Spații culturale nr. 70 (9)

Petre ISACHI

Posibile sugestii estetico-poetice către un
tânăr artist*

Este greu pentru un critic literar să ofere sugestii/
sfaturi pentru mai târziu, unui artist vizual născut în
zodia vărsătorului, care – se ştie – calcă premeditat (el
spune că sub influenţa planetelor Saturn şi Uranus)
principiile logice, lanţurile cauzale, graniţele timpului şi
spaţiului, neagă principiile de identitate, de
noncontradicţie şi al terţului exclus.
Primul sfat – înţelepţi sunt cei ce urmează
sfaturile, nu cei care le dau – ar fi să nu-şi facă iluzii în
ceea ce priveşte succesul. Gândindu-mă la mine, nu am
văzut niciodată în succes, un stimul esenţial al vocaţiei
mele de critic, dacă am o asemenea vocaţie. Am
împărtăşit mai curând punctul de vedere al lui Titus
Livius care considera succesul drept „învăţătorul
prostului” sau gloria efemeră a celor mărunţi (vezi aşazisul
succes de pe reţelele de socializare?), deşi
Napoleon considera acelaşi „copil al îndrăznelii” drept
„cel mai mare orator din lume”, care însă, adăugăm noi,
vorbeşte ce vrea el, cui vrea şi când vrea el.
Importantă rămâne vocaţia; aceasta este cea mai
minunată recompensă pe care artistul o primeşte de la
Dumnezeu – miracolul pe care trebuie să-l faci cu tine
însuţi, evitând mitologia vanitoasă a romanticilor
(artistul – un ales al zeilor, o fiinţă supraomenească,
transcendentă, predestinată să atingă nemurirea etc.).
Personal cred că vocaţia scriitorului, pictorului,
compozitorului, arhitectului etc. nu este ceva fatidic,
înscris în gene, ci este mai curând, o alegere, o liberă
mişcare a voinţei individuale, prin care ne hotărâm un
drum al viitorului, care nu exclude ideea ca, în unele
cazuri, disciplina şi perseverenţa celui ce a optat pentru
un asemenea destin pot să nască geniul. Perseverenţa
sisifică, voinţa, disciplina interioară, cultura de tip
renascentist i-ar înlesni lui Alex Oko, inspiraţia şi o
posibilă originalitate, care i-ar asigura concurenţa
artistic-loială cu predecesorii şi crearea unui orizont de
aşteptare atipic.
Desigur că „alegerea liberă” nu exclude talentul –
o primă înclinaţie subiectivă dobândită în copilărie sau
înnăscută. Predispoziţia de a vedea idei şi de a le
fictiviza în imagini elocvente, cu intenţia de a schimba
Lumea, după chipul şi asemănarea sa, ajută menirea
demiurgică a oricărui tip de artist. Situarea în răspăr a
artistului/ starea de revoltă estetică îi asigură scriiturii
sale o mărturie unică asupra unei epoci trăite real sau
virtual. Se ştie, Opera rămâne o docuficţiune ce reflectă
gradul de cultură/ civilizaţie al Timpului în care a fost
creată. Viaţa transfigurată de pictor, scriitor, critic etc.
nu este niciodată cea trăită realmente de artist, ci una
conformă cu gândirea lui artistico-filosofică. Arta este
un „joc secund”, cum spunea Ion Barbu şi, în acelaşi
timp, expresia unei anumite culturi, religii, filosofii etc.
Jocul de-a arta nu este unul inofensiv, cum ar
părea la o privire superficială, este mai curând, antidestin.
Este cel de-al treilea sfat pe care aş îndrăzni să-l
dau unui tânăr artist de tipul lui Alex Oko. Dar să mă
explic. Ştim cu toţii, în anumite circumstanţe, Arta/
Literatura poate să fie tradusă drept o atitudine de
revoltă împotriva autorităţii statului, a instituţiilor sau a
credinţelor prestabilite. Este ştiut, inchiziţia spaniolă n-a
avut încredere, timp de 300 de ani, în ficţiunile
inventate de pictori, scriitori, compozitori etc. Nu se
înşela. Ştia că sub aparenţa-i inofensivă, inventarea de
ficţiuni (minciuni ce tăinuiesc adevăruri agresive şi
incomode pentru regimurile totalitare) este o modalitate
de exercitare a libertăţii şi de răfuială a autorului cu cei
ce ar dori s-o vadă suprimată. Libertatea în creaţie
înseamnă „să poţi orice asupra ta însuţi”. Să poţi să fii
cu desăvârşire tu însuţi, ştiut fiind că nu ne putem dărui
înainte de a ne aparţine. Dar câţi dintre noi ajung să
potenţeze în propriul Eu, sentimentul vag al infinitului
şi al tendinţei de evadare din „cercul strâmt”?
Mai greu pentru tinerii scriitori/ pictori/ muzicieni
etc. mi se pare înţelegerea despoticei fraze: câtă
libertate, atâta responsabilitate. Suprimarea libertăţii
artistului este motivul pentru care toate dictaturile au
îmbrăcat cămaşa de forţă a cenzurii. Asumarea vocaţiei
artistice ca pe un destin este mai mult decât o servitute,
este de-a dreptul robie liber consimţită, este un blestem
divin sublim şi tragic în acelaşi timp. Orice vocaţie se
hrăneşte cu viaţa artistului, în condiţiile în care pictorul
autentic nu pictează ca să trăiască, ci trăieşte pentru a
picta. Aceeaşi ecuaţie funcţionează şi în cazul
scriitorului. Intri în Templul Artelor, aşa cum intri
într-un ordin religios, asumându-ţi sacrificiul, precum
Meşterul Manole din celebra baladă românească.
Condiţia este de a crea opere care să-ţi supravieţuiască.
Opere atemporale prin valorile estetice pe care le
promovează. Această condiţie este de fapt o voinţă
divină, specifică artistului născut nu făcut, adică
predestinat să-şi atingă idealurile estetice printr-un
sacrificiu asumat şi o admirabilă perseverenţă sisifică.
Trăitul e sursa oricărei ficţiuni. În ceea ce priveşte
problematica/ tematica, artistul vizual este asemenea
prozatorului (nuvelistul, autorul de proză scurtă,
romancierul etc.) ce se hrăneşte din sine însuşi, precum
catoblepasul, animalul mitic recreat de Borges în
Manual de zoologie fantastică. Această creatură
imposibilă, ce se autodevorează, începând cu picioarele,
mitizează condiţia eternă a artistului care se hrăneşte pe
sine din Sine şi trăieşte permanent cu iluzia că el îşi
alege temele, motivele. În realitate noi, artiştii, suntem
aleşi de teme. Miraculos! Nu? Cu o condiţie: pictorul/
scriitorul să fie sincer cu el însuşi…
Dacă punctul de plecare al invenţiei picturale este
trăirea, aceasta nu este niciodată şi punctul de sosire.
Poţi pleca de la mitul Erosului şi poţi ajunge la cel al
Thanatosului, dar poţi ajunge şi la mitul prieteniei etc.
Temele transfigurate trebuie să se ivească intim dintr-o
necesitate interioară încurajată şi hrănită de fantasmele/
demonii artistului. Adică pictăm/ scriem pe baza a tot ce
ne obsedează, ne incită, ne fascinează şi ne este visceral.
O temă în sine nu e niciodată bună sau rea în Arte.
Depinde cum o recreează/ transfigurează artistul. Să
zicem: Femeia, prima ficţiune oferită de Dumnezeu,
Pământului. Îmi daţi voie să exemplific cu nume de
referinţă din perioada de apogeu a Renaşterii: Leonardo
da Vinci, Gioconda (Mona Lisa del Giocondo);
Giorgione, Iudith; Venus dormind; Tizian, Dragoste
sacră şi dragoste profană; Danae; Tintoretto,
Suzanna în baie etc.
Irezistibilă în „povestea” (ficţiunea) pictorului/
artistului este puterea de convingere/ de persuasiune.
Adică arta seducţiei. Voi exemplifica tot din Renaşterea
italiană, pentru că este mult mai cunoscută de iubitorii
de Arte: Rafael. Şcoala din Atena – în care centrul
compoziţiei este dominat de chipurile lui Platon şi
Aristotel; Madona Sixtină; Michelangelo, Facerea lui
Adam; Paolo Veronese, Răpirea Europei etc.
Forţa de persuasiune este sugerată de
suveranitatea ficţiunii – mai precis, iluzia de
suveranitate. Orice tip de ficţiune (inclusiv ficţiunea
ficţiunii = critica) este suverană la modul figurat. În arta
picturii puterea de convingere este potenţată de masa
cromatică – jocul culorilor –, spaţiu, mişcare, timp,
reprezentări statice sau dinamice, stările emanate, legile
perspectivei, aspectele variate ale corpului şi figurilor
omeneşti, problematica/ tematica din „povestea”
transfigurată ( v. Michelangelo, Iudith şi capul lui
Holofern; Profetul Eremia; Corregio, Madona şi
Copilul; Înălţarea lui Christos etc.).
Este seducătoare această ambiguitate a ficţiunii:
aspiră la autonomie, deşi ştie că servitutea ei faţă de real
(nu faţă de realitate) şi faţă de autor e inevitabilă.
Autosuficienţa unor reprezentări semnate Alex Oko –
Autoportret -17, Prima întâlnire cu Salvador Dali,
Vis încremenit, Goethe sau drama opţiunii, Abisul
din noi, Sufletul omului postmodern etc. sunt tot atât
de iluzorii precum cele ale Anotimpurilor lui Vivaldi,
despărţite de instrumentele şi artiştii care le
interpretează…
Pentru a fi mai bine înţeles de tânărul artist, de azi
sau de mâine, şi de ce cred eu că înseamnă miracolul
formei, îl rog pe cititor, să-şi imagineze cum ar arăta un
roman, un tablou, un sonet, o compoziţie muzicală, o
sculptură etc. care ar avea ca temă/ tematică pe „cei doi
înţelepţi, cei mai mari, ai Antichităţii crepusculare:
Epictet şi Marc Aureliu, un sclav şi un împărat”
(Cioran) sau proletarul şi împăratul transfiguraţi de
Eminescu în celebrul, Împărat şi proletar, fragment
din vastul poem Memento mori.
Ce vreau să vă sugerez? Ideea pe care o uităm
uneori: marile axe ale oricărei construcţii artistice,
arhitecturi/ compoziţii sunt: povestea, naratorul/
pictorul/ compozitorul, spaţiul şi timpul. Artistul – după
ce este miraculos ales de problematică – îşi alege şi
organizează forma, limbajul, timpul, spaţiul, poetica/
poietica. Stilul operei, în mod obligatoriu, trebuie să
insufle o iluzie de viaţă, de adevăr relativ, determinat de
coerenţa internă şi caracterul de necesitate al scriiturii.
Pe scurt: să fie verosimil. Respingerea rigidităţii,
academismului şi manierismului livresc trădează
indirect, talentul artistului, care-şi propune să exprime
cele nevăzute, cele ascunse, să exprime inefabilul vieţii
eterne, nu efemeritatea sau banalitatea unei banane lipite
pe un perete şi decretată drept „artă” contemporană. În
războiul cu posteritatea învinge doar valoarea estetică
care topeşte în ea celelalte valori (filosofică, religioasă,
istorică, mitologică, sociologică, documentară,
psihologică, politică etc.)
Artistul are primul menirea să provoace
percepţia/ seducţia receptorului, încât acesta să vadă ce
au în comun dansul cu arhitectura, o simfonie cu un
templu, o statuie şi surâsul încremenit al omului de pe
stradă, pictura cu poezia muzicii, dar mai ales să vadă
conexiunile dintre un El, un Eu şi un Tu. În procesul de
receptare al Operei se conjugă la indicativ prezent
Intenţia pictorului (ce şi-a propus el să comunice
posterităţii), cu Intenţia tabloului (ce comunică/ exprimă
opera indiferent de voinţa autorului/ receptorului) şi cu
Intenţia receptorului – se ştie: – subiectiv, orgolios,
tiranic.
Artistul genial trebuie să fie omniscient, ubicuu,
omnipotent, să-l imite pe Dumnezeu (nu Lumea făcută
de El), să vadă simultan, infinitul mare şi pe cel mic,
deşi nu face parte din lumea pe care ne-o configurează
din exterior, din perspectiva privirii sale plutind undeva,
deasupra. Punctul de vedere spaţial/ mutaţiile spaţiale
ale Eului auctorial, alături de punctul de vedere
temporal asigură originalitatea tabloului/ scriiturii,
conferindu-i o proiecţie multiplă, poliedrică şi
polisemantică. Totul are importanţă în domeniul formei,
chiar şi în cazul picturilor non-figurative. Funcţia
detaliilor sugerează nu doar frumuseţea sau sărăcia unor
formule artistice, ci şi modul cum potenţează puterea de
convingere. Observaţi în acest sens – ca un exerciţiu de
admiraţie – puterea de seducţie la câteva dintre picturile
lui Albrecht Durer: Autoportret, Adam şi Eva,
Apostolul; sau ale uitatului, azi, El Greco: Logodna
Fecioarei, Adoraţia Păstorilor, Cardinalul Nino de
Guevara etc.
Pentru a putea crea, în centrul plutitor al
îndoielilor, orice tip de artist are nevoie imperativă de
„un strop de absolut, de o fărâmă de Dumnezeu”, de un
echilibru (in)stabil, de un mod sceptic şi pătimaş în
acelaşi timp, de un Apollo şi un Dionysos ce
configurează coincidentia oppositorum. Un sfat/
sugestie care se impune în contextul celor spuse până
acum, ar fi ca tânărul artist să fugă, precum căprioara de
leu, de voluptatea malefică a Textului/ Tabloului
neisprăvit şi a celui neînceput, să nu alunece în
echivocul teribilului proverb european: „Când înţeleptul
chibzuieşte, nebunul nu stă nici el degeaba”, mai ales
atunci când gândeşte la nivelul de realitate, la estetica
transfigurării pe care intenţionează să o înceapă/
conceapă.
Discutabil rămâne conceptul „nivel de realitate”,
deşi este strălucitor prin ambiguitate, în condiţiile în
care ficţiunea are un număr ilimitat de niveluri de
realitate: peste aşa-zisa lume „reală” (recognoscibilă
prin propria noastră experienţă) şi lumea „fantastică” ce
cuprinde o serie întreagă de scări/ trepte diferite:
magicul, miraculosul, legendarul, miticul, oniricul etc.
Originalitatea unui artist (pictor, sculptor, scriitor,
compozitor, interpret etc.) depinde şi de felul cum apar/
transpar în ficţiunile lui, punctul de vedere al nivelului
de realitate. Aici intervine viziunea autorului,
personalitatea lui artistică contaminată de gândirea/
doctrina estetică (clasicismul, romantismul, barocul,
realismul, suprarealismul, expresionismul arhetipal,
paradoxismul, impresionismul, postmodernismul,
transmodernismul etc.), dar şi de privirea neostenită,
neîncrezătoare şi insomniacă ce asediază permanent un
artist buimac de viaţă, perplex şi indignat în faţa
revelaţiei de a fi el însuşi în toate transfigurările sale!
Dintre „Picturi şi…”, m-aş opri şi la
Ideogramele/ Pictogramele ce configurează coperţile
Revistelor de cultură 13 Plus, Nr. 191 – 194/ 2019,
Nr.195/ 2020, în care tânărul artist visează şi comunică
postmodern, idei şi semne. Intuiţi deja că Ideograma în
epoca Internetului, nu mai poate să fie asemenea cu cea
de acum câteva mii de ani. Rămâne incontestabil şi
actual, proverbul chinezesc: „Când visează, omul nu se
îndoieşte niciodată”, încât voinţa de a crea o Operă,
devine obligatorie pentru artiştii autentici, adică pentru
cei ce-şi configurează scriitura cu dramatism, unitate
compoziţională, culoare, subtilitate muzicală, frumuseţe
sau alte categorii estetice (urât, sublim, comic, tragic,
absurd etc.), sugestie, corespondenţe şi mai ales prin
„datul ascuns”, ubicuu al oricărei transfigurări. Cioran
era convins că doar sentimentele/ stările/ ideile pe care
le ascundem sunt profunde? „De aici forţa sentimentelor
josnice”, credea dostoievskian, cel care în paginile
Caietelor (1957-1972) a eternizat „jurnalul condiţiei
umane” (Gabriel Liiceanu). În mod cert, o operă învinge
timpul, atât prin duhul inanalizabil, ascuns, inefabil, cât
şi prin plenitudinea semnificatului, generată de deriva
hermetică.
Insist pe „datul ascuns” (Mario Vargas Llosa),
adică pe poietica şi poetica absenţei, pentru că niciodată
comunicarea prin omisiune nu a fost ceva gratuit şi
arbitrar. Imaginaţi-vă ce ar putea să ascundă zâmbetul
enigmatic din capodopera Gioconda… Absenţa face
simţită şi incită curiozitatea, expectativa şi fantezia
receptorului. „Datul ascuns” poate deveni acea himerică
totalitate, infinitul univers imaginar, în care coexistă
visceral înrudite, absolut toate ficţiunile. Pe loc îmi vin
în minte Facerea lui Adam a lui Michelangelo şi
Poarta sărutului a lui Brâncuşi şi, volens-nolens, în
acelaşi infinit univers imaginar intră şi Autoportret –
17, MEREu MEREu MEREu EU, Ajung pe mine
însumi…, Mustăţile lui Racoviţă etc. de Alex Oko.
Funcţionează, în Istoria Artelor, principiul
„vaselor comunicante” în care Operele, Semnele,
Simbolurile, Ideile, cromatica, arta compoziţională sunt
nu atât antitetice, cât mai ales complementare.
Contrapunctul se produce prin subtile şi imprevizibile
mutaţii temporale şi de nivel de realitate. De observat că
Istoria Artelor, urmând principiul vaselor comunicante,
colonizează cu agresivitate prezentul care rămâne, orice
s-ar spune, „fiul legitim al trecutului”. Ordinea
simultană a operelor de artă aflate sub umbrela
prezentului etern şi valoarea estetică atemporală îi
asigură unei capodopere, precum cea a lui
Michelangelo, Noaptea, – prin mister, ambiguitate,
complexitate ideatică, atmosferă – longevitatea şi
puterea inefabilă de seducţie. Tânărului (un creator
adevărat rămâne toată viaţa tânăr) artist căruia ne
adresăm prin(tre) aceste rânduri ştie că în Istoria Artelor
funcţionează de când Lumea, procedeul numit „cutia
chinezească” sau „păpuşa rusească” (matrioşca) într-o
succesiune ce se poate prelungi până la infinitesimal.
Mutaţiile estetice în cazul cutiei chinezeşti rezultă din
mai multe mutaţii simultane, de spaţiu, de timp, de nivel
de realitate şi de viziune. Cum ştiu că niciun critic nu
poate epuiza fenomenul creaţiei şi nici nu-l poate
explica pe de-ntregul, deoarece (ştie toată lumea) în
actul receptării critice intră nu doar inteligenţa critică, ci
şi intuiţia, sensibilitatea, adivinaţia, hazardul, căutarea
esenţei şi a Sfinxului – „un simbol al însuşi
simbolicului” – ce locuieşte confortabil în „datul
ascuns” al operei, şi-i potenţează deriva hermetică
generată de inducţie, deducţie, abducţie, pe care
receptorul le adaugă subiectiv interpretării.
Voi încheia succintele sugestii estetico-poetice,
cu o cunoscută glossă cioraniană: „Este la fel de greu să
suporţi anonimatul ca şi celebritatea, când ai
nenorocul să fii un artist”. Să fie oare artistul, un
condamnat la libertate fără ferme convingeri filosofice,
religioase, morale, estetice etc. sau un om, o „umbră
fără de noroc”, cu o pluralitate de proiecte, iluzii,
orgolii? El este cu siguranţă un alt tip de memorie
selectivă, a viitorului. Vedem/ receptăm în cartea de
debut a tânărului Alex Oko, elev, clasa a XI-a, Colegiul
George Apostu, Bacău, amintiri şi idei vizualizate,
despre credinţa în irealitatea imediată a Lumii, adică
(re)citim Prezentul – fiu legitim al trecutului –
Artistului, deşi se ştie că în afara clipei, totul este
ficţiune. Închei cu un dialog cioranian, aparent absurd:
„- Ce faci? – Mă aştept”… să-l văd pe Alex Oko,
învingându-se pe sine…, aşa cum au făcut-o, de pildă,
Salvador Dali, Constantin Brâncuşi şi George Enescu!

*Alex OKO, „Prezentul artistului” – configurat cu picturi şi
ideograme; Cuvânt de însoţire: Dan Sandu, Theodor George Calcan;
Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2020.

Camelia Manuela SAVA

Puterea sacrificiului

O carte despre condiția femeilor din Afganistan
care are un impact puternic asupra cititorilor este
romanul lui KHALED HOSSEINI, Splendida cetate a
celor o mie de sori, intitulat astfel metaforic pentru că
este vorba despre orașul Kabul, un simbol pentru lumea
orientală. În substanța narativă, sacrificiul, TAHAMUL,
este puterea de a îndura și are legătură cu soarta
femeilor care se supun unor cutume, este vorba despre
ce înseamnă libertate, drepturi și obligații într-o lume
mai puțin cunoscută.
Acțiunea se construiește în jurul lui Miriam, o
fetiță din flori – harami – un copil bastard, tatăl ei fiind
un om bogat din Herat. Jalil, tatăl, are deja trei soții, dar
Miriam se naște din legătura acestuia cu o slujitoare.
Miriam crește într-o kolba, alături de mama ei, iar tatăl,
pe care fata îl divinizează, o vizitează joia, îi face
diferite cadouri, dar nu o ia niciodată la el acasă. Miriam
dorește să îi facă o surpriză și pleacă din kolba la oraș,
ajunge în fața casei tatălui ei, dar nu este primită. Când
se întoarce în coliba unde trăia, o găsește pe mama ei –
nana – spânzurată. Miriam se simte vinovată pentru
moartea mamei și își dă seama că a avut dreptate, că
tatăl ei nu o dorea. Relația tată-fiică se deteriorează și
replica fetei este cea care încheie brusc și în mod
nefericit copilăria ei: „Te-am venerat, să știi, a spus ea”.
După moartea mamei, Miriam este măritată de
tatăl ei, deși fata avea numai 15 ani, iar soțul ei,
Rasheed, era un bărbat văduv, mult mai mare decât ea.
Miriam pleacă la Kabul cu soțul ei, un fel de brută,
portretul fiind foarte reușit, prin descrierea minuțioasă:
„fața lui lătățoasă, pătrățoasă și rumenă, nasul coroiat,
obrajii îmbujorați… ochii apoși injectați, dinții
strâmbi…”.
Plecată din locurile natale, în casa lui Rasheed,
soarta lui Miriam stă sub semnul necunoscutului. Este o
străină, este singură, își leagă destinul de un om care îi
inspiră teamă. Este obligată să poarte burqa, face
cunoștință cu orașul, dar trăiește experiențe
traumatizante – rămâne însărcinată și pierde sarcina (în
mod repetat), este bătută și umilită de soțul ei, relația
dintre soți și soție devine cea de stăpân – slujitoare.
Miriam suportă fără să crâcnească tot ce face Rasheed,
izolându-se în sine și suferind în tăcere.
În vecini există o altă familie diferită –
profesorul Hakim are o soție Farida, care îi face trei
copii, doi băieți și o fată: Noor, Ahmed și Laila, fiica
cea frumoasă și delicată. A doua parte a romanului îi
este dedicată Lailei, care crește cu principii sănătoase,
influențată de tatăl său intelectual – merge la școală, are
prietene, însă nu este apropiată de mama sa, o femeie
indiferentă față de ea, afectată când fiii ei vor deveni
eroi afgani, în lupta sharia. Laila este îndrăgostită de
Tariq, un băiat simplu din cartier, care nu are un picior.
Tariq este fiul unui dulgher, singur la părinți și va
deveni sufletul pereche pentru Laila – cei doi copii sunt
de nedespărțit. Este în firea lucrurilor ca adolescenții să
se iubească și dragostea lor să crească. Intervine
războiul și se despart.
După moartea părinților Lailei (o bombă îi
omoară și le dărâmă casa), copila este luată de Rasheed,
iar acesta o va păcăli că Tariq a murit și o convinge/ o
constrânge să se căsătorească cu el, devenind a doua lui
soție, spre disperarea lui Miriam. Curând, Laila va naște
o fetiță, Aziza, dar soțul ei nu este încântat, bănuind că
ar putea să nu fie copilul lui (se va dovedi că avea
dreptate).
Romancierul se folosește de atmosfera din
Afganistan, de realitatea anilor 1990, de comploturile
politice, de personalitățile și cruzimea care au pus
stăpânire pe Kabul. Laila și Miriam devin două femei
care luptă pentru supraviețuire, având în preajmă un soț
despotic. Rasheed este la fel de înspăimântător ca și
bombardamentele – moartea le pândește la orice pas, la
orice colț. Când rămâne a doua oară însărcinată, Laila ar
vrea să renunțe la sarcină, dar nu are puterea, iubindu-și
copilul – un băiețel, Zalmai, alintat de data aceasta peste
măsură de Rasheed.
Sărăcia, paragina, teroarea pun stăpânire pe
această cetate, altădată înfloritoare. Aziza este dusă la
orfelinat. Apare Tariq și se schimbă totul în
desfășurarea lucrurilor – Laila îi mărturisește că Aziza
este fata lui, că a fost nevoită să se căsătorească cu un
om pe care nu l-a iubit nicio clipă. Întâlnirea dintre cei
doi este acel moment când vrei să schimbi trecutul, dar
nu se mai poate, căci timpul curge într-o singură
direcție. Rasheed află de vizita lui Tariq și ar vrea să o
omoare pe Laila, numai că Miriam intervine și o
salvează, lovindu-l pe Rasheed în cap. Astfel, Laila este
salvată și fuge cu ambii copii, pe când Miriam va fi
arestată, condamnată la moarte într-o oribilă scenă
publică.
Se reface, așadar, cuplul adamic, ce era sortit să
se întâmple s-a întâmplat – Laila și Tariq se vor căsători
și vor putea să refacă orfelinatul unde stătuse Aziza, cu
banii ce se cuveneau lui Miriam, din moștenirea lăsată
de Jalil, tatăl ei, spălându-și păcatul că o îndepărtase în
copilărie de lângă el, din lașitate.
Cititorul este satisfăcut că ticăloșii primesc
ceea ce merită, că cei buni reușesc să învingă. Ideea e că
dragostea adevărată nu poate să dispară niciodată, iar
sacrificiile făcute de femei sunt incomensurabile.
Trecutul poate fi înlocuit cu un viitor luminos, iar
speranța și visele sunt cele care ne dau puterea de a
merge mai departe. Întotdeauna.

Distribuie: