Literadura nr. 17 (1)

Teo Cabel

Meditații aniversare

O criză impune momente de evaluare și autoevaluare. Sunt puse la încercare
limite ale personalității umane pe care în condiții de rutină nu le bănuim, nu
le luăm în seamă. O primă întrebare pulsează intens în situații tensionate, cât
de liberi suntem? Cât de liber sunt?
Ce este libertatea în condițiile unei realități schimbătoare? Un drept? Un lux?
Un concept pe post de tranchilizant? O posibilitate de a fotografia cu aparatul
conștiinței individuale aspecte sociale, existențiale inedite? De a le diseca, a
le înțelege și a le asuma, fără a fi luați de viitura imprevizibilului? Și dacă
până la urmă nu scăpăm de viitură, cum supraviețuim după ea?
În primăvară pandemia părea o furtună amenințătoare. Trebuia să fie luate
măsuri de protecție, restrictive în esența lor, dar benefice, profilactice.
Ce a urmat după ce am considerat că am făcut sacrificii prea mari? A urmat o
abordare eronată a unora dintre noi. Efectul implacabil al bulgărelui de
zăpadă după relaxarea la nivel planetar chiar și-a schimbat tipologia după
virusul pe care nu-l vedem, dar ne amenință și ne decimează. Bulgărele acesta
se rostogolește încet, presează, strivește mult mai mult decât ar fi făcut-o în
viteză.
Cât de liberi suntem să fim oameni? Să ignorăm, să contestăm, să asmuțim?
Ceea ce nu mi se întâmplă nu există, pare a fi un slogan afirmat cu zâmbet
triumfător care, treptat se schimbă în umbră și îngrijorare. Și dracul se bucură
de afirmația că nu există.
Una din libertățile garantate ale vremurilor actuale rămâne scrisul. Cu burta
goală sau nu, cu capul vraiște sau nu, boasca realității se distilează după focul
individual.
Câți dintre noi suntem surferi pe valul vremii? Câți prindem valul cel mare,
spectaculos care ne ține în plutire, alunecare, viteză, adrenalină? Câți ajungem
la malul memoriei literare?
La aniversarea a patru ani de apariție Literadura, mulțumim colaboratorilor și
cititorilor noștri. Revista apare, în regie proprie, și pe hârtie în ciuda
dominanței digitalului.

 

Magda URSACHE

Instanța divină și catastihul ei
„Scuturați praful
de pe sandaua Galileanului”
Lucia Negoiță, Scurtă e viața noastră băieți

Prețuite Părinte Ioan,
N-am apucat, din motiv de Coronavirus 19, să
mă spovedesc după Postul Mare. O fac acum,
deoarece, în aste stări de nestare, sub
amenințarea altei pandemii, ni s-a spus că
bisericile rămân închise și că se vor deschide
„în viitorul apropiat”. Vagă promisiune
guvernamentală! E în firescul firii ca slujba
bisericească să se facă înlăuntrul bisericii, nu
în afara ei. Mă pot ruga acasă, dar
simplificând, Sfânta Liturghie presupune să
ne sprijinim unii pe alții, să stăm „cu inimile
lipite”, în formularea poetei pe care o
prețuiesc, Eugenia Țarălungă. Oare va
dispărea legănatul colivei la pomenire,
legându-ne totodată unul de celălalt? Fapt
cutremurător: biserica închisă, comuniunea
creștină anulată prin stare de urgență, apoi de
alertă. Păstrați distanța! Spălați-vă pe mâini de
religie! Știți că frizeriile s-au deschis înaintea
cimitirelor; la păcănele, ca să ne păcălim,
putem merge, nu și la biserică, pentru a ne
însufleți, deși, cu siguranță, slujbele religioase
domolesc panica apropierii de moarte. Bunul
Vasile Andru obișnuia să repete că fericirea
este „liniștea lăuntrului”. Biserica îți oferă
liniștea asta, pleci împuternicit de la Liturghie.
Te împotrivești, orbești!
Supără puterea bisericii? Evident că da.
Biserica a întreținut solidaritatea de etnie,
etichetată de atei și neo-marxiști ca
„solidaritate tribală”. Părintele Dumitru
Stăniloae, pe care îl citați deseori, a spus
despre Ortodoxie că este „inima neamului
nostru”. Și nu-i în firescul firii să ții la/cu
neamul tău, să te lași cuprins de amor patriae?
Pericolul unității prin biserică îi îngrijorează
pe cei care ne vor dezbinați. E ușor de înțeles
că n-ar fi intrat de-a călare, în Sfânta Sofia,
cuceritorul Constantinopolului dacă n-ar fi fost
atât de dezbinați creștinii. La o lansare de carte
vin 50 de cititori, la biserică vin mulțimi.
Puterea cuvântului fiind mai mare decât a
sabiei, Sfântului Maxim Mărturisitorul i-au
tăiat limba.
De ce n-am spune-o? Suntem așa cum suntem
pentru că asta s-a vrut: degenerarea nației.
Pământul – de vânzare, legea – încălcată,
trecutul eroic – mort și îngropat, limba –
stricată, munca –la sparanghel, în Nemția. Și
ce-i mai rău: biserica zăvorâtă.
Petru Ursache îl cita și el des pe Părintele
Stăniloae: „Religia nu e o teorie, ci un mod de
a fi.” Or, cine să lupte cu slăbiciunea etică a
tinerei generații, dacă nu biserica și școala?
Educația a devenit, de prea mulți luștri răi, de
o ineficacitate strigătoare la ceruri. Tânărul
trecut prin școala vieții actuale este superficial,
egoist, orbit de interes personal, nu interes de
obște. Semi barbar chiar, de vreme ce susține
apăsat: „cărțile miros a bătrân”, cum ați sesizat
dumneavoastră într-o tabletă. Devotament?
Sacrificiu? Neglijabile. Pasivitatea, lașitatea ,
iresponsabilitatea, trăsături ale clasei politice
în întregul ei, se oglindesc în tineretul lipsit de
mândrie națională, adulmecând pe dată
oportunitățile. Sunt mulți hăplăi conduși de
dorința de a beneficia de pomeni guvernamentale,
iar cei buni (încă destui, care nu se
lasă dresați politic) sunt mai degrabă resemnați
de lipsa de criterii privind suișul social normal.
Consiliera președintelui Iohannis, doamna
Pralong (informația am găsit-o pe
active.news.ro) a declarat ritos: „Religia face
oamenii obedienți, timorați, asistați și
slugarnici”, opunându-se predării religiei
ortodoxe în școli, ca nu cumva să se simtă
discriminate celelalte culte. Așadar, să se simtă
discriminați majoritarii creștini. Consiliat
anapoda, președintele a lipsit de la slujba de
inaugurare a Catedralei Mântuirii Neamului. O
fi știind că sintagma îi aparține lui Eminescu
sau îl urmează pe Petrică-baricadă, care, ca
premier iliesc, a dispus demontarea tricolorului
de pe Casa Poporului? Era cel mai mare steag
național din Europa și nu Ceaușescu personal
l-a ridicat acolo. Dar se pare că nu mai avem
nevoie nici de spațiu național, nici de steag
național. Pe cale de consecință, un vlogger
urinează pe tricolor, îi dă foc și-și postează
isprava.
Nu, n-am de gând să citesc Istoria criminală a
creștinismului. Nu găsesc suita de 11 volume
pline de crime făcute de creștini „higienă
existențială”. Da, așa este, biserica n-a
eliminat nici tortura, nici arderea pe rug. Le
trec nu la bătălii câștigate, ci la bătălii
pierdute. Teologul Valeriu Gafencu, sfântul
închisorilor, a spus ce trebuia spus: „Păziți
neschimbat adevărul, dar să ocoliți fanatismul.
Nebunia credinței este putere dumnezeiască,
dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată,
lucidă și profund umană.”
Dacă suntem indiferenți ori neatenți, istoria se
autoplagiază și vedem cât îi place s-o facă. La
385 înainte de Hristos, statuia Atenei din
Palmyra a fost distrusă de creștini bigoți;
refăcută de arheologi, a fost din nou fărâmată
de islamiști duri. Bolșeo-comuniștii stalinieni
au distrus statui (la Iași, grupul statuar al
Reîntregirii, din fața bibliotecii „M.
Eminescu”), biserici, icoane… Noii vandali îl
adoră pe Marx și-i păstrează bustul în
Germania, vor ca tătuca Stalin să fie zugrăvit
în frescă de biserică rusă. „Tutankalmucul” de
Lenin rămâne neîngropat (nici pământul nu l-ar
primi). După istoricul D. Volkogonov,
dezastrul l-a înfăptuit Lenin, care a inventat și
termenul de „dușman al poporului”; „popii-contrarevoluționari
în sutană”. Decretul din 4
mai 1922 a instituit pedeapsa cu moartea
pentru preoție. Din 1918 până-n 1923, Ilici a
împușcat între 14.000-20.000 de clerici și laici
activi religios; din 80.000 de biserici rusești
mai funcționau 11.525. Stalin i-a desăvârșit
„opera”.
Ni se induc idei greșite: creștinismul ca
traumă, ca o constrângere. Altă idee „primită”?
Biserica e incompatibilă cu democrația.
Dragostea în sens creștin e batjocorită. Iubirea
concordantă cu seninătatea, cu bucuria, cu
liniștea plictisește, fiind prea… vârstnică. Și-mi
aduc aminte de prezicerea Dvs. că va să vină o
lume îmbunătățită, a „iubirii neînserate”. Chiar
dacă n-am s-o apuc, imaginea acestei lumi mă
întărește. Ni se tot spune că îndoiala e pozitivă.
Nu pentru mine. Mie îmi trebuie certitudine. Și
nu vreau să gândesc orice despre Dumnezeu,
c-ar fi un ornament, iar minunea dumnezeiască
o simplă fabulă.
Pentru metafizică, avertiza Noica, îți trebuie
dinți tari. Nu poți umbla chiar la orice, cum nu
poți serba nașterea lui Iisus în miezul verii și
Învierea de Crăciun. E o rânduială în toate. Pe
Iisus nu-l putem vedea cum vrem, un
„personal Jesus” cu sex-appeal, nici pe
apostoli stricați și mincinoși, așa cum se
întâmplă într-o piesă de teatru premiată, unde
pe cruce urcă o femeie despuiată, iar Iuda
devine salvatorul situației. Încerca autoarea să
dovedească „o înapoiere incredibilă” a
creștinismului? A dovedit alt fel de înapoiere,
dar adepți a câștigat: în altă piesă de teatru,
actori costumați în monahi mănâncă slană cu
ceapă sfărâmată cu pumnul pe icoana lui Iisus.
Or fi și monahi care nu se tem de bătaia lui
Dumnezeu, de instanța divină și de catastihul
ei, dar îl ascult pe arhimandritul Justin Pârvu :
„Monahul stă de veghe acolo la miezul nopții”.
Și încă: „Monahismul este garda!” (din
Albumul Cristinei Nichituș Roncea, Părintele
Justin Mărturisitorul. Fotografii și vorbe de
duh, Editura Mica Valahie, 2014).
Glumăreți neo-marxiștii! În pușcăriile
comuniste, se ștergeau tinetele cu stihare de
preoți; pe scena unui teatru național s-a spălat
scena cu un mop original: cârpa tricoloră.
Libertate de creație contra creatorului, n’așa?
Ce sugestiv e, în sensul acesta, titlul altei
piese: Eu sunt. Și? Ce-i cu asta? Ce atâta
discuție?
Deunăzi, această libertate a mai atins o culme:
s-a girat „arta” LGBTQ + , în fapt un atac la
biserică pe față. Ministrul Culturii Bogdan
Gheorghiu și-a luat „o porție de creativitate și
reinventare”, iar doamna Turcan, amatoare de
diversitate și-n politică, și-a declarat
apropierea de artiștii contemporani, fără
distanțare. Care artiști au deschis sezonul la
Muzeul Național de Artă Contemporană
(MNAC), dăruit de guvern cu două milioane
de lei. Unul dintre actori a îngenunchiat pe
final de show, strigând: „Cum cad eu în
genunchi, așa să cadă Catedrala Mântuirii”.
Grozav țel, aplaudat fără mască. Să nu fi auzit
de la Dostoievski ministrul Culturii că
„frumusețea va salva lumea”, nu kitsch-ul?
Prețuite Părinte, eu am o modestă cultură
creștinească, nu sunt (cu spusa lui Gabriel
Mardare) decât un „pique assiette” din platoul
bisericesc al multelor dvs. cărți, una dintre ele
tipărită în 8 limbi. Refuzați formalismul
canonului, vă deschideți spre spirit critic, spre
modernitate, spre știința vremii noastre. Vă
apropiați de cercetările științelor, religia și
știința fiind în raport de complementaritate,
dar vedeți în ele planul lui Dumnezeu. Și cred
că vă displace omul-demiurg, care se crede în
parteneriat cu Dumnezeul creației când trimite
în spațiul cosmic o bombă inteligentă, o
rachetă sau meșterește un robot humanoid (ca-n
Star Trek), care mănâncă rumeguș.
În alte cuvinte, încercările vieții, necazurile
sunt „trepte de înălțare”. Cărțile Dvs. m-au
convins că suferința are un rost al ei (est
modus in rebus). E o sursă de alinare în
suferință. Secretă, greu de aflat, dar, dacă vrei,
poți. Iisus a suferit, iar noi nu trebuie să-l
întrebăm pe Dumnezeu „De ce, Doamne?”, ci
să înțelegem, să vedem în felul lui Arghezi:
„Așa e înălțarea și prețul se plătește/ Cu chin și
suferință și slavă, omenește.” Iată de ce nu
cred, ca Gherasim Luca, faptul că în această
lume poeții n-au ce căuta, sau că motivul
religios n-are ce căuta în poezia modernă.
Aflăm și în pandemia asta un rost: să fim mai
atenți la suflet, să-l inspirăm pe Iisus ca oxigen
necesar ca să n-avem nevoie de aparate de
respirat. În Teologia necazurilor (Editura Sf.
Mina, 2018), demonstrați limpede și ferm că
necazul poate aduce câștig
pentru suflet. După Matei (16:26): „Și ce ar
folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar
pierde sufletul? Sau ce ar da un om în
schimb pentru sufletul lui?”
Fără suflet, „lumea e un imens pustiu de sare și
cenușă” (Mircea Vulcănescu). Nu doresc acest
pustiu nici dușmanilor.
Dea Domnul bine !
N:B: Între timp, bisericile s-au deschis, în fine.
Ușile, ușile! (Iași, 15 iunie, 2020)

 

Aniversări Buzoiene

Iulie
8- Dan Camer
10- Artemiza Delia Asănache
15-Marius C. Nica
15-Dumitru Ion Dincă
16-George Lixandru
20-Elena Liliana Popescu
23-Gabriela Boboc
24-Dumitru Ilinca Istrate
29-Adelin-Laurențiu Petrișor
30- Cosmin Nicolae

August
1-Ecaterina Țarălungă
3-Dorin Bocu
4-Didina Constanda
5-Titi Damian
8-Marian Rădulescu
9-Nicolae Gâlmeanu
14-Ion Roșioru
14-Nicolae Pogonaru
15-Nicoleta Cristea Ifrim
16-Ion Gheorghe
20-Gheorghe Postelnicu
27-Valeriu Nicolescu
27-Gigi Manole

Septembrie
1-Ecaterina Chifu
6-Liviu Ofileanu
10-Viorel Dodan
11-Ștefan Iovan
14-Valentina Bucur
22-Nicolae Peneș
22-Cristina Modoreanu
26-Emil Niculescu
27-Sabin Bîldea
27-Marie Jeanne Ion

 

Igor URSENCO

Autor a 11 cărți, traducător poliglot și pedagog
cu un doctorat dedicat intertextualității în lirica
basarabeană postbelică (Universitatea Petru
Maior, Târgu Mureș, 2016).
Prin debut în volumul liric „Logos”, Tatăl
meu: Mama „Imago” Igor a adoptat o abordare
culturologică autentică pe care și-a propus să o
urmeze ca EgoBesTiaR estetic. Această
celebrare distinctă a alterității arhetipale
integrative l-a propulsat catalizator al mișcării
revigorante Theo-e-Retikon în poezie, ficțiune,
eseuri critice și scenarii ficțiune & dramatice.
A luat premii naționale și regionale pentru
proză scurtă, poezie și eseu.
Centrul P.E.N. Româna (2014);
Uniunea Scriitorilor din Români (2012);
Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova
(2010); Liceo Poetico de Benidorm (Alicante,
Spania,2010).

ex libris

Recunoscut degrabă chiar la Vama
severă dintre Atriu și Ventricul,
Sufletul e obligat să completeze declarații

pe proprie răspundere
despre recolta hormonilor creșterii
și ai morții – parole de trecere

în metastaza creierului
ca niște stigmate
de apartenență la Emisferele

Stîngă și Dreaptă. Două Coperți
permeabile din care îți curge apocrif Trupul
dintr-o Carte ce aproximează

zilnic biruința îndoliată
a Vieților viitoare bîndu-și apele
limpezite de propriile insuficiențe cardiace

 

Betting Broker la „Viața S.R.L.”

După o duzină de ani, toți acoperiți
în lumina Terrei, începi
să realizezi motivul pentru care

alegem să-i părăsim pe cei dragi
cu destinația pe alte planete
nepopulate. Cum o Transnațională

performantă la fel și Moartea
te ia la ochi
cînd ajungi să performezi

sub nivelul de competență al Vieții

 

Mile-High Club

De azi voi vizita tot mai rar
sala de gimnastică unde se forjează
la greu pătrăţele sexy pe creier

în locul celor de pe abdomen. Bărbaţii
venerează doar femeile
ce le nasc copii imaginari mai înalţi
decît ei. De vină e, poate, muşchiul

lor secret cu un singur biceps. Scoateţi
din calcul singurii muşchi excitaţi cum ar fi
penisul ori inima prea uşor păcălite
cu o pastilă de diazepam

cît să dureze exact o partidă de sex
neprotejat. Chiar cu tavanul camerei strîmte
din cutia craniană încep azi demolarea
***
(din volumul în manuscris „Λsigurare de Viață
Οbligatorie”)

 

Ottilia ARDELEANU

m-am izolat în locul cel mai frumos din lume

pandemia m-a surprins în inima ta
virusul iubirii se preumbla voios prin mine
când vorbeam avea un glas prefăcut
nici nu mai știu de ce plecasem grăbită cu primul gând
la bagaje de mână doar ceva poezie și ultimul volum tipărit
voind să ți-l dăruiesc față în față
a ba da îmi amintesc
trebuia să discutăm despre tranzacția de umanitate
și cum ceea ce citești pe chipul unui om la aceeași masă
când totul se transmite prin genunchii lipiți dedesubt
nu se confundă cu ceea ce ți se pare că vezi printr-un ecran
decisesem acest zbor cu inima
ajunsesem cu capul în nori la acea clipă cerul plesnea de albastru
iar aștrii se pitulau când după lună când după aripa inimii mele

de atunci mă alimentez cu firea ta
ai o bunătate crocantă la cafea privirea ta e dulce
îmbrățișarea pâine caldă
nu-mi lipsește nimic
citesc în papilele tale cele mai frumoase cuvinte de dragoste
de gustul cireșelor de mai

 

eu și eu

jumătate de viață dusă
în oglindă cu jumătatea rămasă
să fi ajuns pe culmile acesteia așa de timpuriu
așezarea din urmă parcă nu-i a mea
copilul neastâmpărat cu zulufi negri pare a nu fi eu
nici ulițele drepte cu fântâni la răscruci nu seamănă a fi fost umblate de mine
pădurea de salcâmi culeasă de flori pare un tablou șters
ecourile nu mi se întorc

privesc panta și mă mir de cât drum am suit fără să mă plâng de greutăți
multă vreme singură
neabătuta mea cale înscrisă în Biblie

să însemne culmile o liniște totală pierderea unui timp îmbogățit cu amintiri
această imensă depărtare să fi fost rostul vieții mele

îmi odihnesc trupul învelit doar cu albastrul cerului
îmi cert visele așezate pe pleoape în genunchi ele nu cunosc decât calea dreptății

visez alb visez roșu visez albastru visez anormal de intens

teleportată în jumătatea de apoi refac suișul răsturnat în aceeași oglindă
ce ușor mă duc la vale și mă împuținez
eu cea care am stăvilit mârșăvia de a fi trăit intensitatea luminoasă a stelei căzătoare
într-o vatră părăsită mocnește încă savanta cenușă a morții
înghit fumul și mă înec

 

testul din cretă de imunitate

n-am mai făcut-o de mult să-mi trasez o casă din cretă
ușile din cretă ferestrele din cretă acoperișul din cretă eu din cretă
ploaia din cretă și cineva dinadins ștergând ferestrele suflându-și plămânii pe ochiurile de sticlă
în timp ce cântă o melodie veselă și nu mă vede când praful epidermei mele este răspândit virotic
peste lumea asta care nu seamănă deloc a burete cine să înghită atâta istorie a degradării
într-un spațiu cioranian lucrurile devin limbă este tot ce ne recunoaște
și pierim în conformitate cu ea nu mai ascult știrile de la nu știu care oră
în fapt aceeași oră a numărătorii inverse născuți contra naturii mereu vom suferi de o infecție
sufletească
mă dor copiii din lumea asta zâmbetul fără prihană și obediența cu care ascultă de niște adulți
bolnavi
respiră-ți propriul dioxid de carbon ca să vezi cât de nociv ești
poate că este singura testare adevărată nimeni nu se imunizează într-un bol de sticlă cu_vid

lacrimi de nesfinți

suntem ochi în ochi în ochi
în ochiul universului strivit de plânsul comun
al stelelor războite cu patimile fugii pe orbite necunoscute
pleoapele Căii Lactee sunt răni vii
de sforile de sânge oamenii se desprind
într-un vortex pandemic
sfârtecarea de prezent e mai dură decât cioraniana descompunere
în încercarea de a se agăța de nove se sfarmă toate speranțele în aer dronele minților noastre
supraveghează dezastrul culorii roșu
iubirea disproporționată se scurge ca frunzele macilor dintr-un tablou virgin
nu ați auzit vreodată trosnetul irișilor în creștere până la dezintegrare
și nici plesnirea de prea mare greutate a lacrimii căzătoare
și totuși se învârte roata aceasta a destinului pe care pretindem de ani că îl putem restaura
așa cum olarul își plimbă mâinile în lutul umed până la desăvârșire
pe retina omenirii parvine infinit o văduvă neagră croind ițe spre un alt sens