Literadura nr. 17 (3)

Dumitru ICHIM

La o cafea peste ocean
Nuanțe personale/ experiențe sociale

S-a născut la 14 august 1944, comuna
Dărmăneşti, judeţul Bacău.
Poet, eseist şi prozator.
Scriitorul Dumitru Ichim are o bogată
experiență literară. Preot, nu îi este ușor să
echilibreze Cuvântul de la început cu cel pe
care îl devalorizăm sau îl valorificam noi prin
gânduri și prin fapte. O persoană foarte activă,
deci și ocupată, ne-a făcut onoarea de a sta
puțin de vorbă cât să bem o cafea. Biografia sa
este exhaustivă și nu o vom pune aici.
Cv-ul său poate fi citit la linkul de mai jos:
About

Teo Cabel: Preotul Dumitru Ichim la vârsta
actuală este dominant față de poetul Dumitru
Ichim? Sau invers?
Dumitru Ichim: În toate lucrurile găsești un
crâmpei de înțelepciune. Bunăoară, când vezi
că mosorelul cu ață se învârte mai repede ca de
obicei vezi ce ar vrea să-ți spună firul de ață?
La această vârstă venerabilă sunt foarte
chivernisitor cu căpețelul de ață cât mi-a mai
rămas. Sunt și eu fiul lui Chronos, ca orice
muritor, cel care-și mânca fiii, dar în același
timp sunt și „chipul și asemănarea lui
Dumnezeu” care-mi dă dreptul la teandrie.
Așa că, deși timpul nu-mi ajunge pentru scrisul
cărților pe care le am de pus pe hârtie, am găsit
bine venit acest interviu pentru a preciza un
punct de vedere și întrebarea dumneavoastră a
fost mai mult decât binevenită: „Preotul
Dumitru Ichim la vârsta actuală este dominant
față de poetul Dumitru Ichim? Sau invers”
Dominant sau dominat? Good question. Mi-aduce
aminte de Geo Bogza care semna o
tabletă, mult așteptată, pe prima pagină a
„Contemporanului”. La întrebarea cine este
mai mare – Eminescu, Barbu, Blaga, etc.
Scriitorul și cugetătorul răspundea comparând
poeții cu munții. Fiecare munte,
deopotrivă îți poate oferi cerul și un orizont
unic. Parafrazând pe Horia Stamatu aș spune
că universul ar fi mai sărac fără o singură
floare sau un singur poet. Referitor la
întrebarea dumneavoastră de mult am așteptat
să fac o precizare clară. Ca fiu al neamului
nostru sunt foarte mândru, în sensul nobil al
cuvântului și ca preot și ca poet. Sunt două
misiuni care slujesc Cuvântul – cu sau fără
majusculă. Cu toate acestea am vrut
întotdeauna să subliniez distincția între preot și
poet laic, aceasta nu însemnând neapărat că
sunt anticreștin, sau că mi-ar fi rușine de
uniforma preoțească. Preotul slujește
Cuvântului în biserică, iar poetul e liber să-și
țină slujirea lui în pădure, sau pe câmp, sau în
tramvai, sau pe bicicletă. Sunt preoți care au
intrat în literatură fără a ști în confuzia lor că
literatura ca și teologia sunt domenii aparte, cu
legile lor, pe care nu le poți confunda. Nu
vreau să jignesc pe nimeni dar un preot care
,,liturghisește” în versuri, împiedecându-se
ridicol în rimă, ritm și anumite reguli ale lui
poesis mai degrabă să stea acasă. Românul s-a
născut poet, dar a fi și poet e altă mâncare de
pește. Întotdeauna ca scriitor și poet am
semnat simplu cu Dumitru Ichim fără
zdrăngăneli academice sau bisericești. Studiile
teologice, however, le-am semnat cu
specificarea ca preot. Altfel, putem ajunge la
gluma unui bun prieten al meu, un talentat
iconograf și preot, că pictorii zic că sunt preot,
iar preoții se uită de sus la mine afirmând că aș
fi pictor. Nu vreau să fiu înțeles greșit.
Scriitorul trebuie să aibă libertatea lui
scriitoricească. Într-un roman, sau o poezie,
autorul poate folosi diferite personaje care să
descrie diferite stări, sau moduri de gândire
ale personajelor fie pozitive, fie negative. Așa
s-a întâmplat cu săracul Eminescu care scriind
un poem despre „Comuna din Paris” a folosit
între GHILIMELE discursul unui proletar. Așa
se face că în toți anii de școală nu am auzit de
frumoasa rugăciune adresată Maicii Domnului,
ci ni s-au tocat urechile cu „Împărat și
proletar”.
Și revenind la fiu al neamului, aș vrea să ne
oprim puțin la acest cuvânt din punct de
vedere etimologic. DEX ne indică sursa ca
provenind din ungurescul NEM. În decursul
anilor am observat că această aberație e
acceptată tot mai mult, chiar de somități ale
culturii noastre. Cum s-ar putea ca un cuvânt
atât de important în limba noastră să aibă ca
origine o negație. E atât de bizar ca dintr-o
negație „nem=nu” să derivi un substantiv de
importanță vitală pentru spiritualitatea noastră.
Să mi se ierte ignoranța dar nu am auzit în
nicio limbă modernă să derivi un substantiv
dintr-o negație.
Să analizăm acest mister. Toți cei care au
același nume de familie formează un neam. Ei
sunt neamuri. Toate familiile care vorbesc o
limbă formează un neam ( românesc, turcesc,
polonez, etc.) Toate neamurile pământului ca
nații formează neamul omenesc. La fel cum
din „lumen” avem pe „lume” și „lumină”, la
fel din „nomen” avem pe „nume” și „neam”.
Din latinescul „nomen” în protogermană avem
pe „naman”, în engleza veche pe „nama” care
a dat în engleza modernă pe „name”. Paralel
cu limbile germanice observăm și la cele latine
și diferite dialecte proveniența aceeași
etimologie din „nomen”. „Nume” la noi,
„nom” în franceză”, „nombre” în spaniolă,
„nome” în italiană, „numa” în aromână. De
aici concluzia că protoromâna a derivat din
„nomen” două substantive „nume” și „neam”,
neamul însemnând cei cu același nume. Dacă
protogermanicii au putut din „nomen” să
derive pe naman-nama-name, de ce protoromânii
nu au fi putut din același cuvânt să
derive pe „neam”? Argumentul meu -pe lângă
asemănarea cuvântului „neam” cu „nama-name”
este acela că așa cum din „lumen” am
derivat două cuvinte la fel din „nomen” am
derivat două cuvinte „nume” și „neam” pentru
etimologia celui de al doilea aducând afirmația
logică și anume că un cuvânt scris este
precedat de un cuvânt vorbit. Ergo, „neam” nu
e din „nem”, ci din „nomen”, după cum nici
„name” nu are proveniență maghiară.

Teo Cabel: Experiența literară se îmbrățișează
cu cea de slujitor al bisericii, gândindu-ne
la Bartolomeu Anania, Gala Galaction,
Tudor Arghezi, Damian Stănoiu. Cum
reușește omul Dumitru Ichim să se armonizeze
cu presiunea lumii? Omul în care se manifestă
ipostasul de preot, dar și cel de scriitor.
Ați folosit cuvântul „ipostas” care este și
răspunsul la întrebarea dumneavoastră. Să nu
exagerăm printr-o schizofrenie între domeniul
de preot și cel de scriitor. Sunt două lumi
diferite, dar două lumi spirituale, distincte,
care tind spre același orizont – cel al
cuvântului, cu sau fără majusculă. Poetul și
preotul stau sub destinul unic al Logosului. Ca
să înțelegem mai clar este faptul cum aproape
toate școlile filosofice din antichitate au fost în
căutarea unui Logos ca temelie, cauză și scop
al lumii. A trebuit să vină Sf. Ioan
Evanghelistul să le spună că acest Logos
căutat cu atâta râvnă în istoria umanității s-a
întrupat: „En arhe in o Logos…kai Logos sarx
egeneto = La început a fost Cuvântul… și
Cuvântul s-a întrupat”. E interesantă această
ipostaziere a Cuvântului prin folosirea lui
Logos. În Logosul lui Ioan cele două firi – cea
dumnezeiască și cea divină – fără ca să se
amestece, sau să se despartă rămân unite.
Termenul „logos” în greaca veche înseamnă
vorbă, cuvânt, de asemenea rațiune, de unde
avem cuvântul „logic” și temeiul ultim al
lume, în alte cuvinte, rațiunea transcendentală
a lumii. (Aurel Sasu în DICȚIONARUL
SCRIITORILOR ROMÂNI DIN AMERICA
ȘI CANADA)

A consemnat Teo Cabel

 

Luminița ZAHARIA

pe furiș

oamenii trăiesc pe furiș
în fiecare pătrățel alocat

pe furiș mănîncă
fructul pasiunii
pe furiș își arogă
calitățile vecinului
deunăzi denigrat
pe furiș cer șefului
o mărire de salariu
și tot pe furiș
cîntă sub duș
marșul verbului a avea

pe furiș poeții preiau
ideile confraților
și se aruncă la publicat
cine nu se mișcă repede
pierde din start

pe furiș își sărută copiii în somn
copiii cresc cu durerea
că nu au fost sărutați niciodată
și învață astfel
pe furiș să-și hașureze
un drum nefondat

 

perspective

nu vreau să cad în butoiul cu melancolie
acolo densitatea frizează vîscosul
prea mult romantism
duce la dischinezie
prea mult sirop, la diabet

trebuie să mă maturizez mai încet
copilul se grăbește
spre morile de vînt
rutina așteaptă pe metereze
e prea tristă azi planeta Pămînt

soluții ar fi, dar nu ne lasă egoul
prinși în capcana neiubirii de sine
privim peste gard
invidiem neavutul
ni se pare că la alții mereu e mai bine

nu vreau să cad în butoiul cu melancolie
de fapt, nu vreau să cad în niciun butoi
și, bunvenitule, de cînd sunt cu tine
cel mai frumos e în ogradă la noi

 

salvare

să inventăm noi cacofonii
noi disonanțe
o nouă limbă stridentă
așa cum e viața
să devenim zgîrietori de hîrtie

nu mai înfrumusețați lumea
poeți naivi
nimeni nu vă crede
nu vă ia în seamă

gîndind la poezie
am căzut în gropi
doctori realiști m-au întărit
cu fiare
ce păcat n-a ajutat
la nimic
de aceea e nevoie
de un efort în masă

cînd toate cuvintele
își vor pierde suavitatea
muzicalitatea
frumusețea intrinsecă
atunci
de-abia atunci
veți fi salvați
***

 

Carmen SECERE

cealaltă carmen

exersez pași cubici

am devenit cum
nu am vrut vreodată

fetița care vrea să salveze
planta uscată dintr-un ghiveci
cu pământul ud

și femeia pe care o iau peste picior
de câte ori vrea să își cumpere
armă

în geantă atârnă compromisuri
testate cu luminol

sacul de iută unde am îndesat
tot ce n-am făcut
s-a rupt

mi-am plagiat tinerețea
străinii pe care îi cunosc
forțează ferestrele

cealaltă carmen e mereu
înainte

 

zinc

femeile fără chip cerșesc
lacrimi
ploaia spală orice urmă umană

absența copiilor
absența luminii

bărbați cu mâinile goale
scot pâinea din pământ
frisoane în sentimente de zinc

altă poveste
aceeași noapte

 

vineri de treflă

sus jos
acolo aici

balans aspru
între ceea ce nu știu
și nimic

leg orele într-o vineri de treflă
ca pe un noroc pierdut

fabricanții de complimente
se pitesc după colț

pagini rupte
capricii
o posibilă fericire

tertipuri sofisticate
în care mă pierd
să mă recompun

jos sus
aici acolo

migrenă de inimă neagră
pe un balansoar din târgul
de antichități

 

alb

din degetele mele
cresc o câmpie
să alerg până la
ultima suflare

pe albul promis
rostogolesc luna
de cupru

am trupul din cânepă
umbra e subțire
mi se despică talpa

am fost înapoi
înainte nu sunt

jos sus
aici acolo

 

Codruța VANCEA

Croitorul

Sunt un croitor într-o lume de stofă
fiecare haină pe care am croit-o
am așezat-o pe-un manechin de plastic

croiala fină
se joacă pe liniile unui trup dezbrăcat
prins într-o vitrină

sunt un croitor ce îmbrac manechine
în fiecare zi aștept acel om adevărat
ce-și va alege o haină
de purtat

croiesc, croiesc gulere și manșete
croiesc, croiesc rochii de gală
rochii pentru tinere fete
elegante costume
banale ținute
taina mea stă în degetar
acolo mi-am pus cele mai mari secrete
un giuvaer de metal
ce pare să mă asculte

aleg culorile
aleg cuvintele
aleg anotimpurile
fac schițe, portrete,
desenez robe de catifea
nu pun niciodată etichete
în fiecare an
prind un calendar pe perete
în care îmi scriu zilele
trăite

 

Cuminte

adorm
pe brațul tău
mintea mea încă mai stă
cuibărită de teamă
degetele tale albe
îmi par la fel de lungi
ca versurile mele albe
respir greu în palma ta căuș
dintr-un plămân
hrănit cu prea puțin vis
îngălbenit de nicotină
încremenit în prea multă îngrijorare
prinzi ritmul meu în mâna ta
strângi tot mai tare
curajul
mă descătușează
așa cum macii
prind culoare
ard flăcări în ghețurile mele
hoinară
desculță
caut
să mă așez
să adorm pe brațul tău

 

Curgere

fărâme de amintiri
tresar fugar
nu-mi par nici vis frumos
nici coșmar
sunt asemenea trecătorului gri
pe străzile pustii
el știe cum cad ploile într-un noiembrie
cum îngheață crengi argintii în decembrie
cum vede în februarie
primele semne de viață
în căciulile albe ieșite la suprafață
cum se topesc în palma lui
triștii fulgi ai nimănui
cum trece primăvara
cum trece vara
când umbla hai-hui
vin alte amintiri
trecătorul devine tot mai gri
străzile tot mai pustii

 

Daniel LUCA

Mecanism

Sunt un mecanism
de zdrumicat fortărețe
oase
nu beau
nu fumez
nu mănânc
pisez
făină
pâine eco.

 

Scorbură

Ai săpat
în inima mea
o scorbură
ai umplut-o
cu furnici
carnivore
și ai astupat-o.

 

Dans

Folosesc o sfoară
pe post de cheie
suficient de rezistentă
pentru a mă baricada pe dinăuntru
în camera din copacul inimii mele
tril de privighetoare
dansez cu scara
până se rupe
într-un hohot dement
de frunze
de crengi
nu mai pot să o dezleg.

 

Ochiul orașului

Ochiul orașului
își devorează
blocurile de cenușă
parcurile pierdute
în oceanul de beton
plăsmuite
într-un moment
de luciditate
apoi își îngurgitează
propria umbră.

 

Iartă-mă

În noaptea asta
te voi înșela cu marea
îi voi mângâia
nurii
dezvelind-o de valuri
îi voi săruta pielea
curățind-o de haos
o voi desface în două
și o voi gusta
cu nesaț
apoi o voi pătrunde
până la explozie
iartă-mă
iubito
nu voi regreta nimic
nu îmi aduna
cu mătura și fărașul
rămășițele plutitoare
ele vor naște
perle.