Literadura nr. 17 (2)

Şerban CODRIN

OMAGIU PIETRICELEI DIN PANTOF

Nicio aluzie la Malraux, sunt pe calea regală să mă iubească o fată, cea mai frumoasă fată
din lumea cea mai frumoasă, însă din vina unei pietricele în pantof, întotdeauna apare
un potrivnic al gesturilor generoase, mă poticnesc şi-mi târâi cu îngrijorare piciorul,
prilej să-i par celei mai frumoase fete din lumea frumoasă un jalnic, cel mai jalnic,
neajutoratul neajutoraţilor, decăzutul decăzuţilor şi al şchiopilor.
Merg pe o stradă fără nume într-un oraş străin, când o pietricică îmi atrage atenţia că strada
are nume binecunoscut şi oraşul mi-e foarte familiar, o împletitură de Căuşului, Laviţei,
Matca-veche, Clopotarului, Fundătura-liliacului, câtă vreme intrusa din pantof îmi
încearcă răbdarea cu aceeaşi intensitate a scrâşnetelor de acasă sau cu aceeaşi lipsă de
înţelegere între viaţa de zi cu zi şi ziua de viaţă cu viaţă.
Nu vreau să ştiu de unde mă întorc, nici Dante nu s-a grăbit să-şi recunoască revenirea din
Infern şi mai departe, oricât i-or fi fost obrajii de afumaţi, ori încotro mă îndrept, când o
pietricică mă trezeşte la realitatea din pantof; fără să înţeleg, ridic din umeri, fac pe
inocentul, mă prefac nedumerit ce censuri şi contrasensuri o fi având astfel numitul
concept filozofic în vremuri din cale afară de ireale.
În drumul prea lung spre casa de rugăciuni, o pietricică mă îndeamnă să meditez la pantofi, ce
altă bună treabă are Dumnezeu: chiar nu simte nevoia de prezenţa mea într-un loc
anume, până unde răzbat babele după aghiazmă, tămâie şi lumina învierii, sau ahtiaţii
bine încălţaţi şi înnodaţi la şireturi, să se remarce cât mai personal, cu îngenuncheri şi
târâşuri şi mătănii, dinaintea odăjdiilor pe umerii câtorva mărunţi funcţionari pământeşti,
cu mitre şi icoane şi moaşte, în dependinţele unui Tron peste sori şi stele.

OMAGIU LUI CARL SANDBURG

Locuitor al mării, te întâlneşti cu munţii de mai multe ori
în viaţă, sau niciodată, ceea ce contează este dilema
dacă munţii s-or fi bucurând să te primească,
Iar marea, marea nervoasă, marea proslăvită, dacă s-o fi
simţind ofensată de posibilul refuz, marea niciodată
huiduită;
Migraţia marilor nouri albi se repetă noapte şi zi, numai
pribegia turmelor de bizoni pe înfloritele ori numai
nisipoasele prerii s-a întrerupt din vina celor mai
lacomi, în costume de călătorie
Şi vanitate, purtători de revolvere la şold, ochitori
şi măcelari de pompoasă elită;
Râsul mândru, sănătos şi grosolan, cu înjurături la fel
de grosolane şi mândre, al tăietorilor de porci,
strigătele împletitorilor de căi ferate, îndârjirea
mecanicilor de locomotive lustruite şi înecate
în fum şi aburi, scrâşnetul din dinţi al asudaţilor
luptători în fabrici cu barosul, pumnii puternici
şi sudorile învingătorilor şi învinşilor, la box
şi trântă, la poker, la golit pahare cu wisky, zguduie
oraşele cu vitrine sulemenite, încuiatele porţi
de închisori, îndărătul cărora se ocultează rituri
Ale noului altar democratic de sacrificiu, scaunul
electric;
Liniştea vilei de piatră se înconjoară preventiv
cu cele mai împletite suliţe de oţel, dincolo
de grilaje să nu răzbească niciun coşmar;
nicio răsuflare ieşită din ţâţâni a viscolului;
nici morţii războaielor mondiale; nici
bandiţii nestingheriţi; nici spectrele foamei;
nici iarba, stăpânitoarea, omnipotenta
Şi uzurpatoarea fiinţă supremă;
Mândri de câte fărădelegi au clădit şi de cât
întuneric au adâncit, în ajun de nelegiuiri
mai cuprinzătoare şi de întuneric mai pustiitor,
bravii oameni cu mâinile muncite agită cozi
fluturându-şi în pumnii mici, tăcuţi, îndârjiţi,
Drapelele cu agitaţia rufelor întinse la uscat, imaculate;
Cântecul Pământului nu-i pentru gura barzilor şi al
chitarelor de lemn; după ce roua dimineţilor
şi năduşelile se înalţă la ceruri, ale mărilor
şi oceanelor, îl psalmodiază ploi puse pe treabă,
gravitaţional, să o ia la vale, astfel se alină durerile
marilor însetaţi; se purifică oboselile planetei;
izvoarele se moşesc de unele singure în păduri,
în fântâni, şi felurile de seminţe pentru alte
Şi alte mereu roditoare, mereu dramatice începuturi;
Locuitor al munţilor, te întâlneşti cu marea de mai
multe ori în viaţă, sau niciodată, ceea ce dăinuie
cu dărnicie este îndoiala
Dacă marea se învoieşte să te întâmpine.
(10 mai 2020)

Florentin POPESCU

Oameni și locuri din Buzăul de
altădată (XIII)

Profesorii de la Liceul „B.P. Hasdeu” (VIII)
rin anii 1963-1964 Buzăul era încă un
târg de provincie, cu industrie puţină şi
în general cu o pondere mică în
economia regiunii Ploieşti, din care făcea parte
din punct de vedere administrativ.
Poate că de aceea (şi nu numai de aceea)
cele câteva mari licee din oraş („Eminescu”,
„Hasdeu”, Şcoala pedagogică) erau puncte de
reper în viaţa localităţii. Mă gândesc la o
tradiţie care mai târziu s-a pierdut pentru
totdeauna: aceea ca în vară, după examenele
de absolvire proaspeţii şi fericiţii posesori de
diplome de maturitate (echivalentele celor de
bacalaureat de azi) să se fotografieze cu
directorul şcolii şi cu diriginţii lor, mai apoi
fotografiile, fiind orânduite pe un mare panou,
să se expună într-una din vitrinele magazinelor
din centrul urbei.
Se înţelege aproape de la sine cât de
mândri eram noi absolvenţii de câte ori
poposeam în faţa vitrinelor cu pricina, dar mai
ales ce bucuroşi erau părinţii când îşi priveau
odraslele, cu poză, cu nume şi cu indicaţia
clasei în care au învăţat.
Existau, cred, toate motivele ca şi
profesorii care-şi irosiseră nervii, răbdarea şi
priceperea lor de dascăli cu elevii să trăiască
momente de satisfacţie. Şi le trăiau, chiar dacă
şi asta le intrase de multă vreme în rutină.
Pe atunci nu realizam cât de bine, de
frumos şi de important ar fi fost să-mi procur o
fotografie cu panoul promoţiei mele. Dacă aş
fi avut-o, azi mi-ar fi fost mult mai lesne să-mi
amintesc figurile profesorilor şi colegilor pe
care încerc să le luminez evocându-le după
mai bine de jumătate de secol.
Au existat (şi există încă, cel puţin în
memoria mea) figuri de profesori care şi-au
lăsat o amprentă de neuitat în minte şi în
suflet.
Una din ele este d-na Victoria Moisoiu,
profesoară de biologie, pe care am avut-o şi
dirigintă – dacă nu cumva mă înşel, prin clasa
a IX-a sau a X-a, o persoană cu o
individualitate pregnantă, apreciată de colegii
de cancelarie şi aş spune, fără teama exagerării,
iubită de elevi.
Lecţiile pe care ni le preda erau aşteptate
cu plăcere de noi toţi, pentru că erau
„pigmentate”, cu scheme, desene, grafice şi
multe alte elemente, „aşezate” cu grijă pe tablă
şi prezentate cu pasiune, ca şi cum ar fi fost
pentru prima oară când o făcea, deşi preda la
„Hasdeu” de câţiva ani buni.
Am crezut întotdeauna (şi mai cred şi
azi!) că un bun diriginte de clasă trebuie să
manifeste, pe cât poate, o empatie faţă de
elevii ei. Cu alte cuvinte să-i înţeleagă, să
încerce să prindă lungimea de undă a
gândurilor şi sentimentelor învăţăceilor. Lucru
necesar în mod special în cazul elevilor mai
mari, din clasele terminale ale liceului, când
adolescenţa şi tinereţea ridică probleme specifice,
nu totdeauna simple şi uşoare, cum de
altfel o spun toţi psihologii şi pedagogii de
profesie.
D-na Victoria Moisoiu întrunea toate
calităţile astea şi altele încă, fapt pentru care
ne devenise nu numai un simplu profesor şi o
dirigintă oarecare, ci şi un confident, căruia te
puteai adresa fără teama că „secretele” tale vor
fi aflate şi de alţii.
Pe scurt, deţinea ceea ce putem numi
talentul „lucrului” cu elevii, dincolo de catalog
şi de obligaţiile didactice, cotidiene ori
săptămânale.
Habar n-aveam pe atunci că diriginta
noastră avusese până la venirea în Liceul „B.P.
Hasdeu” o viaţă nu tocmai uşoară. Am aflat
asta mult mai târziu, abia în 2007, când,
participând la festivităţile legate de aniversarea
a 140 de ani de la înfiinţarea şcolii dl. profesor
Radu M. Calcan mi-a dăruit monografia liceului,
din care desprind aci scurtul portret făcut
fostei şi dragei noastre diriginte de odinioară.
„S-a născut la Soroca, în Republica
Moldova, în 1924, de unde s-a refugiat în anul
1940, în urma raptului sovietic. A absolvit
Facultatea de Ştiinţe Naturale din cadru
Universităţii Cluj-Napoca în anul 1948. După
absolvirea facultăţii îşi urmează soţul,
Gheorghe Moisoiu, de profesie inginer
agronom, lucrând ca tehnician hortiviticol la
Secţia Agricolă a fostului raion Beceni, din
fosta regiune Ploieşti. Funcţionează apoi ca
profesoară de biologie la Grupul Şcolar
Agricol din Şimleu Silvaniei, unde soţul a fost
transferat cu serviciul. Aici a funcţionat în
perioada 1952-1958. Din anul 1958 se
transferă cu familia la Buzău şi este încadrată
profesoară de biologie la Liceul „B.P.
Hasdeu”, unde va funcţiona până la pensionare,
în anul 1981. A fost un cadru didactic
pasionat de profesia sa, bine pregătit profesional
şi foarte apropiată de elevi.”.
Perfect adevărat! o confirmă, după atâta
vreme şi subsemnatul.
Dacă pe d-na Victoria Moisoiu, femeie
energică, apropiată de elevi şi înţelegătoare cu
ei până la Dumnezeu, o puteai considera, cu
puţine şi neînsemnate amendamente, o
adolescentă oarecum întârziată (poate de aici şi
liantul sufletesc dintre ea şi liceeni), pe o altă
doamnă, dirigintă şi d-sa, pare-mi-se în chiar
ultima clasă a umaniştilor (am prins perioada
în care liceul avea clase de „real” şi clase de
„umanistică”),Virginia Paraschiv aş considerao
acum, din perspectiva amintirii, o bunicuţă
grijulie până la amănunt cu fiecare dintre noi.
Venise în Buzău din Moldova şi avea toate
datele comportamentale ale unui conaţional
din această parte de ţară: calm, răbdare,
înţelegere, predispoziţie la dialog, un anume
împăciuitorism etc. etc.
Absolvise secţia de Geografie a
Facultăţii de Ştiinţe din Cluj-Napoca şi, zice
dl. Radu M. Calcan în cartea amintită „a
funcţionat ca profesoară de geografie la Liceul
nr. 2 din Bacău, Şcoala Urbană de Gospodărie
Bacău, Şcoala Profesională de Fete din
Râmnicu Sărat, iar din anul 1950 s-a transferat
la Buzău. Aici a funcţionat la diferite şcoli
elementare, până în 1960, când s-a fixat la
Liceul „B.P. Hasdeu”, unde a funcţionat până
în 1965, când s-a pensionat. A contat ca bună
profesoară, posedând o profundă sensibilitate,
încât în fiecare clipă realele sale însuşiri de
pedagog, îmbinate cu o bogată cultură
generală şi cu o exemplară conştiinciozitate,
erau puse în valoare. Lecţiile sale erau
minuţios documentate, exemplificate cu descrieri
impresionante. Avea şi un talent
deosebit în organizarea unor activităţi
culturale.”.
Mă opresc la această din urmă afirmaţie
şi mă simt chemat s-o argumentez şi eu cu un
exemplu.
D-na Virginia Paraschiv avea, probabil,
nostalgia unei profesii ceva mai aparte – aceea
de regizor, pe care cred că mai demult, în
tinereţe, o visase, fără a îndrăzni să facă ceva
să şi-o apropie. Altfel nu-mi pot explica
pasiunea şi plăcerea cu care a alcătuit o
formaţie de teatru de amatori, formată la
început din elevi de la „Hasdeu” şi mai apoi
cuprinzând, dacă nu cumva mă înşeală
memoria, şi unul sau doi colegi de la celălalt
mare liceu buzoian „Eminescu”.
Avea simţul măsurii şi al realităţii şi nu
se hazarda să „pună în scenă”, cum se zice în
limbajul teatral, piese mari, cu texte
pretenţioase din clasici ai geniului de la noi
sau de aiurea. Nu. Alegea piese de lungime
medie, de actualitate (actualitatea socialpolitică
de atunci, fiindcă probabil aşa i se
cerea), descoperite prin revistele culturale cu
tiraje de masă, adresate formaţiilor de amatori
(parcă „Îndrumătorul cultural” se numea o
publicaţie din acea vreme), texte scrise „la
comandă socială” de Nicuţă Tănase, Octav
Pancu-Iaşi, Nicolae Tăutu şi alţi autori la
modă. Atenţia cu care ne sfătuia să rostim o
replică sau alta, mişcarea de scenă şi toate
celelalte urmărite îndeaproape, corectate pe
alocuri, o recomandau pe diriginta noastră şi
ca pe un om de teatru remarcabil. A fost o
fericire şi pentru d-sa şi pentru noi când am
prezentat o astfel de piesă pe o scenă
orăşenească (parcă în clădirea din spatele
Bibliotecii judeţene de azi, acolo unde era o
sală de spectacol mai nouă; toate celelalte, de
azi, nu existau la acea oră nici măcar în
proiect).
În toamna lui 2019, când am fost rugat
să prezint, la Târgul de carte Gaudeamus un
volum de teatru pentru copii, scris de o
profesoară, mi-am amintit de „regizoarea”
noastră din liceu şi de o replică, nu mai ştiu
din ce piesă în care „un coleg de platou”, cum
se zice azi, rostea o replică ce suna cam aşa:
„Mi-e o foame de lup. Hai copii la masă!”. Am
repetat-o cu voce tare şi în faţa elevilor
prezenţi la lansarea cu pricina şi cu toţii s-au
amuzat.
Oare astăzi vor mai fi fiind profesori atât
de entuziaşti ca d-na Virginia Paraschiv?
Şi dacă vor fi existând oare cel fel de
piese pun ei în scenă în epoca tabletelor şi a
Internetului?

Mihaela Roxana Boboc

lăsați-mi copila să doarmă

În toiul verii
copila mea tremură necontrolat
o iau în brațe într-o singură suflare
lăsați-mi copila să doarmă
cât timp scriu și golesc plămânii de ultima
urmă de frică
e noapte
maica stă în genunchi și plânge
copacii privesc înăuntru cu gâturile strâmbe
întorc ceasul,
Doamne,
înspre propria nebunie –
Iartă-mă că merg desculță
prin cioburi de poem
când plouă pe obraz
îngerul șterge vina
de a te iubi înainte
lăsați-mi copila să doarmă
în toiul verii
plouă
cu cioburi de poem.

Dumitru Zamfira-Pasajul Scărilor, Sibiu

Tudor CICU

ne-am scris o vreme sub ghilotina ploilor

cât de asemănătoare ne erau cuvintele
ca niște năluci chemând bezna de plumb
să ne scriem povestea spuneai –
tu la umbra mestecenilor care aveau ceva
din ochi, părul și gura ta…
dar uite aici,
eu sunt cu păsările înșirate pe sârmă
cu doi cai sălbatici abia ieșiți din mare
ce pasc pe o mare felie de cer albastru
scrisorile tale
și aș putea să cutreier ca un șoim rănit
distanțele
care mă despart de tine
sub acest eșafod al ploii, viclean și luminos.
spune-mi doar că ești bine
că dialogul cu cerul
presupune și larma care a stârnit această
vânătoare
peste vâslașii prizonieri în corăbii,
peste turnul de far unde stau închis
de unul singur și mă tem
că mă va acoperi cu iarbă de mare poemul
acesta
mereu în așteptare;
cât să nu trezească din somn meduzele abia
scoase la mal
asemeni unei cobre aflate la pândă
în labirintul multor umbre
și e de-ajuns să privești prin fereastră
cum marea nu-și găsește liniștea să-ți răspund

Ion CALOTĂ

the pets of the poets

.mi-am luat şi eu
o plantă de companie
un ficus atent
la tot ce-i spun
.azi dimineaţă
l-am plimbat
prin garnizoana poeziei
printre clădiri în carantină
cu pereţi în depresie
.mergeam pe stradă
în rând cu norii
mă scufundam în asfaltul încins
)până la buric
)până la gât
mă purtam ca un vânător alungat
lăsând semne ++
pe fiecare gard
ca un suspect
de poemovirus

mi-am împăiat singurătatea

.am trecut prin ziua asta
{{prin teritoriul molimei}}
ca printr-un tunel
care mă izolează
de toate amintirile
ca printr-o răzătoare
.am simţit că timpul
]este singur[
.imaginează-ţi lumea
văzută prin interiorul ei
în miezurile ei de vise
în apa coronacronică
prin care se evaporă
păpuşile fluturilor
.cândva lumea era mult mai mică
lipită de microscoape
precum înaltpreapoetica mea
sinceritate transpirată
.mi-am împăiat singurătatea
şi acum o pot admira
de la distanţă
ca pe un suvenir
.şi citesc şi stau şi ascult
şi îmbătrânesc^^

lumea sălbatică urbană

.melancoliile acoperă fotografia ta
#online
cu o membrană febrilă
cu liniştea agonizând pe pereţi
.deposedată de voci
pulbere transparentă
prelungind inutilitatea pielii
prinsă în capcana vizetei
a aerului halucinogen
.toate privirile se scurg prin ochiul
care volatilizează
trupurile noastre de sticlă
prin papilele care se desfac
prin liniştea care sapă şanţuri
paralizând zăpezile sinucigaşe
.creierul nostru golit
duce în mâini sacrificiul
cu absenţa orientată
către fiecare cuib de cicatrice
din lumea sălbatică
urbană

liniştea amplificată

.te simt ca pe un bombardament subteran
te văd în cana din care îmi guşti cafeaua
în eşarfa pe care o mângâi dimineaţa
dându-i un nume
în rândunicile care ciugulesc din vinul
pe care îl împărţim în douăsprezece părţi
în somnul lung al soarelui
şi în cireşele ucigaşe
.tu nu mai eşti doar un fragment
ci întregul acestei vieţi
.trupul gol al cafetierei
are mirosul tău subţiat
de ochiul confiscat al dimineţii
.scheletul ei discret
e legat la mecanismul coapselor
o plăcere dizgraţioasă
@sfixiată
.degetele tremură
şopârle pe trăgaciul plăcerilor
.aşa se derulează mişcările zaţului
prin liniştea amplificată
investită în tâmple
în maxilare suprapuse
peste corpurile noastre
dezizolate