Literadura nr. 17 (5)

Elisabeta Boțan
(Spania)

Scrisoare aceluiași poet plagiator

Acum nu mai tac, vânător de suflete naive.

Poezia plânge în brațele tale,
ca o biată amantă maltratată.

Și,
de aceea,
pana ta ruptă de foame cotrobăie
prin versurile altora,
atunci când le găsești pe rețea.

Tu,
ești călătorul clandestin prin înălțimile
cuvintelor mele,
cel ce trăiește și scrie cu muze de
împrumut!

 

Resemnare

Am încetat să mai cred
în miracolul anaforei
Am încetat să mai cred
în vorbele tale de foc și de vânt
Am încetat să mai cred
că ai putea desena eternitatea pe lințoliul clipei
Am încetat să mai cred
că ai putea scăpa din mreaja slăbiciunilor
Am încetat să mai cred
în jertfele aduse pe altarele iubirii
Am încetat să mai cred
că exiști…

 

Fish

Bărbatul-pește
îmi scapă mereu printre degete.

Bărbatul-pește
mă privește
fără să clipească și fără să mă vadă.

Bărbatul-pește
se întoarce mut
și se pierde în apele calendarului.

 

Iluzie optică
Pentru GBB

El, armator
pe mări învolburate de mistere.

Ea, balerină
pe o batistă furată de vânt.

 

Ruptură
Pentru Sofía Rodríguez García

S-au destrămat perdelele ploii
cu broderia lor de oglindiri de cer.

Fereastra întunecată
își mângâie jelitul împietrit.

Timpul își macină toate înfloririle

Iar tu,
tu îți aduni
urmele pașilor în poală.

 

Tablou de nisip

Vântul îmi leagănă dorința
prinsă în dantela depărtării
pe drumul care nu-ți cunoaște pașii
în timp ce soarele îmi mângâie
resemnat singurătatea

 

Adrian SFÂRLEA

MOTTO:
(…) Toate trec, ca floarea spulberată …
ESENIN

NEROSTIT ADEVĂR

(… Mi te voi adăuga unei simplități subțiate
de-atâta zbor contorsionat spre departe,
voi ține minte întâmplările cu plâns uscat pe ele
și-un surâs încifrat pe-o filă de carte –
Vom umbla-n salopete murdare de pulberi
de la construcțiile șubrezite de aspre răbdări,
între cuvintele nespuse vor rătăci fiare flămânde
și vom schița în alții atemporale nepăsări –
Se vor înmuia sunetele în gâtlejul privighetorii
pentru ca numai noi să le-auzim în miez de noapte,
ne vor aștepta zorii până ce-or să se usuce
ca un punct cardinal refugiat în șoapte –
Pereții mi-s plini de poeme desfigurate,
straturi- straturi s-au alăturat, acum zgârii tiptil
ceea ce nu-ți voi putea spune cu niciun chip
când pieptu-mi va sălta, parcă umplut cu trotil –
… Cât timp a curs prin nevăzutul acela crud și laș
ce scutură merii de viermi rămași fără măr,
fiindcă o vară pustie crește peste oraș
și mi s-a aburit telefonul de atâta nerostit adevăr…)

 

SALTUL

(… Mă tot mut de pe un picior pe altul
și mă tot ridic pe vârfuri, poate-am să văd
cum și tu faci la fel, avem munți și codri între noi,
dacă n-am proceda așa, poate ar fi prăpăd –
Mi s-a frăgezit auzul de parcă mi-am îndesat
în urechi carne crudă, îngrozit mă simt ca mielul
încă nemirosind a cuțit prost ascuțit,
sunt apelat, n-am ton și mi se întețește zelul –
Totul îmi pare mai scund și cerul se-njosește
spre păsări de pradă ce-nghit fulgere fisurate,
dau să traversez o stradă ce-mi pare scufundată
în propriii pași cu- atingeri compulsiv
inversate –
… Se vede o aripă, oare-i de avion, sau de
pasăre călătoare ?
Îmi e că- mi voi uita locul unde mă mut de pe
un picior pe altul
și că norii cu smog vor încâlci departele cu
aproapele,
încât mă tot ridic pe vârfuri, gata-gata să fac
saltul…)

 

Natalia MICALONA

Chemare

Te caut în adâncul meu
de surâs copilăresc,
în gândul ce nu s-a petrecut încă,
te simt cum luminezi tăcerea
și vocea plânsului meu.
Știu că suntem împreună
dintotdeauna,
te chem încă o dată
prin sufletul meu, să fim compleți
în esența iubirii ce o caută
noaptea și zeii cerești.
M-am pierdut și mă pierd
în gustul amar de pe buze
și din stomac…
Îți scriu, sunt pentru tine
vechiul somn de fericire,
iluzia împlinită
și timpul ce ne-a mai rămas.
Caută-mă în tine
ca să mă găsești pe mine.
iar eu te caut în mine
ca să te simt pe tine,
din nou împreună suntem.

 

Amintiri

În inima mea
ne-am cunoscut de la distanță,
fugar de vise,
acoperită în tristeți
cu tine de mână am iubit
ceața ce s-a transformat în nori.
Te strâng în brațe,
te simt în piept, pe mine
și te mai privesc o dată,
te văd, dar mă simt în tine.
Parcă singură,
atât de pur e Dumnezeu
din noi nu mai înțeleg nimic!
Eu caut acel altceva
și mă găsesc pe mine
la braț în inimă cu tine!

 

Dana BANU

Schițe din volumul în pregătire „Cartea cu
ferestre”

Culori/Roșu

Rodia se desface purpurie.
Olga Ivinskaya și Pasternak. Milena și
Kafka. Jeanne Duval și Baudelaire.
Alma Mahler și Mahler și Kokoska. Callas și
Onassis. Maria Tănase și Brâncuși.
Astor Piazzola- Libertango.
Siluete în ceață se întorc spre cititor și îl
privesc fix. Trăsăturile chipurilor le devin
clare. Ca la teatru când, după momentul de
tăcere și purpură al cortinei, apare scena
luminată puternic.
Pe lângă Place Pigalle, înainte să începi să urci
Montmartre, Muzeul erotismului. Erotismul în
funcție de țări, zone, continente.
Ce au în comun toate acestea? Roșul.
Dai cu pumnul în oglinda zilei. Spargi
fereastra. Toată mizeria lumii pe care încerci
să o eviți dar e peste tot. Tentaculele ei gata să
te cuprindă. Priviri invidioase. Bârfe halucinante.
Discursuri publice mincinoase.
Continua supraveghere a Svejk-ilor. Sărăcia
explodând în arteziene uriașe prin cartierele
mărginașe. Nedreptățile mici atât de multe
încât toate la un loc creează o singură
nedreptate uriașă. Înaltă până la cer.
Ce au toate acestea în comun? Roșul.
Viscolul se aude de afară răscolind siberian
zăpezile. Singuri în casa mică de la marginea
Omskului. În plină pădure. Cu ani în urmă
tatăl lui Onisim și Nastya au locuit aici obligați
de istorie. Și au supraviețuit. E cald în casă.
Abajurul lămpii desenează umbre domestice
pe pereți. De la televizor se aude un marș
rusesc. Atemporal. Se poate muri aici foarte
bine. Se poate însă iubi viața mult mai mult.
Aici se poate visa despre târziu și departe cum
scriam în „Cântecul samovarelor”. Aici e locul
unde voiam să ajung.
Cum e locul acesta? Roșu.
Jurnalul meu a început ca un semn de
mulțumire pentru Călătorul Panait (Istrati).
Cărțile lui mi-au salvat copilăria și
adolescența. Fără de ce am învățat din ele
muream de mult asemenea fratelui meu.
Prietenia poate fi pătimașă. Nu patima cărnii
care te poate duce direct și repede spre ură.
Ură de care dacă scapi, urmează o viață în doi
până la capăt. Cum se întâmplă cu mine și
Onisim.
Pentru un prieten adevărat poți ucide zei și
arunca deoparte prejudecăți, principii și
temeri. Nu aș muri pentru un prieten dar cu
siguranță aș trăi pentru el. Am un singur astfel
de prieten: Grig.
Fac parte dintre oamenii fericiți. Rari cei care
merg umăr la umăr și înfruntă ca prieteni viața
fiindu-și aproape necondiționat până la capăt.
Vârtejuri de praf acoperă oamenii uneori. Se
țes răzbunări. Se întunecă lumi. Se clădește cu
ură. Se ridică averi. Toate ajung scrum și
cenușă. Arse de focul din sufletele oamenilor
care urăsc și caută răzbunări abrașe.
Ce au în comun toate acestea? Roșul.
Grădina de Trandafiri a Bunicul Ozgur cu
micul bazin din marmură.
– Gul Hanâm, tu ești un trandafir roșu! îmi
spune Ali Zbârlitul.
– Știi că toți îmi spun Gul/Trandafir pentru că
așa se numește firma, nu?
Inutil să îi explic. Pentru puști sunt un
trandafir roșu.
Mai avem mere de Amasya în cămară. Onisim
tocmai îmi aduce unul. Roșu.

 

Ali Zbârlitul

Ochi sâmbure de măslină și un smoc de
păr ridicat mereu în vârful capului.
Surtuc din ce în ce mai mic la mâneci.
Tricou găurit dar curat. Teniși vechi și mereu
prăfuiți. Ali Zbârlitul.
Mereu gata să se certe. Dă din mâini. Aleargă.
Strigă în urma oamenilor care îl supără.
L-am cunoscut în trafic. Spăla parbrizele
mașinilor. Vindea apă și batiste de hârtie. Mi-a
tras cu ochiul și mi-a plăcut. Am încercat să îi
răspund dar nu mi-a ieșit decât grimasă
ridicolă. Am râs și ne-am împrieteni pe loc.
I-am spus să se urce în mașină. L-a intimidat
Onisim, dar când i-a tras și el cu ochiul a urcat
imediat.
Am mâncat împreună și ne-a explicat lumea
cartierului. Cel mai bun ghid pe care l-am avut
vreodată. Îmi aduce mereu la firmă
gazoz/sifon turcesc cu arome. Bem uneori
împreună suc pe bordura parcării și ne jucăm
cu Langie, translatorul meu vocal de buzunar.
Are 2 frați mai mici și o mamă tăcută și
rușinoasă. Bine că îi ai, spun. Chiar că da!
spune. E bărbatul în casă. Am fost odată în
vizită la ei la masă. Casa curată. Mică și
colorată. Bine că o aveți! am spus. Chiar că
da! mi-a răspuns.
E multă sărăcie pe strada lor pitită în spatele
bulevardelor.
Ei sunt una dintre familiile de care avem grijă.
Nu din milă ci pentru că avem mai mult decât
strictul necesar. Ali ne ajută la firmă. Altfel nu
ar fi acceptat niciodată.
Când omul e sărac cu adevărat onoarea e cel
mai important lucru pe care îl are. Ali e
bărbatul casei.
Oamenii simt la fel ca tine. Nu poți să îi
împarți în cei care au bani și cei care nu au.
Unul care îi detestă pe cei mai bogați decât el
îi va detesta și pe cei mai săraci.
Săracii din jurul tău îți sunt oglinda. Nu e
destul să dai vina pe stat. Pe guverne. Pe
sistem. Pune mâna și ridică-l pe cel de la
pământ! Nu trece ca un bou nesimțit! Ajută-l
dar dă-i întâi bună ziua. Respectă-l. Altfel ești
încă un dobitoc egoist ce vrea să își cumpere
un loc mai bun pe lumea cealaltă sau în ochii
prostimii.
Prietenia și respectul nu sunt de vânzare. Raiul
nu se cumpără.
Onisim l-a plimbat pe Ali Zbârlitul cu
motocicleta. De atunci Ali adună bani pentru
motocicleta lui. Spune că dacă pune zilnic
câțiva kuruși deoparte, peste 10 ani când va
împlini 20 își va putea cumpăra și el una.
Băieții îl mai plimbă și ei cu motoarele când
nu sunt în cursă. Ali spune atunci că e stăpânul
lumii. Privește-mă, Istanbuuul, sunt stăpânul
luuumiiiii! strigă el. Și chiar e. Lumea e
asemenea lui. Cu tricoul găurit. Păpucii
prăfuiți de drumuri multe și moțul de păr
vâlvoi în creștetul capului. Muncind enorm și
câștigând puțin.
M-a învățat să mă târguiesc când cumpăr din
piață pentru că e politicos față de vânzători.
Vine zilnic să mă vadă și îmi aduce câte ceva.
Suc, batiste, brichetă, apă. Jucării de mașină.
Flori de plastic. Nu pentru că se simte dator.
Oh, cunosc stânjeneala omului care face daruri
cu sila doar pentru că are nevoie de tine. Se
simte inferior. Stânjeneala aceea e un zid între
oameni. Înseamnă că nu ai știut să oferi sau
omul nu știe să primească. Cei care nu știu să
primească sunt și cei care nu oferă niciodată.
Bieți mizantropi.
Când crește zidul stânjenelii între oameni
dispare orice posibilă prietenie. Rămân doar
diferențele.
Ali Zbârlitul e prietenul meu. Am aruncat
pietricele în Bosfor împreună. Bem gazoz pe
bordură. Îi fac galerie când joacă fotbal cu
băieții în parcare. Îl apăr de papucul mătușii
Oiku dacă fură pogăcele sau bagă degetul prin
budincile ei cu lapte. Îmi arată cartierul și mă
învață lumea lui. Mă așteaptă la poartă uneori.
E Prietenul nostru al tuturor. El ne ajută. Noi îl
ajutăm. Nu cere pomană. Noi nu dăm pomană.
Împărțim cu el pentru că avem mai mult decât
strictul necesar.
Eeeei, nu ați mai venit de mult acasă, Gul
Hanâm! V-am așteptat mult! Așa mi-a spus în
dimineața asta Ali Zbârlitul, prietenul meu.
Acasă. Eu sunt de acasă de la el. Am reușit.
Istanbulul m-a primit în cele din urmă. Ali
Zbârlitul e vocea lui.
Plouă mărunt. Am băut gazoz de struguri și ni
s-au făcut violete limbile. Ne-am uitat pe geam
la băieții ce încarcă tiruri. Ne-am uitat la
costumule noastre de protecție extraterestre.
Am râs. Sărăcie. Covid. Carantină. Toate au
rămas în urmă. Gul Hanâm și Ali Zbârlitul.
Ce bine că suntem prieteni, Ali! spun. Chiar că
da! Spune.

 

Ioana TĂTĂRUȘANU

Născută în 2001, locuiește în Iași, studiază la
Facultate de Litere, Universitatea București,
membru în Redacția Alecart. A câștigat anul
acesta locul întâi la proză la concursul
organizat de Rețeaua Literară și PEN
România.

 

Hrana
(fragment)

Ai ieșit. Mama ta a fugit de lângă tine,
recuperându-și puterile ușor. Și-a lăsat
capul să cadă între șanțurile ude ale
pernei, cu fruntea movulie, cu bobițele de
transpirație rece alunecând fără greutate pe
linia gâtului, pe sâni, pe brațe, până spre
vârfurile unghiilor, ca o mână scoasă dintr-un
lighean, izbind puternic aerul și împroșcând
pereții. Dintr-o singură zvâcnire, mama ta și-a
apropiat picioarele și te-a privit în brațele
Veronicăi ca printr-o fereastră nelustruită, ca
printr-un ochi gelatinos care tremura în retina
ei. Femeia din care ieșiseși fâlfâi cu putere din
mâini și părăsi încăperea, iar eu mă uitam deja
spre ea ca spre un corp vehicul care-și detașase
remorca, purtând atenționările luminoase,
fosforescente ale transportului de mărfuri
fragile, având pe umeri în loc de cap un girofar
pestriț pe care nu se disting culorile, peticit ca
o față tristă de pirat. Te zbenguiai între mâinile
Veronicăi ca într-un leagăn de carne și în
obrajii tăi se mai vedeau încă, afundate ca
după un somn liniștitor, cutele pântecului,
roșeața vânătă a păturii de piele. Pleoscăiai ca
un bot umed de pește într-o chiuvetă seacă în
timp ce mama ta a părăsit ca o pasăre mare și
albă ridicându-se de pe stâlpul de telegraf,
salonul. În urma ei, cearșafurile s-au mișcat o
vreme, aerisite de răcoarea dimineții, lângă
ferestre și ramurile stejarului din curte. În
cameră, Veronica se rotea cu tine în brațe,
neostenită și palidă, ocolind truse chirurgicale,
cântarul pentru nou născuți, cordonul tău
ombilical din care, privind aplecat, aburii se
târșâiau, moleșiți, subțiri, spre capul patului.
Legaseși printre ele vârsta de corp, plânsetul
tău creștea într-un cântec gregorian, capul îți
tremura ca un ou în bulbucii ibricului la fiert,
șerpuiai între pliurile înflorate ale bluzei
Veronicăi, picioarele tale zvâcneau din pelincă
și reveneau fâșnețe înapoi, balansându-se scurt
și energic. Alături, pe un ochi de aragaz
electric, moașa lăsase într-o oală adâncă la
fiert un mănunchi de haine, după îndelungile și
singurele rugăminți ale mamei tale, când tu
încă moșmondeai înăuntrul ei. Să-i fierbeți
hainele! Așa clocoteau acum faldurile
rochițelor ca de păpușă, îmbulinate și roșii, din
bumbac galben și pânză subțire, între pereții
oțeliți ai oalei adânci. În găoacea mâinilor
bunicii ți-ai sprijinit pe rând genunchii, cât
vârfurile lucioase a două pere subțiri, moțăind
din tot restul trupului. Bulbucii clocotitori
miroseau a curățenia searbădă de început de
viață, șerpuiau până sub nările tale arcuite ca
niște râme aerate și pitice, străbătând
consistența de alcool spitalicesc a aerului cu
viteza cu care o picătură de sudoare se prelinge
pe o tâmplă. Aerul fierbea cu ferestrele
deschise, apăsător, învălmășindu-se cu
gânguritul tău, ochelarii Veronicăi alunecau pe
nasul ca un derdeluș de piele umedă și caldă.
Îți deschideai cu greutate ochii, ferindu-te de
lumina vaporoasă care pătrundea camera oblic,
lipindu-se de albeața străină a mobilelor din
salon. Îmi amintesc de toate mișcările tale, de
toate detaliile camerei, de felul în care pielea
ta se obișnuia cu atingerea, de ochii sticloși
care se deschideau numai foarte rar și atunci
vioiciunea lor mă răpunea ca pe o buruiană,
frumusețea vieții tale mă secătuia și mă
deznădăjduia. Mă simțeam, privindu-te pe
brațul mamei mele, ademenit, vândut, doar
ascultându-te și rotindu-mi ochii în tine
sticleam eu și nu numai eu, răsărea și mama ta,
pe care am văzut-o ridicându-și brațele și
picioarele ca o pasăre marină și i-am văzut
degetele și unghia de la cel mai lung deget
plecând ultimul de pe clanța ușii, am aiurat cu
tine până dimineață și ți-am vorbit despre
plecarea femeii străine, femeii purtătoare,
femeii mamă. Și tu din brațele Veronicăi
amușinai aerul și brațul lăptos al bunicii ca pe
o rază cărnoasă de lumină pe care n-o
înduplecai să te redea cearșafurilor nici după
ore lungi. Eram, așezat doar într-o rână pe
marginea patului, o cameră mobilă, solidificată
la primul tău țipăt, respirând aerul respirat de
tine, bătând din inimă cu pumnul mic al inimii
tale, întinzându-mi membrele odată cu tine,
absorbind praful din lucruri, aspirând microbii
din ouă, așezând icoane pe pereți, ridicându-i
Veronicăi ochelarii pe nas cu degetul mic,
apropiindu-mi mâna de fața ta ca de o flacără
izbită în plin de vânt, ca de o crestătură în
dreptul inimii.
În jurul meu se întindea o pajiște
imensă, câmpia taților de pretutindeni avea
garduri lăptoase cu grilaje pitice ale căror
vârfuri ascuțite împungeau aerul formând o
creastă înaltă, metalică. Pe jos, împingeam
alături de toți tații un rulou imens de vată, pe
care-l desfășuram cu mari sforțări pe toată
întinderea câmpiei, având grijă ca nicio fisură
a gardului să nu rămână neacoperită de
consistența albă pe care o rostogoleam.
Degetele noastre pipăiau apoi în direcții
haotice, pândind pericole inexistente. Mi-am
petrecut așa orele acelea din spital și ani în șir
apoi, scuturând lumea din jurul tău ca pe o
haină, croindu-i pliurile din jurul feselor tale,
din jurul încheieturilor și gâtului tău ca pe
niște fâșii ordonate după mărimea ta, după
structura epidermei tale moi, lucioase. Îți
iubeam pielea. Construcția ei din romburi
mici, diagonale întrepătrunse care mi se arătau
doar când ochii mi se apropiau scrutători de
după ochelari, lipindu-se cu umezeala lor
lacrimală de suprafața pielii tale. Visam deja
cum ți-aș fi mirosit centimetrii ca pe florile
câmpului de vată al taților, de unde deasupra
timpului și a răbdării răsăriseră primele roade.
Apa fierbea cu hainele tale încă nepurtate
lângă capul meu, apa mirosea a tine, aburii
miroseau a tine și pelinca ta. Uneori erai atât
de liniștită, deschideai ochii cât ți-aș fi
strecurat între pleoape un fir de ață și atunci mi
se făcea o frică groaznică, mă furnica din
creștetul capului până departe de mine și,
ieșind pe fereastră, spaima mea ocolea stejarii
frunzoși, arbuștii pitici care împrejmuiau
gardul spitalului și fremătau în jurul urechilor
mamelor care-și trăgeau răsuflarea pe băncile
din curte. Le priveam în timp ce tu scheunai
încă difuz și mă gândeam, femeia aceea unde
e, pe unde își târșâiește cămașa de noapte. Mă
gândeam la picioarele ei moi și subțiri fără s-o
dușmănesc pentru că nu o cunoșteam, fără să
stărui asupra degetului ei cel lung în dosul ușii,
desprinzându-se ultimul de pe catul alb și
sfărâmicios de la vopseaua veche. Femeia
aceea se purta ca un aparat făcându-și treaba și
declanșând reacțiile unui întrerupător din
mine, care nu îi repera ființa și, deci, nu-i
putea judeca plecarea. În mintea mea,
dintotdeauna făcusem loc blândeții. În fața
ranchiunei și a vijeliei, mai departe de
crângurile mici de ură în care animalele se
ascundeau pe după ierburi și își făceau culcuș
între obsesiile mele rădăcinoase, găsisem un
cerc împânzit de lumină în mijlocul căruia mă
refugiam și țineam animalele la distanță. Le
șfichiuiam spinările, le altoiam labele și
nasurile când se avântau necuviincios spre
lumina mea. Uneori nu pot trăi fără ea. Alteori
mă găsesc în mijlocul ei cald ca dintr-un vis în
care m-am luptat să recunosc realitatea. Mă
trezeam în mijlocul cercului, pe spate, aterizată
dintr-un lunecuș periculos, întotdeauna la
pândă. Îmi mijeam atunci ochii ca tine, încât
între pleoapele mele ar fi încăput abia un fir
tânăr de salcie, dar pentru mine nimeni nu se
speria, nimeni nu apuca blândețea de mijlocul
ei frigid, s-o învârtă, s-o răstoarne, s-o tragă la
răspundere, s-o ponegrească sau măcar s-o
neliniștească.

 

Adrian SIMEANU

Cartea zilelor noastre
Muzicantu` povestaș

În acte, Crețu Răducan. Brăila, 1
decembrie, 1931. Pe afișe, Johnny Răducanu.
Pianist, contrabasist. Compozitor, orchestrator.
Om de jazz până-n măduva oaselor.
Recunoscut ca atare chiar peste ocean. Fincă
genul a slujit vrednic și neobosit. Copios l-a
propășit, prin el țara și-a fălit…
Cui vrea să-l cunoască mai bine, îi
recomand să citească neapărat ,,Singurătatea…
meseria mea”. O carte* din primul an de
mileniu. Lucrată echilibrat și ușor de lecturat.
Plină de-ntâmplări, tablouri, judecăți inerente
și adevăruri. Scrisă fluent, curat, colorat. Cu
sinceritate, vervă și claritate. Mărturisire
povestire despre el și existența-i deloc
anodină. Deopotrivă mărturie senină despre
locuri și oameni, obiceiuri și moduri de trai
într-un veac cu frământările sale enorme.
Îndeosebi pledoarie, cu modestie, despre
muzică și pruncul ei numit jazz…
În ce ne-a lăsat pe foaie, Răducan s-a
spovedit. A vorbit și-a izbutit să nu-l facă,
astfel, uitat pe ,,Giohny de Răducanu”, din
neam de Petrea Crețu Solcanu. ,,Boier din
stirpea de mahon a Brăilei”. Nu numai artist
vestit, ci și condei iscusit, de Istrati amintind.
Cu nesaț eu l-am citit, da` sunt un pic necăjit
că textu` mic mi-a ieșit pe lângă ce-a povestit
și-a destăinuit bogat, inedit, pasionat. Precum
a fost înzestrat și din plin a demonstrat prin
ceea ce a creat și în urmă a lăsat. Are dreptate
Florian Lungu spunând că Johnny trăiește în
noi și după moartea ce l-a răpit păgubos. Acu`
ceva timp, chiar într-o zi de Răpciune…

*Johnny Răducanu, Singurătatea… meseria
mea, Ed. RHP&P, 2001

 

Teatrul zilelor noastre
Iubire și prejudecăți

Maitreyi, sexagenară, rememorează.
Povestea-i de amor, cu Allan, inglezu`.
Răpusă de familie și prejudecăți. Dezvăluită,
pe rând, de cei doi. Întru celebritate
nestrămutat. Dramatizată și regizată în zilele
noastre de Chris Simion-Mercurian. Prilej
pentru unii de Eliade să-și amintească. Sau,
pentru alții, de filmele alea cu cântec, curat
indiene. Eu unu`, rămas cu regretu`, din nou,
că iubirile pier, nu arar, din cauza celor din
jur. Drept e că, în speță, nici junele Allan nu
se vădi ferm. Iară Maitreyi a mai și negat
parțial idila. Deși, pân` la urmă, recunoaște
clar: dragostea nu moare…
Cam asta e piesa, rezumând, desigur. O
detaliază echilibrat, înmiresmat Maia
Morgenstern și Raluca Aprodu. Doru Ana și
Vlad Zamfirescu. Teodora Calagiu, Bogdan
Albulescu. Raluca Mastalier și Dan Micu.
Carla Maria Teaha, Mădălina Dorobanțu.
Atent urmăritu-le-am jocu` fluent, firesc,
adecvat. Slujind întrutotu` nobilului scop. De
a-nfățișa și lumii de azi o tristă love story de
secol trecut. Gingașă atât și nemuritoare.
Semnificativă, fără îndoială. Arătând, la fix,
cum e cu sentimentul ăsta etern. Da` și cu
prejudecățile ce îi stau în cale, întotdeauna
nefericit. Nemeritat ucigând-o, și dureros. În
numele unor tradiții prea aspre. Nefast
izvorâte din lipsă de înțelegere a caracterului
său inefabil mereu. Tocmai aici se află
meritu` cert al acestei echipe de teatru, dibace.
Ea punând în valoare binevenit narațiunea
intrată peren în literatura de soi. Deopotrivă
ireversibil. Recunoștință pe veci, Maitreyi
Devi, Mircea Eliade pentru spiritu` vostru
nestins…