Spații culturale nr. 70 (10)

Ionel POPA

MAI MULT DECÂT O CRONICĂ

Cu apariţia romanului lui Gabriel Chifu, În drum
spre Ikaria (Ed. Art), pentru proza noastră, anul 2019 se
încheie cu fast. Compexitatea şi profunzimea
problematicii şi, deopotrivă, construcţia fac din În drum
spre Ikaria unul din cele mai bune zece romane din
ultimii douăzeci de ani. Prin urmare, romanul merită
mai mult decât o curentă şi banală cronică.
Construcţia scenariului epic e liniar suitoare,
urmând cronologia unor evenimente din biografia
protagonistului. Povestea e spusă de protagonist, Andrei
Gotea. Din prima parte a romanului, pe fondul lui
realist, aflăm cine este Andrei Gotea. Tânărul Andrei s-a
născut şi a copilărit în România. După 1990, familia
emigrează în Canada. Prin muncă, perseverenţă, familia
ajunge la un statut social onorabil şi respectat. Unicul
copil beneficiază de dragostea şi grija părinţilor, se
bucură de toate facilităţile materiale şi culturale oferite
de o societate bine aşezată, care funcţionează aşijderea:
viaţă zilnică fără „zdruncinări”, studii, plăcerea
practicării sportului preferat, excursii în afara ţării;
termină studiile de managementul relaţiilor
internaţionale la McGill şi obţine o slujbă mai mult
decât bună; obţine apoi şi un masterat în literatură.
Andrei are două hobby-uri: lectura Epistolelor Sfântului
Apostol Pavel, din care îi vine „încăpăţânarea de a fi
lipit de bine”, şi călătoria „ca mod de a fi”. El se
defineşte, mai serios, mai ironic: „liber şi hoinar”. Spre
surpriza şi supărarea părinţilor, curând după „instalarea”
în viaţa canadiană, Andrei ia hotărârea de a se reîntoarce
în România. În ţară devine „blogger de turism” de
succes, care, alături de chiria unui imobil al părinţilor, îi
asigură un venit necesar traiului. O parte din venit îl
consacră acţiunilor caritabile. În relatările sale despre
călătoria sa spre Ikaria, Andrei revine periodic la câteva
momente biografice cu scopul de a motiva felul lui de a
fi, pentru a justifica întoarcerea Acasă şi pentru a-şi
rememora istoria relaţiei cu iubita sa, norvegiana Norna.
El pleacă spre Ikaria cu gândul de a salva relaţia pe cale
de a se stinge de tot. Până la călătoria spre Ikaria, Norna
este călăuza sa în cunoaşterea iubirii, a oamenilor, a
lumii.
De la bun început, cititorul descoperă în tânărul
Andrei pe omul frământat de întrebări, pe omul care
caută să-şi lămurească relaţia Bine-Rău. El e un Candid.
Interogaţiile şi reflecţiile de acest gen irigă romanul de
la prima la ultima pagină: „Şi care ar fi calea mea?”;
„Rezumând abrupt: să fac binele. Nu, nu sunt atât de
naiv, de nătâng, încât să cred că voi reuşi, prin puterile
mele, în orice împrejurare, să nu pierd din vedere binele,
să mă ţin lipit bine, dacă se poate. Iar prima mişcare de
apropiere a binelui e să nu faci rău.”; facerea binelui,
spune Andrei „este ceea ce mă împlineşte”; „Ei, da, şi
cum se împacă asta cu principiile mele? [persistenţa şi
puterea răului, amestecul indescriptibil al răului cu
binele în om]”; „Îl privesc [Noul Testament] ca pe un
îndreptar, mi se pare un manual excepţional, cel mai
bun, despre bipolaritatea binelui şi a răului, în interiorul
căreia ne ducem zilele […] tema lui principală e
ciocnirea dintre bine şi rău înlăuntrul făpturii umane.”;
„Dualitatea aceasta, ciocnirea aceasta dintre bine şi rău
în fiinţa omenească, e perfect descrisă, reliefată în
Epistola către romani a Apostolului Pavel”, şi citează
nu mai puţin de şapte versete.
În speranţa revigorării relaţiei de iubire, Andrei
pleacă spre insula grecească Ikaria, unde Norna se află
pentru câteva zile de odihnă înainte de a pleca într-o
nouă călătorie de studii [Norna studiază antropologia].
Romanul începe după tipicul romanului realist
clasic: „Stăteam pe punte şi aşteptam. Era după-amiaza
zilei de 9 octombrie 2017 şi mă aflam în Grecia, la
Atena. Mai precis, în portul Pireu. Aveam o stare de
nesiguranţă, de nelinişte, pe cât de evidentă, pe atât de
stânjenitoare.” Orice călătorie în necunoscut, în orice
moment îţi poate oferi surprize plăcute ori neplăcute.
Primul semn al posibilelor surprize şi obstacole este
destinaţia: insula grecească Ikaria. Toponimul trimite
fără echivoc la legenda mitologică despre Ikar, fiul
miticului Dedal, cel care a construit labirintul din Creta,
în care a fost închis Minotaurul. Ce spune legenda?
Regele Cretei l-a pedepsit pe constructor şi pe fiul
acestuia, Ikar, închizându-i în labirint. Pentru a-şi salva
fiul, Dedal i-a meşterit o pereche de aripi, din pene şi
ceară, cu care să zboare, sfătuindu-l să nu se apropie
prea mult de soare. Fiul nu-l ascultă şi, în avântul său de
tânăr, se apropie prea mult de soare. Ceara care lega
aripile de trup s-a topit, iar el s-a prăbuşit în mare.
Indiferent de interpretarea tâlcului legendei, spiritul ei
rămâne: prezenţa simultană a Binelui şi a Răului. Pe
seama insulei se mai poate specula: insula se află în
mijlocul mării, undeva între Hellada şi Anatolia.
Înainte de a lua avionul cu destinaţia Ikaria,
Andrei vizitează Atena pentru a posta pe blogul său
imagini cu: Acropole, Lycabettos, Syntagma, Paladia,
Muzeul Naţional de Arheologie, portul Pireu. „Pe scurt,
spune Andrei, aveam de gând să văd tot ce e de văzut şi
să fac tot ce e de făcut pentru turiştii în capitala Greciei,
pentru ca apoi, bineînţeles să rezum pentru cititori o
Atenă esenţială care poate fi cunoscută în 24 de ore.” În
fapt, Andrei rezumă istoria lumii căreia el îi aparţine.
În călătoria sa, Andrei se confruntă cu o serie de
obstacole. Acestea se dovedesc a fi pe cât de reale, pe
atât de simbolice. Mai întâi, cursele aeriene sunt anulate
din cauza grevei, apoi ratează şi posibilitatea de a pleca
cu vaporul. Astfel e nevoit să se îmbarce pe micul şi
vechiul vas Nostos, care periodic face cursa spre insula
Samos, cea mai apropiată de destinaţia sa. Al doilea
ghinion: motorul micii ambarcaţiuni suferă o defecţiune
tehnică, ce determină oprirea pe o mică insulă care nici
nu este trecută pe vreo hartă. În aşteptarea remedierii
defecţiunii tehnice, Andrei coboară pe insulă, precum
odinioară Ulise. Se încheie prima parte a călătoriei.
În această primă parte a romanului sunt prezente
trei personaje, Andrei, naratorul, Norna şi Irina,
barmaniţa de pe vapor. În scenariul epic, până la acest
punct, prezenţa şi portretul lor sunt încărcate de
înţelesuri. Portretul lui Andrei, făcut prin ochii Nornei:
„Mă ruşinam de descrierea ei exagerat de favorabilă:
înalt, slab-mlădios, dar puternic […], un corp de atlet,
fibre, muşchi, virilitate, faţa cu trăsături ferme, părul
negru, bogat, dat pe spate […]. Cert este că […] i-am
apărut Nornei insul aşteptat, la care visase […].” E
portretul lui Făt-Frumos din basmul popular. Norna, al
cărei nume vine de la norne, zeiţele destinului din
mitologia nordică, e prezentă doar prin portretul făcut
de Andrei: „Eram cucerit întru totul de frumuseţea ei
fizică şi de mintea ei şi m-am lăsat contaminat, pătruns
de adevărul ei.”; „era extrem de silitoare”; „era avidă să
ştie cât mai cât mai multe”; „era o călătoare împătimită,
o nomadă de vocaţie. „Până la întâlnirea cu Norna,
Andrei e un Candid. De la ea învaţă „înţelegerea
existenţei”, ea îi oferă un model de viaţă, îl învaţă să-şi
purifice viaţa şi să-şi fixeze un ţel de viaţă, care să i se
potrivească, să nu fie dependent de obiecte, să nu fie
obsedat să strângă bunuri inutile, să nu dorească avuţii,
să respecte natura şi să-i pese de oameni. Avem aici un
adevărat Decalog, nu numai pentru el, ci şi pentru lumea
de azi. Un Decalog ideal prin care te poţi dedica unor
cauze înalte, „de dăruire altora, ca astfel să te simţi tu
însuţi împlinit”. Şi totuşi, între „maestru” şi „ucenic”
există deosebiri: „Formula sa [a Nornei] de existenţă
sunt diferite de ale mele: ea e făcută să înveţe, să
acumuleze cunoştinţe […] să se desăvârşească
intelectual […]. Ea are o capacitate ieşită din comun de
a învăţa şi cutreiera lumea pentru a învăţa de la cei mai
buni, nu învăţa să-şi facă o meserie, ci să înveţe este
meseria ei […]. Lăuntric sunt construit altfel decât ea
[…], prefer să dobândesc cunoştinţe prin experienţă
personală, prin încercări pe propria piele, mi se
potriveşte să ajung la adevăr pe dibuite, prin intuiţie şi
căutările pe care creierul meu, de unul singur, reuşeşte
ori nu să şi le croiască,[…]. Am însoţit-o pe Norna doar
în călătoriile ei geografice […], nu şi în incursiunile
aventuroase şi dificile pe care le reprezentau studiile ei
universitare mereu şi mereu prelungite.” Cei doi
ilustrează două căi de cunoaştere: Norna calea livrescă;
Andrei, calea experienţei personale, calea cunoaşterii
directe. Andrei şi Norna întruchipează două „moduri
diferite de a consuma timpul vieţii ce ne-a fost dat şi
moduri diferite de a ne exprima.” În aceste pagini de
portretizare este formulat, pentru prima dată miezul de
parabolă şi sensul iniţiatic al drumului spre Ikaria. În
aceste deosebiri de filosofie a vieţii şi în deosebirile de
fire dintre cei doi stau cauzele stingerii treptate a iubirii
lor.
Al treilea personaj important din prima parte a
romanului este Irina, barmaniţa de pe vasul Nostos. Iată
portretul făcut de Andrei: „Am privit-o cu atenţie: am
observat că era foarte drăguţă şi avea un tatuaj pe gât, în
dreapta, o vrabie stingheră […]. Era foarte atrăgătoare:
frumuseţe slavă, sâni mici frumoşi şi tremurători,
prefigurându-se prin tricoul larg, purtat fără sutien.
Blugi rupţi, descusuţi care lăsau să i se vadă pielea
bronzată şi genunchii rotunzi, foarte senzuali. Blondă,
păr auriu ca la spicele de grâu coapte.” Portretulbiografie
se încadrează în dimensiunea realistă a
romanului. Irina ilustrează una din faţetele tragice ale
existenţei omului de azi: singurătatea. Noaptea de iubire
a Irinei cu Andrei a fost pentru ea o răzbunare pe tot
răul suferit acasă, un fel de recuperare simbolică a tot ce
n-a avut când trebuia să aibă.
Andrei e un Ulise a cărui Penelope nu-l aşteaptă
pe pământ. Ikaria spre care călătoreşte Andrei nu e
pământeană. Ca şi Meca emirului lui Macedonski.
Andrei nu ajunge în Ikaria trecută pe hărţi, ci pe o
insuliţă fără nume, netrecută pe nici o hartă. Rămânând
pe insulă (cauzele sunt cunoscute), Protagonistul trece
din realitatea vieţii sale în altă realitate. În cele trei zile
de aşteptare, pentru repararea motorului vasului, Andrei
coboară pe insulă împins de dorinţa de a o vedea de
aproape, la modul concret. Cunoaşterea insulei se face
în etape, fiecare fiind o treaptă a procesului de iniţiere,
prin care trece. El are parte de surprize după surprize.
Prima surpriză este întâlnirea cu primul locuitor
al insulei. Coborât pe chei, vede un grup de bărbaţi care
se pregătesc să plece la pescuit. Se îndreaptă spre ei.
Simultan vine spre el unul dintre bărbaţi, care se
recomandă: Stavros, primarul aşezării. Era „înalt şi
slab”, cu „O faţă expresivă şi deschisă, cu trăsături
parcă cioplite în piatră”, „cu ochi căprui spre verde”,
„Era un ins din aceia cărora nu le poţi ghici vârsta oricât
ai încerca, fiindcă sunt fără vârstă.” Mai târziu, citeşte în
cartea de identitate arătată de domnul Stavros: „23
noiembrie 1917. Nu mi-a venit să cred; luna viitoare
avea să împlinească o sută de ani! Era mai vârstnic cu
70 de ani decât mine. În aceeaşi zi eu aveam să fac 30
de ani.” Portretul lui Stavros, făcut în etape, îi
prilejuieşte lui Andrei reflecţii despre cunoaşterea
omului, altă miză a romanului. Textul exemplificator
fiind prea întins, indicăm doar paginile: 41, 42,45.
După ce fac cunoştinţă, Andrei îl întreabă cum se
numeşte insula, spunându-i că cineva de pe vapor,
făcând haz de necaz, i-a spus Himera. Domul Stavros îl
povăţuieşte pe tânărul Andrei: „[…] ai răbdare şi ascultă
cu atenţie şi mai ales, ţine-ţi mintea deschisă, astfel
încât să poţi primi adevărul ascuns, pe care ţi-l
încredinţez acum ca pe un dar”. Îi spune pe scurt
legenda insulei: „- Potrivit unei tradiţii vechi, pe care au
respectat-o cu scrupulozitate toate generaţiile succesive,
insula noastră are mai multe nume şi niciunul. Adică
fiecare îi spune cum vrea, cum simte, şi orice nume e
binevenit, este acceptat. Mie îmi place s-o numesc
Ombilicos, ombilicul. Sau chiar Kentro, centrul. Pentru
mine, aici e centrul, miezul vieţii, centrul în jurul căruia
se mişcă totul.” Îi mai spune că insula are însuşiri
terapeutice unice, că e insula în care oamenii au uitat să
moară; că aici oamenii trăiesc liniştiţi, „împăcaţi cu
marea noastră, cu pământul nostru, cu muntele nostru şi
cu cerul nostru, acum ca şi în urmă cu o sută sau cu o
mie de ani. Vorbindu-i despre insulă şi oamenii ei,
Stavros îi mai spune ceva, căruia Andrei trecându-l prin
conştiinţa, cu gândul la ţara lui, îi dă, fără echivoc, un
anume înţeles: „Ţinutul nostru, ceea ce e bine sau rău,
depinde, e aşezat în calea vânturilor […]. De altfel, eu
sunt convins că, dacă ai disciplină şi o organizare
corectă, dacă faci lucrurile trainic şi cu dăruire, oriunde
ai trăi, nu doar în ţinuturile privilegiate ca al nostru, ci
chiar în spaţii aşa-zise aride, defavorizate, poţi să-ţi
constitui un mod de viaţă mulţumitor.” Insula e departe,
dar şi străină de „conflictele şi erorile, şi pierderile, şi
ameninţările, şi nebunia lumii de azi.” Vorbele
bătrânului-tânăr sunt cu tâlc pentru toate palierele de
semnificaţie ale romanului. Stravos îi mai spune lui
Andrei că insula Ikaria, cea trecută pe hărţi e un surogat.
Provocat de Stavros, Andrei numeşte insula Noima.
Insula cu mai multe nume, Ombilicos ori Noima,
stă sub semnul neobişnuitului, al lui ceva de dincolo de
realitatea imediată, văzută. Clima ei uneori capricioasă,
cu zile însorite şi liniştite, care pe neaşteptate devin
înnourate, mohorâte, cu ploi şi vânt. Relieful: un platou
şi un munte sălbatic, cu păduri şi grădini, iar spre vârful
muntelui există o grădină nu ca toate grădinile: „era un
loc împrejmuit cu o vegetaţie extraordinar de bine
îngrijită, cu triluri de păsări şi pomi încărcaţi de fructe,
portocali, bananieri, lămâi, cu un izvor cu apă limpede,
rece, parcă tămăduitoare, un fel de fons signatus, după
cum grădina în întregime era un fel de hortus conclusus.
Cu alte cuvinte, trimiterea era clară şi transparentă:
grădina aceasta se voia un fel de paradis terestru, care
schiţează şi anunţă paradisul ceresc.”
Şi topografia micii aşezări umane are ceva aparte:
„Paralel cu ţărmul era strada principală […]. Casele,
aşezate mai toate în livezi […] cea mai înaltă
construcţie de aici se dovedea a fi turla bisericii, ce se
ridica spre cer cam pe la mijlocul aşezării […] biserica
se află aşezată în mijlocul unui patrulater configurat de
patru străzi, două câte două perpendiculare şi paralele,
iar punctul unde se înalţă ea, stabilit după calcule
geometrice, se găseşte exact în centrul localităţii, care se
fondase şi crescuse în jurul ei. În fundal, suprafaţa plană
a măruntei insule se termina brusc şi începea muntele:
un munte semeţ şi împădurit […]. Mi-a atras atenţia
relieful prin formele sale surprinzător de simetrice,
acum avui impresia, din punctul de unde priveam, că
piscul masivului muntos e aşezat chiar în mijlocul
insulei […] şi se găsea pe aceeaşi axă cu turla bisericii,
axă perpendiculară pe linia mării. Iar din pisc porneau
cele două laturi ale muntelui, într-o parte şi-n alta,
coborând treptat, în arcuri de cerc identice, până intrau
în mare, ca două braţe gigantice, care păreau să
cuprindă, să înlănţuie localitatea protejând-o.” Vârful
muntelui oferă privirii imensa panoramă a mării, care e
când liniştită şi albastră, scăldată de lumina soarelui,
când agitată şi întunecată … de tridentul lui Poseidon.
Descrierea insulei este parabola unei „cetăţi”
utopice, a nostalgiei după un rai pământean care ar fi
fost posibil dacă omul nu se lăsa stăpânit de rău.
A treia surpriză pe care o are Andrei este aflarea,
de la Stavros, de existenţa, pe un platou, aproape de
piscul muntelui, a unei Case de Odihnă. Aici sunt aduşi,
pentru tratament, bolnavi din întreaga Europă ortodoxă,
acea Europă care de curând s-a eliberat fizic de sub
regimul comunist criminal. Tratamentul nu este de ordin
medical, ci unul psihologic; locul canapelei lui Freud a
fost luat de Judecata de Apoi, iar completul de judecată
nu este cel absurd, kafkian, ci unul divin alias
conştiinţa. Surpriza lui Andrei este şi mai mare când,
însoţindu-l pe Stavros, supravizorul Sanatoriului, află că
acesta are un Pavilion Românesc. La sfârşitul vizitei,
Stavros îi propune lui Andrei să lucreze la Pavilionul
Românesc ca translator. Cu rămânerea ca translator la
Pavilionul Românesc începe ultima etapă a iniţierii lui
Andrei. Până aici a fost adus de domul primar Stavros.
Bolnavii români au sosit în trei serii. Primii veniţi
sunt: Dan Cosma – omul mutilat şi Tiberiul Bonar –
jurnalist; sosesc apoi: Angela Câmpean – ţărancă
bătrână, aproape surdă; scriitorul Cristian Lazăr; Petre
Mareş, marcantă personalitate publică; medicul Vlad
Popa, imigrat în Germania. Pe o vreme mohorâtă de
toamnă, cu vânt şi ploaie, „o maşină 4×4 de culoare gri
metalizat” a adus fraudulos, după cum se va dovedi, pe
ultimii pacienţi: Sanda Dobre, funcţionar ministerial
împortant; Ion-Dorel Stanciu, şeful unui puternic partid
apărut după binecunoscutele evenimente din decembrie
1989; Valeriu Manea, procuror cu lung stagiu comunist.
Pavilionul Românesc este o sinecdocă a ţării bolnave.
De la primul contact cu pacienţii Pavilionului,
Andrei le face o sumară, dar substanţială „fişă”. Acest
prim portret va fi completat cu noi aspecte observate în
urma discuţiilor ocazionale. Andrei se dovedeşte un fin
observator şi un iscusit portretist. Portretele sunt
construite pe relaţia aparenţă-esenţă. Se pare că în cazul
Sandei Dobre, a lui Ion-Dorel Stanciu şi Valeriu Manea
relaţia nu mai este necesară, deoarece în cazul lor
aparenţa este chiar esenţa. În portretizarea celor nouă
bolnavi români, Andrei se străduieşte să fie obiectiv şi
neutru. Dacă în cazul celor şase pacienţi vechi, portretul
e pus sub semnul încercării ajungerii la adevăr, în cazul
celor trei sosiţi ultimii, Andrei îşi exprimă aprecierea
direct şi subiectiv, care, la finalul „tratamentului”, se
dovedeşte a fi obiectivă. Discuţiile lui Andrei, tânăr în
ale vieţii, cu pacienţii Pavilionului, sunt adevărate lecţii
prin care descoperă lumea (românească) şi oamenii ei;
sunt lecţii despre bine şi rău.
Portretul personajului e realizat dintr-o dublă
perspectivă, în două momente temporale diferite,
mânuită cu succes de către romancier. Una este cea a lui
Andrei, martorul şi cronicarul evenimentelor de la
Sanatoriu. Cealaltă este a Comisiei Medicale, care, în
mod subtil, cere pacienţilor, ca pentru ora programată
pentru consult, să prezinte un eseu biografic. În fapt
sunt puşi să-şi dezvăluie boala de care suferă şi să şi-o
asume. Metoda aceasta de a mărturisi total, numită de
Comisie „terapie prin reamintire şi poveste”, este o
reuşită conlucrare între şedinţa de psihanaliză şi
conversaţia socratică.
În portretizarea personajelor, romancierul
urmează, aproape fără abatere, canonul realismului
clasic: cel care portretizează şi caracterizează personajul
este omniscient. Este firesc să procedeze aşa, deoarece,
după cum vom arăta mai încolo, În drum spre Ikaria nu
e un roman epic, în care personajele sunt lăsate libere să
acţioneze; e un roman reflexiv, o meditaţie filosofico-morală
şi religioasă despre om. Prin urmare, naratorul
nu este rapsod, ci un observator moral şi judecător.
Romanul nu are personaje în sensul consacrat al
termenului. Dacă restrângem romanul la galeria de
portrete, putem spune că este Sala Caracterelor din
Muzeul Lumii Contemporane. Iată portretele
personajelor pictate de Andrei înainte ca acestea să
treacă prin faţa Comisiei Medicale.
Cunoscutul jurnalist şi maestru de talk show-uri,
Tiberiu Bonar îl impresionează pe tânărul Andrei prin
carismă, intelectualitate şi retorică debordantă, prin
mintea sclipitoare şi memoria sclipitoare. E „un bărbat
în floarea vârstei […]. Şaten, nu prea înalt, dar foarte
chipeş […]. Arăta o vitalitate deosebită, încât n-am
înţeles, spune Andrei, ce caută unul ca el aici.”
„M-a şocat, spune Andrei despre Dan Cosma,
omul cu faţa mutilată, faţa sa […]. Numai ochii îi avea
luminoşi şi, parcă, senini împăcaţi.” Era „discret, foarte
puţin comunicabil […] lăsa impresia că nu doreşte
nimic şi nici nu aşteaptă nimic de la nimeni, că se
cunoaşte întru totul pe sine, cum cunoaşte şi lumea din
jur şi nu-şi face iluzii.” Are o aură de mister.
Pe Petre Mareş, personalitate culturală a
momentului, îl cunoaşte de la emisiunile TV. Îl
apreciază superlativ pentru acţiunile sale civice de mare
impact asupra oamenilor. Acum „arată ceva mai
îmbătrânit şi mai firav decât în fotografii şi în apariţiile
TV […] Era o mână de om şi doar ochii, care sclipeau
vii şi neliniştiţi, aminteau de cel de odinioară, care
intrase în conştiinţa publică.” Suferă de amnezie.
Cristian Lazăr se recomandă „autor de literatură”.
E „un bărbat care lasă impresia că nu vede ce e în jur şi
că are privirea aţintită spre interior, asupra lui însuşi.
Era mai degrabă slab cu o barbă cenuşie.” În discuţiile
cu Andrei, despre literatură, uneori savante, pledează
pentru un idealism ce se dizolvă în estetism.
Sanda Dobre, după cum o portretizează Andrei,
pare Satana în haine femeieşti. De la început îi este
antipatică. Sanda Dobre e „o femeie nu prea înaltă, dar,
după cum am putut vedea la prima vedere, cu forme
atrăgătoare, bine proporţionate şi un chip frumos.
Tânăra purta pantofi cu toc, geantă şi un pardesiu din
stofă fină, de aceeaşi culoare. Cu totul, ţinuta ei sărea în
ochi, fiind prea elegantă şi vădit nepotrivită în locul
acela, la ora aceea […] tânăra doamnă arăta prin toate
mişcările ei, până la cel mai mic gest, că e conştientă de
farmecul ei fizic”; „Avea o voce antipatică, stridentă,
prea subţire şi înaltă, care nu se armoniza defel cu
înfăţişarea ei atât de agreabilă.”
Şi faţă de Valeriu Manea şi Ion-Dorel Stanciu,
pictorul-portretist are aceeaşi atitudine de antipatie. În
ceea ce-l priveşte pe fostul procuror comunist, sunt
consemnate nopţile când e bântuit de coşmaruri. În
schimb, insistă asupra comportamentului lui Ion-Dorel
Stanciu față de ceilalţi „colegi” bolnavi, punând în
lumină aroganţa şi dispreţul faţă de cei din jur. Ochelarii
de „íntelectual” îi maschează ochii „mici şi vicleanstrălucitori”.
Portretul, în prima lui variantă, ascunde beteşugul
de care personajul suferă. O excepţie: în cazul Angelei
Câmpean, boala este la vedere, o boală a trupului.
Angela Câmpean e o femeie în vârstă, care se sprijină în
cârjă, aproape nu mai aude. E îmbrăcată precum ţăranca
ce îşi îmbracă straiele cele bune când merge undeva, în
afara satului ei. Sosită la Casa de Odihnă, prima ei
dorinţă „rostită frumos” către medicul Pavilionului a
fost să i se dea o alifie „care să-i mai aline durerile, căci
o dor îngrozitor încheieturile.”
Observaţiile asupra comportamentului şi a felului
de a vorbi al bolnavilor în faţa Comisiei Medicale,
coroborate cu observaţiile şi comentariile celor doi
profesori examinatori, conduc pe Andrei spre adevăratul
portret al personajului şi la descoperirea adevăratei boli/
adevăratelor bolilor de care suferă fiecare.
După ce îi cunoaşte biografia, Dan Cosma îi
apare lui Andrei într-o cu totul altă lumină: este omul
care şi-a asumat păcatul săvârşit: preacurvia (înşelarea
şi trădarea iubirii, a familiei, a respectului semenilor) şi
a dat dovadă de puterea de a-şi autoimpune penitenţa –
automutilarea, şi a luptat pentru redobândirea
conştiinţei.
Ascultându-i peroraţia retorică în faţa Comisiei,
Andrei cunoaşte pe adevăratul Tiberiu Bonar: omul fără
convingeri personale, care joacă diferite roluri; pe cel
făcut numai din vorbe şi sclipici de gesturi; omul care
nu crede în nimic, un ins gol pe dinăuntru; un mercenar
al ideilor.
În urma ascultării discuţiei Comisiei cu Petre
Mareş, un adevărat dialog socratic-psihanalitic, Andrei
înţelege că cel pe care îl admira şi preţuia, prin tot ceea
ce a făcut n-a urmărit decât să-şi ascundă crima vieţii:
fiind lider al partidului a propulsat la conducerea ţării,
cu toate că-i ştia caracterul şi pofta lui de putere, un ins
care a distrus ţara.
Sub vorbirea frumoasă, stilată şi plină de „idei”, a
lui Cristian Lazăr, descoperă pe scriitorul rupt de
realitate, de viaţă, de oameni, pe iubitorul de frumosul
steril.
După consult, pe Vlad Popa îl vede în lumina
crudă, neiertătoare a adevărului: marele păcat al trufiei.
Ascultând „spovedaniile Sandei Dobre, Valeriu
Manea şi Ion-Dorel Stanciu, Andrei găseşte motivele
care îi justifică repulsia pe care a avut-o de la prima
vedere faţă de ei.
Faţă de Angela Câmpean, şi în continuare, are
numai admiraţie şi respect.
Personajele supuse Judecăţii de Apoi aparţin
elitei intelectuale, politice, şi mass-mediei [din păcate
lipseşte cea economică, dar nu-i bai!]. Personajele
respective ar trebui să fie pentru societate modele de
urmat. Din păcate, după cum s-a văzut, ele se dovedesc
a fi producătoare şi purtătoare de Rău. La polul opus se
află doar bătrâna ţărancă Angela Câmpean, luptătoare
anticomunistă, alături de partizanii din Munţii Carpaţi.
Ea întruchipează România profundă, România cea
adevărată, care mereu a luptat, şi luptă, pentru Bine.
Bătrâna ţărancă e figura luminoasă a romanului. În
vecinătatea ei se situează Andrei şi Dan Cosma. Cele
mai odioase sunt Sanda Dobre, Ion-Dorel Stanciu şi
Valeriu Manea. Ei ilustrează faţa de distopie a
parabolei. Personajele scriitorului ilustrează o suită de
caractere a la La Bruyere. Ele reprezintă o tipologie
existenţială a vieţii între Bine şi Rău, Adevăr şi
Minciună, Eroism şi Laşitate, Altruism şi Egoism,
Sinceritate şi Prefăcătorie; sunt personaje reprezentative
pentru lumea de azi, postmodernă şi postumanistă.
Evenimentul aşteptat cu firească nerăbdare, cu
nelinişte şi emoţii, ascunse sau nu, este sosirea
Comisiei Medicale. Ea e formată din doi medici
profesori: Maxim şi Mic. Maxim era „uriaş şi gras, cu o
faţă bonomă, căruia nu-i puteai ghici vârsta”. Medicul
Mic „dimpotrivă, era mărunţel, distins, cu părul alb ca
neaua şi cu o mustaţă la fel, de dalbă, lăptoasă, cu ochi
vioi, parcă de veveriţă.” Acestea sunt portrete de
oameni! Cei doi se dovedesc desăvârşiţi profesional, dar
şi profunzi şi obiectivi… judecători. „Mare mi-a fost
mirarea, mărturiseşte Andrei, să constat că amândoi mi
s-au adresat în româneşte […]. Vorbeau o limbă română
ciudată. Corectă, şi gramatical, şi ca sens, însă fără
accent românesc […].”
Comisia Medicală nu e o simplă şi obişnuită
comisie medicală, care tratează bolile trupului, ci o
materializare a Înaltei Curţi de Judecată. Ea hotărăşte
care dintre bolnavii Pavilionului merită şi pot fi salvaţi
din lumea creată de Dumnezeu şi dăruită cu liberul
arbitru, dar pe care au transformat-o, supuşi Răului,
într-un labirint în care s-au închis nu numai pe ei însuşi,
ci l-au închis şi pe Dumnezeu.
Înainte de a începe tratarea pacienţilor, Comisia a
convocat la o şedinţă de lucru pe doctorul
Papadopoulos, şeful Pavilionului, pe sora Maria şi pe
Andrei, spre surprinderea lui, din moment ce cei doi
medici-profesori înţelegeau şi vorbeau româneşte, deci,
nu aveau nevoie de un translator. Au studiat dosarele
medicale ale bolnavilor. Aşa află Andrei boala fiecăruia,
şi că în majoritatea cazurilor situaţia lor era gravă: Dan
Cosma – cancer la pancreas; Tiberiu Bonar – plămân
perforat; Angela Câmpean – cancer la sân extins în tot
corpul; Cristian Lazăr – probleme cardiace; Petre Mareş
– boală neuro-degenerativă, Alzheimer; Vlad Popa –
diabet scăpat de sub control; procurorul Manea –
depresie severă; Ion-Dorel Stanciu – ciroză hepatică.
Din discuţii, Andrei mai află că toţi au şi alte boli în
afară de cea la vedere. A fost şi o excepţie,
consemnează Andrei în cronică: „N-am priceput de ce
suferă [Sanda Dobre], când i-au examinat fişa medicală,
profesorii s-au uitat unul la altul cu subînțeles, au surâs
cu neîncredere şi au evitat să spună ce beteşug are.”
Boala de care suferă se potriveşte fiecăruia ca o
mănuşă.
Pacienţilor li se comunică stadiul bolii şi li se cere
ca în timp de o săptămână să pregătească, pentru
consulaţia programată, un „eseu” cât mai cuprinzător, în
care să rememoreze principalele evenimente plăcute,
dar şi pe cele neplăcute, care le-au marcat viaţa. Această
terapie neconvenţională obligă pe bolnav să călătorească
înapoi în timp pentru a-şi (re)cunoaşte trecutul şi de a
şi-l asuma. Terapia la care e supus bolnavul este, de
fapt, spovedania cu care te înfăţişezi la Judecata de
Apoi. Unii o acceptă, asumându-şi în totalitate sau
parţial faptele săvârşite, alţii, cu o obedienţă şi cu
cinism obraznic, refuză asumarea păcatelor. Spovedania
este fotografia imprimată pe „cartea de identitate”,
portretul făcut de Andrei fiecărui pacient al
Pavilionului.
După ascultarea fiecăruia, Comisia îi comunică
concluzia ei, spusă direct, formulată în termeni direct
proporţionali cu gravitatea bolii.
Lui Dan Cosma, doctorul Mic, impresionat, i se
adresează repetând: „Mergeţi, mergeţi…!”; lui Petre
Mareş i se spune: „[…] în curând nu veţi mai avea un
trecut şi un om fără trecut nu mai există de fapt. Totul se
şterge, dispare de-a pururi, numai acea faptă, pe care aţi
fi dorit-o uitată, nu. Ea creşte, şi tot creşte, se face tot
mai mare în creierul dumneavoastră, de parcă ar fi un
far luminos ce luceşte în noapte şi care, oricât v-aţi
chinui, nu veţi izbuti să-l stingeţi niciodată.”; lui
Cristian Lazăr, profesorul Maxim, îi spune: „Aţi citat
chiar acel preţios adagiu înscris în pronaosul Templului
lui Apollo, <<Cunoaşte-te pe tine însuţi>>. Vă
reamintesc că tot acolo se mai află notat un dicton la fel
de important: >. Aici, aici ar fi
problema pe care sunt silit să v-o semnalez. Aţi ascultat
de primul sfat valoros, dar n-aţi ţinut seama de al doilea.
Ba, dimpotrivă. Excesul se pare că a făcut regula după
care v-aţi condus, încercând neîncetat să vă valorificaţi
la maximum potenţialul literar […]. V-aţi lăsat cotropit
de narcisism, de egocentrism şi v-aţi abandonat
himerelor […] aidoma acelei ambarcaţiuni este şi omul
care şi-a dezechilibrat viaţa: pierde, pierde, se scufundă!
[…] Iar noi, cu sincer regret, n-avem o soluţie pentru
dumneavoastră. Mulţumim…”; şi lui Vlad Popa,
profesorul Mic îi comunică franc concluzia consultaţiei:
„Domnule, regret, dar trebuie să vă spun că vă amăgiţi,
sunteţi pătruns de trufie ca de un cancer mai devastator
decât cancerul […]. O trufie fără margini. E drept, bine
camuflată şi ascunsă sub veşmântul modestiei […].
Aşadar, la capătul vieţii ce sunteţi, un învingător sau un
învins? Îmi pare sincer rău: un învins, un învins. Aţi
pierdut proba supremă, care e propria viaţă. Suferiţi de
trufie […] încântarea de sine.”; în mod subtil, Comisia îl
face pe Tiberiu Bonar să-şi întocmească propriul
rechizitoriu şi implicit sentinţa: „sunt versatil […],
histrionic […], am mai multe chipuri […], sunt în mai
multe feluri deodată.” Concluzia profesorului Mic: „cu
imensul nostru regret, vă confirmăm că soarta
dumneavoastră e pecetluită”; lui Ion-Dorel Stanciu „un
adevărat animal politic, profesorul Mic îi spune:
„Domnule Stanciu, fişa dumneavoastră medicală arată
clar, suferiţi de ciroză hepatică, în fază finală […] noi ne
declarăm în cazul dumneavoastră n-avem soluţii. […]
şederea dumneavoastră în Casa de Sănătate este în van
[…]. Nu vă putem tămădui. Căutaţi în altă parte […].
Aici nu e locul dumneavoastră, regret.”; Profesorul
Maxim, interogându-l pe fostul procuror comunist
Valeriu Manea, îi prezintă un rechizitoriu cu o mulţime
de capete de acuzare, ca în final să-i spună că sufletul şi
mintea îi sunt de nevindecat: „Da, da, domnule Manea,
totdeauna aşa se întâmplă: soseşte o zi a plăţii pentru
toate ticăloşiile, iar plata nu e aceea pe care ne-o
imaginăm noi, ci aceea pe care o stabileşte cineva mai
presus de ce e pământesc. Cam atât, cam atât, domnule
Manea.”; concluzia audierii Sandei Dobre, amplă, pe
măsura bolii acesteia, e rostită de profesorul Maxim:
„[…] suferiţi de o gravă tulburare obsesiv-compulsivă.
Raportarea la realitate vă este afectată. Suferiţi şi de
ceea ce se cheamă personalitate multiplă.[…] pentru
toate aceste motive, ca şi pentru amoralismul
dumneavoastră, pentru uşurinţa cu care furaţi, minţiţi,
înşelaţi, şi, în fond, cu care alegeţi să practicaţi răul, ne
declinăm orice capacitate de a influenţa în bine starea
dumneavoastră de sănătate. […] Nu, nu suntem capabili
şi nici dispuşi să vă ajutăm. Într-adevăr am făcut o mare
greşeală atunci când am cedat şi v-am acceptat aici.
Locul dumneavoastră nu e aici. Vom fi fericiţi când veţi
părăsi insula.”; după ascultarea cu atenţie a depoziţiei
Angelei Câmpean, din care reiese că şi-a trăit viaţa în
adevăr şi cu adevărat, profesorul Maxim i se adresează
cu respect: „Mergeţi, mergeţi doamnă, v-am obosit
destul, ne cerem scuze.”
Dintre personajele, al căror verdict a fost drastic,
doar unul încearcă o inutilă salvare. Acesta este Tiberiu
Bonar, care pleacă să escaladeze vârful muntelui pe un
traseu foarte dificil. Nu reuşeşte. Se prăbuşeşte într-o
râpă. Starea lui e mai rea decât se credea. Este nevoie
de transfuzie. Au donat sânge Andrei, Dan Cosma,
Cristian Lazăr, Vlad Popa. Tiberiu Bonar e transportat
cu elicopterul la un spital mare, cu speranţa, rostită de
Andrei: „Poate, totuşi, va scăpa.”
Fiind martor al spovedaniilor, Andrei are
revelaţia destinului, a condiţiei umane, finite,
vulnerabile şi precare, pândită şi subminată de boli
ştiute şi neştiute provocate de rău. Tânărul blogger
înţelege că salvarea nu poate fi decât asumarea
conştientă a responsabilităţii. În aceste revelaţii ale lui
Andrei stă miza filosofico-morală a romanului-parabolă.
La sfârşitul „audierilor”, Andrei are parte de o
ultimă surpriză. Vrând să părăsească cabinetul, îl aude
pe profesorul Mic adresându-i-se: „- Andrei, dacă tot
şi-au depănat aici amintirile, pacienţii, fără excepţie, ar
trebui să te ascultăm şi pe tine. Ce zici? Noi găsim că
aşa se cade, că aşa e bine!”. Profesorii l-au ascultat „cu
atenţie şi cu exagerată bunăvoinţă”, iar la sfârşit,
profesorul Maxim i-a spus: „- Mulţumim, Andrei,
mulţumim. Nu, natura umană nu e totdeauna
dezamăgitoare. Convingerea noastră este că te judeci cu
prea multă severitate şi greşeşti.” Doctorul
Papadopoulos îi comunică că suferă de o malformaţie la
inimă. Din învăţăcel, narator şi cronicar al lumii prin
care trece şi pe care, astfel,o cunoaşte, Andrei este şi
pacient, care află ce posibile boli îl pândesc şi pe el, cea
mai periculoasă fiind cea de inimă.
Şederea la Pavilionul Românesc din cadrul Casei
de Sănătate se încheie cu prânzul festiv prin care se
celebrează Crăciunul. Fiecare pacient participă şi se
manifestă conform chipului său.
A doua zi, toţi pacienţii au fost convocaţi în faţa
Comisiei Medicale pentru a li se comunica sentinţa
definitivă. Luând foaia de hârtie pregătită, profesorul
Maxim citi: „- Aşadar, comisia noastră a hotărât şi vă
anunţă următoarele: avem soluţii pentru trei dintre
dumneavoastră. Ceilalţi, regretăm, nu se înscriu în
cadrul nostru de capabilitate şi se vor întoarce în ţară
[…] doar trei dintre dumneavoastră […] au îndeplinit
criteriile. Pe ei îi vom lua cu noi, îi vom transporta la
centrul de unde venim. Aceştia sunt: doamna Angela
Câmpean, domnul Dan Cosma şi domnul Andrei
Gotea.”
Aşteptând plecarea pe calea aerului spre Centrul,
menţionat de Comisie, Andrei coboară în mica localitate
pentru a se revedea cu prietenul său, domnul Stavros.
Până la întâlnirea cu el, merge pe plajă. Gândul la boala
lui, căldura şi lumina, şi oboseala acumulată în
săptămâna audierii bolnavilor, îl adorm. Şi doarme
buştean.
Aici, romanul se încheie.
Ajunşi aici cu comentariul, putem glosa puţin pe
marginea problematicii romanului. Pe fond, În drum
spre Ikaria este un roman realist, putem spune chiar
politic. Bine ancorat în realitate, în realitatea de azi,
autorul nu practică, după o expresie dragă cronicarilor
literari, un realism la firul ierbii, de un ego gonflabil,
adică minor, reportericesc, de simplă descriere de medii.
Realismul romanului e unul de reflecţie filosoficomorală
şi religioasă. Fiecare eveniment, fiecare
biografie din care e construit scenariul epic este o mică
parabolă, toate vărsându-se în marea parabolă –
romanul. E evident pattern-ul parabolelor lui Iisus. În
drum spre Ikaria e o parabolă despre iubire, adevăr,
sinceritate şi dăruire, despre durere, boală, suferinţă şi
moarte, despre greşeli, cu voie (mai ales) sau fără de
voie, despre timpul scurs ireversibil şi viaţa care ajunge
la capăt ca o lumânare care arde de tot; despre Binele şi
Răul care sălăşluiesc în om. E o parabolă despre
condiţia umană; despre omul înfrânt de istorie, însă de o
istorie făcută de el, cel care şi-a părăsit conştiinţa şi
sufletul, devenit din această cauză incapabil să discearnă
între Bine şi Rău. Această omniprezenţă a răului în om
şi în lume inculcă ideea de pesimism. Însă romanul-parabolă
nu este pesimist, deoarece, precum tragedia,
oferă o lecţie despre confruntarea cu limita. Fiind un
roman, deopotrivă, filosofic, religios şi moral, îmbrăcat
în haina parabolei, deci reflexiv, putem extrage din
textul său o serie de ziceri. Dacă sunt scoase din context
ele îşi pot pierde înţelesul şi frumuseţea, devenind nişte
vorbe comune. Aceste ziceri sunt distribuite anumitor
personaje: „Dumnezeu, numai Dumnezeu poate ierta”
(Angela Câmpean); „Moartea nu reprezintă o opţiune,
fiindcă moartea înseamnă eliberare, uşurare. Înseamnă
îngăduinţă, nu pedeapsă.”; „Tocmai, fiindcă am ratat
locuirea, de aceea desenez locuinţe, caut forma ideală de
locuire” (Dan Cosma); „nu trebuie să ne minţim şi să ne
facem iluzii” (Petre Mareş); „Nici o viaţă de om nu este
modestă, neînsemnată. Toate biografiile sunt preţioase
şi au măreţia lor, chiar şi atunci când par umile”
(profesorul Mic); „Oamenii nu sunt ceea ce sunt, ci sunt
ceea ce ascund”; „un om fără trecut nu mai există de
fapt” (profesorul Mic); „Dacă te simţi peste tot acasă e
ca şi când n-ai avea de fapt o casă” (Andrei).
Spuneam că În drum spre Ikaria e un roman
politic cu multe referiri la situaţia social-politică a
societăţii de azi. Spre exemplu, referindu-se la greva
personalului navigabil al aeroportului din Atena, care îi
deturnează călătoria, Andrei cugetă: „[…] în ultimii ani,
toată lumea e mereu nemulţumită, toţi se ceartă cu toţi,
nimeni nu cedează şi, deci, nu sunt capabili să ajungă la
vreo înţelegere. E o criză fără sfârşit şi nu poţi avea
măcar un dram de predictibilitate.” Altfel spus, Andrei,
naratorul din roman, descoperă boala societăţii de azi.
Într-o discuţie cu Dan Cosma sunt puse sub lupă:
televiziunile, mass-media, „fabrici de visări”, care dau
oamenilor spre „înghiţire hapuri” – basme. În câteva
momente ale naraţiunii este adusă în prim-plan situaţia
din ţară (vizita Nornei în România –p.51-53; discuţia lui
Andrei cu Irina despre situaţia din ţările lor în care
politicienii „ticăloşi”, „corupţi” au jefuit ţara – (p.73-
74); „spovedaniile” celor nouă pacienţi din Pavilionul
Românesc sunt tot atâtea faţete ale ticăloşiilor din ţară.
Ne amintim cum încheie Stavros prezentarea insulei.
Conştiinţa lui Andrei receptează spusele lui Stavros cu
gândul la ţara lui. În proiectul său de viaţă – Binele, şi în
călătoriile sale şi-a fixat un punct fix, un punct de
sprijin: „Bucureşti, România cu tot amarul său, cu toată
melancolia şi zădărniciile sale. Am ales să părăsesc
Canada confortabilă şi să mă întorc în ţara natală, în
pofida atâtor lipsuri ale sale […] o ţară unde sunt atâtea
de reparat, de îndreptat, o ţară unde există multă sărăcie
şi suferinţă. […] Locul acesta este pentru mine casa
[s.n.-I.P.], patria. Nu pot şi nici nu vreau să şterg din
AND-ul meu condiţia de român. Cu cât e mai precară,
cu atât caut să mi-o asum mai apăsat.” Acesta este
mesajul lui Andrei către toţi românii.
Gabriel Chifu şi-a construit romanul pe un
scenariu de mit, motivul este călătoria, iar orice
călătorie presupune evenimente, fapte, adică obstacole,
probe pe care trebuie să le treci. Prin urmare, călătoria e
iniţiere şi cunoaştere. Discursul epic e straşnic construit
şi supravegheat, este când realist obiectiv, când
colocvial, când, după situaţia narativă, tehnicist. Cele 43
de capitole, scurte, dar dense, cu titluri care rezumă
secvenţa narativă, au deschidere spre semnificaţiile de
dincolo de litera scrisă. Ele se pliază pe etapele
scenariului mitic. Prima parte (cap. 1-12) este despre
călătoria tânărului Andrei („novicele”, adică Făt-Frumos
din basmul popular) cu micul şi vechiul vas Nostos spre
insula Ikaria. Defecţiunea tehnică suferită de micul
vapor determină acostarea pe o mică insulă,
nemenţionată pe nici o hartă. În cele trei zile de
aşteptare a reparaţiei, Andrei, cu ajutorul primarului
insulei, cunoaşte şi faţa văzută, şi faţa nevăzută a
insulei, află legenda ei. Cunoaşte şi pe cei veniţi la Casa
de Sănătate. La propunerea lui Stavros, Andrei rămâne
aici ca translator (cap. 13-24). În capitolele 25-41 se
relatează sosirea Comisiei Medicale şi desfăşurarea
„consultului” celor nouă români aflaţi în Pavilion. În
aceste capitole, scenariul mitic dezvăluie caracterul de
parabolă al romanului. Capitolul 42 este sfârşitul
romanului, al poveştii spusă de Andrei. Desigur
gruparea capitolelor este relativă, deoarece conţinutul
unor capitole, chiar aflate la distanţă, se interferează.
Textul conţine o serie de semne şi simboluri: micul şi
vechiul vas cu care călătoreşte Andrei se numeşte
Nostos; însăşi insula, numită Ombilicos/Noima, cu
însuşirile sale neobişnuite, este un simbol; de asemenea
numele personajelor au rezonanţe simbolo-mitice
(Andrei, Angela, Bonar), chiar şi cele banal-comune.
Capitolul 43 este marea surpriză a romanului.
„Trezindu-se” din somnul profund, ascuns după un
dâmb de nisip, Andrei vede, nu departe, pe plajă două
fiinţe. Le cercetează cu privirea şi, mirat şi nedumerit,
constată: „Cei doi erau şi nu erau ei. Profesorul Maxim
şi profesorul Mic.” Privindu-i cu atenţie observă că
amândoi „parcă întineriseră miraculos”, parcă s-au
întors în timp „la vârsta de douăzeci de ani, cu trupurile
tinere şi curate.” Pe măsură ce îi privea, uimirea şi
nedumerirea lui Andrei creştea deoarece vede că cei doi
„erau înconjuraţi de o lumină orbitoare, mai intensă
decât lumina soarelui şi care parcă izvora din ei şi se
răspândea în preajmă […]. Cei doi aveau nimb. Dar, şi
mai izbitor, amândoi erau înzestraţi cu nişte aripi
enorme, albe, pe care le purtau cu graţie, ca şi când ar fi
fost ceva normal. […] Semănau teribil cu nişte arătări
cereşti […]. Curând, cele două fiinţe chiar şi-au deschis
larg aripile şi s-au ridicat în văzduh, pierzându-se după
stâncile care intrau în apa mării.” Andrei visează sau e
treaz?!
Acest al doilea final al romanului are menirea să
desăvârşească parabola şi să-i dezlege înţelesul ei de
Judecată de Apoi.
Lexicul şi structura sintactică a textului sunt
mânuite cu dexteritate. Limbajul prezintă două registre:
cel literal şi cel al semnificaţiilor de dincolo de literă,
realizat prin simboluri, metafore, prin cuvinte cu dublu
înţeles, prin aluzii mitologice. Limbajul (vezi
„spovedaniile”) şi stilul (vezi portretele personajelor
făcute de Andrei, exprimarea celor doi profesorimedici)
sunt perfect mulate pe viaţa şi caracterul
personajelor, de parcă scriitorul ar vrea să confirme
spusa lui Buffon: „Le style c’est homme”.
Romanul În drum spre Ikaria îl consider superior
celor precedente (Punct şi de la capăt şi Ploaia de 360
de zile). În mod sigur, În drum spre Ikaria va fi nu
numai nominalizat pentru „romanul anului”, ci şi …

Distribuie: