De-ai noștri! – Petronela Coman – Salut! Sunt cineva… (4)

Voluntar. Datorie sau pasiune?

În fața omului cu tărie de caracter strașnică și cu o voință de fier, uneori și munții se înclină a saluta.
Tocmai prin dispunerea de libertate și rațiune, omul este unic. El singur alege ceea ce vrea să facă fie din datorie, fie din pasiune.
A fi voluntar nu înseamnă a face din aceasta o meserie, ci, mai degrabă, a face un scop din implicarea în viața semenilor noștri și în menținerea unui echilibru în mediul înconjurător. Diferite persoane aleg să se implice 100% în construirea propriului viitor, sorbind tot ceea ce se poate de la societate și din împrejur, fără a lua în considerare că oamenii și mediul sunt interdependenți. Ceea ce face ca omul, indiferent de situație să depindă de un mic ajutor de la mediu, dar și de la oameni pentru a se dezvolta.
Atunci când simți că ceva este în neconcordanță cu optimul care ar trebui să fie, schimbarea vine în primul rând de la tine. Poți privi, de pildă, această idee ca imaginea unei rezerve de fotbal, care nu joacă, deoarece la antrenamente nu a arătat în totalitate de ce era în stare. Asemenea și în cazul voluntariatului. Pentru a aduce o ameliorare sau a schimba ceva care afectează pe toți chiriașii mediului, trebuie să te implici, să fii sigur că prin ideile tale și prin modalitățile adecvate de a le pune în aplicare, fiecare centimetru de lume parcurs poate fi schimbat. Nu trebuie să aștepți ca și ceilalți să procedeze ca tine sau să îi aștepți pe ei să facă primul pas, când tu ești propriul arbitru și doar de tine depinde dacă intri în joc sau preferi să privești meciul de pe margine.
A fi voluntar înseamnă a renunța la o parte din tine, în special la ego-ul tău care cere neîncetat resurse pentru a crește cât se poate de mult și a primi cu brațele deschise lucrul în echipă. Oamenii pot învăța unii de la alții, pot face schimb de informații în ceea ce privește cultura unei țări, obiceiurile și tot ceea ce necesită un pic de văruiala, o schimbare. Modalitatea cea mai simplă de a se realiza aceasta este voluntariatul.
Sunt activități precum implicarea în viața unor tineri dependenți de vicii, în viața unor familii cu dizabilități, în zone ale mediului unde amprenta umană și-a pus accentul mai mult decât trebuia, în protejarea faunei și a florei, în integrarea minorităților și lupta împotriva rasismului. Acolo unde societatea e mult prea ,,ocupată” să vadă punctele ei slabe care prin ajutor ar putea deveni un reper și un punct forte, anume, viața tinerilor cuprinși de vicii, intervin oameni de pretutindeni care s-au oferit să arate celor din jur că orice este posibil. Astfel că au creat centre pentru acești tineri, le-au oferit o alternativă, alta decât cea de a se pierde în droguri, alcool. încetul cu încetul, aceste resurse umane depășesc starea lor de refugiu în lașitate, lăsându-se ajutați și dorindu-și să se producă o schimbare în lume, începând cu ei.
Faptul că un om nu vede, aude sau nu se poate deplasa, nu reprezintă un obstacol pentru nimeni, nici măcar pentru persoanele aflate în cauza respectivă. Dovadă stă faptul că mulți tineri și multe persoane sunt implicate în acțiuni de voluntariat, în ciuda problemelor fizice pe care le poartă asupra lor. Ei arată că se poate, că orice poate fi înfăptuit, dacă îți dorești și dacă te implici, fără să îți pese de obstacole. Unii ignoră realitatea că toți oamenii sunt simpli chiriași ai pământului pe care conviețuiesc. Uită că natura are propria viață, propriul joc, propria rațiune de existență. Mulți profită de mediul înconjurător, crezând că totul le este permis, că totul le aparține, astfel defrișând și distrugând cercul de viață în care cu toții trăim. Noroc că doar o parte din acea mare mulțime de oameni sunt inconștienți, restul sunt cei care se implică și aduc schimbări, repară ceea ce alții cu nerușinare strică, în toate cazurile exemplificate mai sus, „acei oameni” poartă un singur nume: ,,VOLUNTARI”.
Oameni care nu stau să privească absenți la spectacolul vieții. Oameni care pun un stop acolo unde drumul duce către nicăieri. Oameni care iubesc prea mult oamenii și mediul pentru a vedea cum fiecare se autodistruge și distruge. Se implică, iau atitudine, se luptă pentru ceea ce vor să schimbe, ajută, pun umărul la nevoie când alții nu o fac. Sunt sprijin pentru cei pierduți și prieteni pentru cei rătăciți.
Dacă întregul popor al unei națiuni ar fi format doar din voluntari, pământul nu ar mai fi un câmp de luptă, în care un vulcan așteaptă să erupă, ci ar fi un loc în care oamenii ar fi pentru oameni, ar conviețui și ar lupta împreună pentru restabilirea echilibrului acolo unde o frânghie stă să se rupă. Cum greul e din ce în ce mai greu, și oamenii sunt din ce în ce mai egoiști, indiferenți la cauzele melancoliei oamenilor și a disfuncționalităților din societate, să faci un pas mic pentru un scop mare durează. Mulțumindu-ne însă cu faptul că dintre noi se rup rânduri și rânduri de suflete omenești gata să ia atitudine și să intervină, să producă schimbări acolo unde valul negru al societății acoperă tot, ne face să ne gândim că oricând putem deveni și noi maeștrii în schimbare, luând atitudinea potrivită pentru a face din lume un popas verde. Rândurile acestea de oameni se numesc voluntari și lac cu pasiune fiecare gest din activitățile lor, neconsiderând voluntariatul ca pe o ,,meserie profitabilă”, ci ca pe un scop, lin mijloc de interacționare, o cale de transforma omul și mediul în care acesta se desfășoară într-o grădină veșnic verde.

Recunoaștem când greșim?

Există un singur univers care ascunde în fiecare colțișor o picătură de viață, căci este opera aceluiași arhitect, El însuși fiind viața.
Noi facem parte din cercul sufletelor vii, prin vene fugind grăbit un râu de viață, redând cu sunete puternice melodia întregului sentiment de existență. Muza privită de maestrul creator este însăși iubirea. Ea dă viață acolo unde cândva zăcea pustiul și umple golul văilor adâncite de lacrimi. Șterge imaginea tristă a pașilor îndepărtați și alungă teama de a rămâne rătăcit întregul suspin după privirile cedate.
Iubirea cuprinde totul, dă slăbiciune pietrei, domolește vântul prin șoapte liniștite și dă naștere atâtor stări încât tinzi să crezi că este izvorul a toate. Iubirea iartă? Păstrează, oare, o cutiuță în care închide fără regret și greșeala?
Poate că așa este proiectat omul, poate prin însăși natura sa, se zbate în inconștiența de a fi conștient. Trăiește cufundat în iluzia că totul este permis, că lui se i se cuvin toate, fără să reflecte asupra gândului de a merita ceea cere neîncetat de la viață. Aleargă în sus și în jos, uneori >1 deviază de la drumul său, culegând tot ceea ce poate atingi, fără să se gândească dacă este bine ori nu, fără să îi pese că în spatele lui aleargă alții să prindă o fărâmă din ceea ce el îndeasă în desagă. În drumul său către țelurile pe care vrea să le transforme în realitate, nu îi prea pasă de ceea ce înntâlnește, asta în măsura în care nu îl ajută să ajungă cât mai repede și ușor la destinație. Sub premisa că ,,Scopul scuză mijlocele!”, dă coate în stânga și în dreapta, să își facă loc cât mai în față, căci în sinea lui, crede că locul fruntaș îi aparține, ignorând prezența altora ce așteaptă la rând. De cele mai multe ori apelează la singura modalitate de a își îndeplini misiunea, se folosește de cei din jurul său.
Oamenii nu sunt obiecte care pot fi utilizate și exploatate la maximum. Oamenii nu sunt ghemuri de oase ce alcătuiesc un simplu corp. Ei nu sunt nici modalități dea crește în societate, sau de a face profit pe urma folosirii lor. Sunt doar pure picături de lumină, simple ilustrări ale iubirii. Sunt asemenea minelor părăsite în care un adept al vieții tot încearcă și încearcă să dezgroape aurul pierdut. Cu toate astea, nu se ține cont prea mult de scopul omului în viața altui om, acela de a face cunoscută unirea sursei creației cu creatorul, ci se aruncă pe cât posibil noroi în frumusețea sa.
În tot jocul acesta de noroc prostesc pe care îl folosește drept scuză să sară de pe o treaptă pe alta, nu știe că intervine fără vreo jenă greșeala. Orbit ciudat de mult de toate lucrurile care se află la suprafața apei, înoată chiar și dacă nu știe, într-o zbatere continuă, să apuce cât poate mai mult. Pe cel din stânga sa l-a văzut când încerca să culeagă și el un bob de speranță, însă nereușind să se mențină la suprafață se îneacă? Dar pe cel din dreapta sa l-a ajutat să ajungă cumva la mal când nu putea să mai înfrunte valurile călătoare? Nu, nu i-a văzut nici pe unul, nici pe altul, era prea atent la ego-ul său încât să fie altruist și să ajute. Pe cel din dreapta, l-a ajutat un alt om, care în aceeași goană căuta să adune tot ce plutea pe apă, însă în el mai ardea flacăra iubirii și a întețit-o prin a însoți pe acel rătăcit să ajungă la mal. Iar pentru cel din stânga, s-a oferit un om care stătea la mal și îi privea pe toți cât de orbi sunt să nu vadă că pe apă nu era decât apă, nimic din ceea ce ochii lor credeau că văd. L-a strâns de mână, reușind să îl aducă pe uscat.
Într-un final, când tu ai rămas tară gram de putere, reușind să aduni nimic, strângi din dinți, înfrunți apa și atingi uscatul. Privind la apă, n-ai văzut decât apă. Privind la cei care s-au luptat mai devreme, ca și tine, cu apa, reușești să deschizi ochii. Nu pe aceia fizici, ci pe cei ai sufletului. Privind la tine, te vezi cu mâinile goale. Privind la apă, vezi că e doar apă. Uitându-te la ei, cei din jur, vezi oameni, vezi ceea ce încercai cu disperare să aduni de pe apă. Într-un final, îți vezi greșeala. Recunoști că ai fugit după nimic, când în jurul tău era totul. Realizezi că în fuga după acel ceva, ai închis ochii la ceva existent deja. Puteai să îi ajuți pe cei doi care se zbăteau în apă, puteai să îți bucuri inima cu o faptă bună, puteai să redai șansa vieții, puteai să re-iubești viața. Ce faci acum în clipa realizării? îți faci cunoscută greșeala. Ce faci pentru a o îndrepta? Ceri scuze celor doi, că ai avut un văl negru pe față și nu ai văzut raza de lumină din ochii lor. Când îți recunoști greșelile și faci primul pas spre îndreptarea lor, faci primul pas către regăsirea sinelui pierdut.
E ușor să greșim, cu toții greșim al naibii de mult. Partea grea? Să admiți că ai greșit. Provocarea? Să îndrepți greșeala. Cum faci asta? Ține doar de tine, de tăria voinței tale de a remedia răul făcut, glasul tăcut sau brațele strânse. Faptul că îți propui să fii altfel decât majoritatea, să te individualizezi nițel, să treci dincolo de barierele pe care societatea le proptește în fața ta, arată tocmai similitudinea în comparație cu ceilalți. A devenit deja un tic să pui eticheta asupra persoanelor de lângă tine, fără să încerci să le cunoști, fără să vezi că dincolo de aspectul fizic, stă ceva mult mai prețios, stă însuși frumosul. La prima vedere analizezi exteriorul și cuprins de plictiseala omenească, nu te mai străduiești să cunoști și interiorul. Astfel că te mulțumești cu simplul fapt de a categorisi omul din fața ta. în toate acestea zărești fisura în care zace greșeala? La prima încercare, nu, căci, sincer, nu prea ești interesat de ea. Fii fără grijă, roata nu este pătrată, se întoarce o dată și o dată la tine, aducând cu sine realitatea, încercări peste încercări. Abia atunci conștientizezi că te-ai pripit în priviri, afirmații și fapte. Se prea poate să încerci să nivelezi drumul care duce înapoi, dar tu deja te afli pe cel cu sens unic, acela din fața ta. Încearcă acolo să repari ceea ce ai stricat în spate, străduiește-te să nu mai etichetezi fără să cunoști ce anume zace în spatele unui om.
Uneori acționezi din simplu impuls, cuprins de inerție, fără să mai judeci limpede situația prezentă. Mai târziu, însă, consecințele se vor observa și tu te vei lovi de ele. Important și de remarcat este cum anume le vei primi, dacă vei sta drept în fața lor sau vei da bir cu fugiții.
De atâtea ori te porți copilărește, punând obrazul la orice nimic, luând faptele puierile ca pe cea mai grozavă stare. Judecă înainte să acționezi! Nu costă nimic, e ceea ce se găsește în cantitățile cele mai mari pe mapamond și este gratis. Tu, de obicei, atunci când cineva încearcă să îți spună ceva care nu îi dă pace, nu rupi din timpul tău să îi acorzi doua secunde, ci îi dai coate și îi spui să plece, căci și așa ai destule pe cap încât să mai adaugi și problemele lui. Nu te-ai gândit că omul acela căuta ajutor, căuta un sfat, căuta un prieten. Pe românește, te-a durut în cot de suferința lui și de povara ce o purta cu el. Mai târziu, timpul și circumstanțele au avut grijă să dai din nou peste acel om care cândva ți-a cerut ajutorul, de data aceasta găsindu-te pe tine în postura lui de atunci. îi ceri ajutorul, îl rogi să te povățuiască, să îți întindă o mână de ajutor. Tăcut pentru o clipă, omul acela te privește și tace. Apoi, te ia de mână și te întreabă: ,,Tu pe mine m-ai ajutat? Nu, nu m-ai înțeles când nu găseam sprijin in altă parte! Eu de ce nu aș face același lucru pe care tu mi l-ai făcut mie?” Stupefiat și rătăcit de afirmațiile lui, nu știi ce să răspunzi. Îl privești pentru o secundă și te întorci să pleci. La un sfert de pas, auzi un glas care strigă-n urma ta: ,,Omul merită întotdeauna o a doua șansă, indiferent de câte palme ți-a dat într-o inițială situație, mai ales dacă recunoaște că a greșit! Întoarce-te, prietene, și dă-mi voie să te ajut!’’ Uimit de căldura cuvintelor auzite, faci cale întoarsă și spui ,,Iartă-mă!”. Prin simplul fapt că ți-ai recunoscut greșeala, schimbarea i-a locul nepăsării, iar dorința de a remedia eroarea făcută întărește flacăra din înăuntrul tău. Ia seama să te gândești de două ori înainte să acționezi! Nu de alta, dar e păcat să fugi după greșeală să o îndrepți, când ai la îndemână calea să nu îi dai naștere. Există orgoliu, dorință de afirmare, de a depăși obstacole, de a te face remarcat. De asemenea, indiferență, egoism, iubire de sine, neimplicare. Toate construiesc un zid omenesc care nu permite nici celei mai firave adieri să treacă prin el. Tot ele reprezintă cortina așezată între tine și cel care te privește. între toți oamenii se disting trei categorii de ,,ei”. Oameni care trăiesc doar pentru ei înșiși, oameni care trăiesc pentru ceilalți și oameni care trăiesc cu ceilalți. În fiecare ins din aceste categorii, la un moment dat apare un refit, iar acolo ia formă încetul cu încetul izvorul greșelilor. Regăsești în el situații precum:
– lipsa unui sprijin în caz de ajutor
– spatele întors la chipul plângând
– ocazia orgoliului de a-și mări capacitatea într-o situație în care era nevoie de altruism
– alungarea unui biet suflet în golul melancoliei prin rostirea unor cuvinte care nu își au locul
– judecarea sărmanului de lângă tine fără să te imaginezi tu în situația sa
– iubirea nimicurilor, idolatrizarea stărilor efemere, îmbrățișarea ceții când soarele e în toată splendoarea sa pe chipul ființei care împarte același aer ca și tine.
Eu, tu, el, ea, noi, voi, ei… Oameni, așa se numesc, simpli oameni. Greșesc, greșim cu toții, cu voie sau fără voie, fie față de ceilalți, fie chiar de noi înșine. Încercăm să reparăm răul făcut, chiar și involuntar sau să înnodăm firul rupt? Ne cerem scuze unii altora că am fost prea blegi în anumite situații și nu am oferit sprijinul care se căuta? Rupem din noi și afirmăm ,,Da, am greșit!”? Ne propunem să nu mai repetăm erorile pavate pe drumul din urma noastră și să încercăm să plantăm pe marginea celui pe care îl străbatem acum zâmbete și ajutor? înșirarea unor zeci de cuvinte pe o pagină care este citită ori nu, trebuie consolidată cu un exemplu practic, căci oamenii au tendința și nevoia de a urma un model. în ceea ce privește situația prezentă, vi se va părea bruscă încheierea acestui articol, însă cu gramul de convingere necesar de continuare, finalizez șirul ideilor într-o manieră personală. Asta pentru a arăta că unii dintre noi recunoaștem când am făcut ceva care nu trebuia, când am greșit, da, așa se spune, ,,a greși”. Nu-mi rămâne decât să pun punctul acolo unde este așteptat și să mă retrag, căci trebuie să îmi cer scuze cuiva, să recunosc că am greșit. Voi recunoașteți când greșiți?

Într-acolo și înapoi

Cunosc bine drumul către uitare și înapoi spre recunoaștere.
Să rătăcesc în gol și să mă îmbăt cu liniștea tămăduitoare.
Să fug de privirea critică a perechilor de ochi.
Cu toate acestea, deși cunosc în detalii mirajul cuvintelor dulci, nu am oprit nicicând pe autostrada pustiului.
Am continuat să alerg, de cele mai multe ori de propriul ego, fără să realizez că tot la el m-am întors.
Nu am renunțat să cred, chiar dacă bobul de speranță îmi era străin. Am continuat să sper. Fără a pretinde răsplată consistentă.
Cu toate că lumina din capătul tunelului nu mai reușeam să o zăresc, pereții reci ai amintirilor luminau a încredere.
A fost atât de ușor să devin prada subconștientului. Undeva într-un colț de memorie, lenevea un zăcământ de rațiune. Nu am vrut să mă despart de el. Era singura ușă către amorțeala existenței mele. Am preferat să îmi închid optimismul cu chei îmbibate în nepăsare. Până când cu o singură bătaie mai vioaie, inima mi-a șoptit sunetul trezirii.
Poți fugi de lume. Te poți ascunde prin peșteri de imagini visate. E chiar posibil să nu vrei să te mai întorci.
Și totuși…
În antiteză renaști. începi din nou să simți, întorci cheia în direcția opusă. Lași sângele să îți străbată fiecare segment de venă cu un debit ireal. Devii orbit de lumina încrederii și îmbrățișezi aerul vindecător.
Pot oricând sa mă dau bătută.
Asta nu înseamnă că așa voi face.
De fiecare dată când te întorci din inconștiență fie ceva îți lipsește, fie te simți mai bogat.
Cu toate că fiecare drum are un început și un sfârșit, indiferent de direcția în care merg, există riscul ca la mijloc să mă pierd.
Iubesc rătăcirea, dar nimic nu se compară cu ruperea steagului de la finalul cursei printre obstacolele înfipte pe drum.
Pot oricând să nu mă mai întorc, deși prefer să fiu numită puternică decât lașă, dar revin iar și iar.
Și nu o fac pentru că îmi pasă de ceea ce cred, spun, arată și fac sufletele de prin preajma mea, ci pentru că de fiecare dată când cad și mă acopăr cu răni invizibile, mă ridic cu fiecare bătaie de inimă. O voce care nu tace, chiar dacă am închis-o într-un cufăr plin de amintiri. Și mă bucur că mă tot ceartă, căci dacă nu ar face-o, nu m-aș mai întoarce niciodată la simțul rațiunii. Aș hoinări neîncetat în colțuri de lume uitate.
Optimismul există.
Știu că puntea către el e legănată de vânt.
Dar asta nu înseamnă că nu cred în el.

Marțea fără cuvinte

Avem atât de multe să ne spunem și nu găsim cuvintele potrivite.
Ne-am dori să oferim indiferent de cât am primi, dar nu știm cum să procedăm.
Am vrea să ne înțelegem unii cu alții, fără să fie nevoie să reproducem vreun sunet, însă nu am învățat cum să apreciem tăcerea.
Oricât ne-am strădui și oricât de dur am încerca, fiecare mutare pe care dorim să o aruncăm pe tabla de șah, necesită un minim de efort din partea noastră. Dacă ar fi posibil, am culege din pomul vieții orice am găsi, fără să facem ceva care să arate că merităm.
Trăim cu iluzia că suntem nemuritori și că totul ni se cuvine. Ne îmbătăm cu propriul puls și creăm o stare de incertitudine psihologică de-a lungul întregului șir de vene.
Și cum fiecare boală are leacul ei, beția existențială se tratează cu dușul rece al gândurilor neîmpărtășite.
Ne definesc acțiunile și rezultatele, nu intenția.
Orice eroare a avut un punct pozitiv de plecare.
Se spune că deținem controlul asupra situației prezente. Oare? Dacă e așa, atunci de ce ne ascundem după fusta societății și nu ne întărim convingerile și principiile? Știm că efectul de turmă e omniprezent… Cât va mai dura până când moda se va transforma în rutină și opinia în pustiu?
Nu răspundem, căci ne amăgim cu ispita concluziilor. Privim, trecem peste, uităm, iar mai târziu ne întrebăm iarăși: ,,Când oare am făcut pasul confuz?”
Răspunsul e încă în proces de conturare și oricum e marți, iar în aer plutește prea mult fum, rezultat al unei reacții de confuzie temporală.

Compatibilitate sau încăpățânare?

Adesea cădem pradă jocului mistuitor al ideilor generale.
Astăzi, pe piața de idei multe sentimente se pun în vânzare, creând un ciudat abis al interacțiunii omenești. Cred că nimic nu se compară cu o acțiune condusă de un impuls, chiar și când aceasta ajunge la un final departe de a fi cel dorit. însă, acea satisfacție îmbibată în exces cu adrenalină nu se regăsește decât în mulțimea unor sentimente doar de noi înșine știute.
Există o lașitate molipsitoare instalată între noi toți. Una pe care preferăm să o acceptăm tară vreo obiecție în anumite situații în care se vrea a fi auzit glasul curajului. Exemplul cel mai relevant, dar și cel mai des întâlnit este cel al posibilei legături dintre el și ea. Putem spune că suntem proprii noștri stăpâni, însă ne lăsăm conduși de impulsuri și sentimente. Rațiunea ajunge să joace un rol minor într-o situație în care bătăile inimii depășesc cu mult normalul atunci când distanța dintre noi și persoana iubită devine din ce în ce mai mare. Timpul necesar cunoașterii ființei pe care o alegem dintr-o mulțime, devine pionul principal în jocul numit realitate, la adevăratul contact cu ochii posibilului ,,adversar”. Puși față în față, doi oameni încep a se cunoaște când fiecare dintre ei renunță la orgoliul genetic specific ființei umane și dau frâu autoanalizei, lăsându-se conduși de curiozitatea și frumusețea perechilor de ochi participante la așa-zisa probă a compatibilității.
Termenul ,,compatibilitate” primește câte o definiție aparte de la caz la caz. Unii dintre noi o caracterizăm ca fiind un amalgam de trăsături fizice și temperament. Alții preferă să o descrie ca pe un un produs de două suflete pierdute unul de celălalt la naștere. Apoi încearcă să se regăsească în timpul vieții, urmând doar o „chimie” care nu poate fi confundată cu nici un alt sentiment trăit, înfățișat între oameni. Așadar, compatibilitatea, în concepția mea, nu este nimic altceva decât imposibilitatea explicării euforiei dintre două persoane aflate față în față. Adresez totuși o întrebare. Există o interdependență între compatibilitate și încăpățânare sau doar un simplu punct de conjunctură, conturat de lenea de a nu trece peste și a merge mai departe într-o situație care te-a marcat? Dacă ar fi să o luăm scurt și fără ocolișuri, tip Caragiale, polologhie multă și nimic concludent, aș îndrăzni să afirm că în majoritatea cazurilor, atunci când o persoană place o alta sau nu doar atât, ci ajunge până la a iubi, aceasta se încăpățânează să o tot caute, să încerce să îi vorbească, să reușească într-un fel să o mențină conectată la ea. Să păstreze un dialog îndelungat ori, pur și simplu să ajungă să o privească din ce în ce mai des în ochi. Asta poate suna a o oarecare tentativă de semnalare a sentimentelor nutrite către persoana respectivă. însă, când celălalt nu simte la fel, nu se află pe aceeași linie continuă și nu dorește să dea frâu liber unei relații pe care noi, să recunoaștem, ne-am imaginat-o din clipa în care am văzut persoana X, totul începe să semene doar a puncte de suspensie.
Orbiți de adrenalina sufocantă a stării de entuziasm declanșată în noi de fiecare dată când întâlnim acea persoană, nu reușim să vedem cum stau lucrurile în realitate. Și, deși situația „se lămurește”, noi continuăm să menținem orice contact, oricât de minim ar fi. Tot jocul acesta poartă numele de încăpățânare, căci sperăm ca realitatea să nu fie chiar atât de seacă, ci să aibă în ea un strop din acea relație imaginată de noi.
Să încercăm doar să descoperim câtă încăpățânare există în compatibilitatea dintre două persoane și câtă compatibilitate poate rezulta în urma încăpățânării omenești. Cine știe? Se prea poate ca finalul să fie unul cu totul diferit de cel închipuit inițial, poate mult mai frumos. Este ca și cum am privi din exterior în miezul unui cerc vicios. Dacă te încumeți să reintri în joc, după ce ai pierdut o dată și ai continuat să privești de pe margine, atunci te lași condus de încăpățânare uitând de compatibilitate, riscând nimic pentru iot. însă, dacă te lași anesteziat de teama necunoscutului, vei ajunge să pierzi totul, chiar dacă nu ai riscat mai nimic.
Rămâne, în concluzie, o simplă teorie aplicată în procente minime de subsemnata. Restul vă aparține!

Distribuie: