De-ai noștri! – Luiza Elena Ivanof (2)

IX.
06. 06. 2014

Nu ți-am cerut să îngenunchezi în fața pereților goi,
La rugăminți deșarte,
Doar să mă lași să gust din cerul tău.
Poate așa am să pot sfărâma
Toate celulele întunericului din mine.
O treaptă de univers ți-am cerut să mai cobori,
Până la penultima m-am târât eu.
Nu-i drept să mă lași să mor aici,
Strivită sub galaxii negre și planete morocănoase.
Uite, m-am dezbrăcat de orgoliu
Și îți cer îndurare, milă, salvare
Te rog, spune-mi că poți să-mi mai aduci o dată
Pe taler de argint
O bucată din văzduhul în care te scalzi de ere întregi

 

X.
12.02.2015

Ți-am întins mâna și te-am invitat la eternitate.
Lângă mine puteai să ai totul,
lumea ar fi îngenuncheat în fața ta
chiar și când din ochii tăi n-ar fi mai rămas
decât umbre și dâre de cenușă.
Pentru tine aș fi îmblânzit valurile sălbatice
și ultima răsuflare de vânt, te-aș fi îmbrăcat în raze ca un
zeu dezvelindu-te de veșmintele de muritor cu degetele
însetate de oameni.
Oh! Câte pierdeți voi muritorii rostogolind pietre,
strivindu-vă unii pe alții pe drumul pierzaniei.
Bieți fii ai lui Sisif, cum foamea de lut vă întunecă privirea
și sufletul.
Și tu, tu cea mai dulce rătăcire a mea, cum poți să-ți
înmormântezi albastrul ochilor în rubine fără licăr de viață?
Ți-am pus între degete cupa în care Zoroastru picurase
infinitul pentru noi, iar tu ai risipit-o pe-arginți. Să cred că
aș putea să te smulg din prăpastia în care te zbați laolaltă cu
vânătorii de plăceri descărnate
a fost prima nelegiuire a mea de când m-am lepădat de plumb
și m-am azvârlit în grădinile zeilor,
nici o mie de bice nu vor astâmpăra setea moirei
de a mă stinge din nou printre voi….
oh, câte am să îndur pentru că am îndrăznit să vă iubesc,
să vă cer să vă lepădați de came ca mine…

 

XI
06.06. 2014

Eu n-am plecat niciodată din tine
Doar tu ai încetat să mă vezi,
Să-mi simți versul alunecând încet
Pe portativul dintre stem și inimă
Da, poate că m-am rătăcit cu printre artere,
Printre vene cave
Și tu ai crezut că am fugit
Dar am fost aici, rătăcită doar, înfrigurată la gândul că n-o să-ți mai găsesc
Partitura dintre vertebre
Și cântecul nostru va rămâne iar suspendat într-un sol disperat și apatic.

 

XII.
23.04. 2014

Vino să vezi cum cresc aripi din mine
Din unghii și din tălpi și din suflet
Ai rămâne surprins cât de mult mă vrea cerni
Câte-mi șoptește când tu nu mă vezi
Vino, căci e ultima privire ce ți-o îngădui,
Te voi strivi între gene o dată cu noaptea
Am aripi acum și nu-mi mai e teamă.

 

XIII
21.05. 2014

E greu aici.
întemnițat în a doua toamnă
Din sufletul tău
s-auzi cum se scurg apele din munți
mi-e greu aici
risipit în siropu-ți din gene
unde lacrimile au uitat
să mă arunce din tine
și unde tu îți adapi ochii în râuri
de soare și dor.

 

XIV.
21.05.2014

Cât de mult mă doresc nopțile de mai,
Când zarea toată mă vrea stăpână,
Când îi spun lunii: mai stai!
Și merg cu stelele mână în mână
Tu de ce nu mă vrei la fel?
Căci și în tine e noapte,
Te-aș lumina ca pe un soare rebel,
Ți-aș da mirosul cireșelor coapte.

 

XV.
22.06. 2013

De ce ai luat totul când ai plecat?
Și sufletul meu și perna ta și răsăritul nostru?
m-ai aruncat într-un gol nesfârșit
fără viață sau moarte, lumină sau întuneric
puteai să-mi lași măcar imaginea ta din pragul ușii
ce mi se întipărise pe retină,
dar tu mi-ai închis ochii cu sălbăticie
și nu mai văd nimic
măcar ecoul vocii tale puteai să mi-1 lași
ultimul adio
dar mi l-ai smuls de pe buze și l-ai strivit
sub ultimul pas înecat de scârțâitul ușii îndurerate,
închise pentru ultima oară de un om prin care curge sânge.

 

XVI.
22.06.2014

Nici zâmbet, nici lacrimi,
Nici răsărit, nici apus.
Nimic nu ține,
Nu stă lângă mine mai mult de un ceas,
Căci ți-am spus, m-ai otrăvit cu privirea
Și m-ai lăsat fără glas, înainte să te-aud măcar m-ai supus cu privirea,
aici e locul tău, sus, în cerul din mine.

 

XVII.
26.06. 2013

n-a fost de-ajuns oceanul ce l-am țesut din lacrimi,
ai vrut mare de sânge în care să-ți scalzi trupul profan.
cu mine ți-ai hrănit păcatul
și-acum bei smoală din cupe încinse
laolaltă cu diavolii.
m-ai folosit doar să smulgi
aripile îngerilor ce îi slujeam
și să supui Raiul cu vârtejuri de foc,
dar azi te îngrop în cenușă,
căci cerul mi te-a stins pe veci
și mi te-a înmormântat în scoarța pământului smerit.
n-ai existat, n-ai să exiști, nu te-am iubit.

 

XVIII.
26.06.2013

Eu iubesc marea
Și pe tine îmblânzitorule de valuri
Știu că ai aduce răsăritul
să plutească lângă mine
până în cele mai îndepărtate neguri
știu că noaptea, când cerul va naște luna
vei dansa cu mine pe întinsul apei
și-mi vei zâmbi la apus
când soarele ne va-neca pe amândoi
știu că tu ești din altă lume,
la fel ca mine că tu iubești marea,
luna și valul, știu că în cea din urmă zi
ne vom lăsa dezmierdați de lumina
în mijlocul apei, în mijlocul cerului,
în mijlocul sufletului dintre noi.

 

XIX.
01.10.2013

Cărei lumi aparțin eu?
Eu cea din cioburi de oglinzi
Sunt din văzduh sau valuri făurite
Am inima de piatră, de sticlă sau de foc?
încețoșat în stele îmi văd portretul palid
Și luna mă cuprinde cu unghii de văpăi
Să mă izbească de ziduri luminoase
Și ramuri de oțel
Mă trag din cer în glie,
îmi sângerează carnea sub muguri otrăviți,
Mă caută-nserarea
în trup zdrobit de vânt
Pe brațe să mă poarte spre apusul meu,
Cel ce mă vrea așa cum sunt.

 

XX.
12.07.2013

La apus, când corbii-și frâng zborul
Voi gânduri pășiți cu noaptea-n odaie în suflet
să-mi țeseți văpaie în trup să-mi sădiți fiorul
Dar eu totuși v-aștept ne-ncetat
La ora când orizontul cheamă-ntuneric
Mă topesc în apusul coleric
Și mă pierd în fior avântat.