogea” (cf. M. V. Stanciu). Şi Vladimir Udrescu (în ProSaeculum, nr. 3-4/2017, pp. 118-121) sancţiona „derapajele memorialistice” ale lui Daniel Drăgan, cândva „libretist doftangiu” (Trandafirii Doftanei, 1963, în tovărăşia lui Gheorghiu-Dej), „romanţând” şi „cosmetizând” propria-i biografie culturală.

 

Daniel DRĂGAN

Neîmplinita vânătoare

Dorm sufocate-n păduri troienite
urme de sânge cămaşa fratelui meu
fiara flămândă adulmecă urmele
geamăt şi sânge urmele fratelui meu.

Pulberea albă frige potecile
urmele morţii reazimă coastele digului
fiara pândeşte ascultă
cum taie în oase fierăstraiele frigului.

Fiara îşi leagănă multele capete
n-are angoase ştie ce vrea.
Nici o pădure nici o crevasă
nu se compară cu ea.

Tremură-n lanţuri cuvinte uitate
gramatica s-a acrit ca oţetul.
Nu bate nimeni darabana n-o bate
Dumnezeu a uitat alfabetul.

Pipăie noaptea cu degete ude
noaptea e oarbă oarbele tac
Nu ne mai vede nu ne mai aude
icoana cavalerului trac.

 

Hohote mari auzind

Tânăra femeie nu există decât în zilele cu soţ.
Rupea macaroane deasupra oalei cu supă.
Și macaroanele trosneau ca sentimentele
vreascuri călcate-n picioare.

De ce râzi?
întreabă el hohote mari auzind.

Nicăieri nu se mai afla pentru el
o altă oală cu supă.
Nicăieri nu se mai afla pentru ea
o altă oală cu supă.