Propoziții pretențioase – Arimaj
Îi fusesem un soi de argați majoritatea. Impunerea argumentată numai de necesitățile planului socialist….
În rare ocazii se trezea setea muncitorească de lucru, încât ora 16 să nu rămână un reper pironit pe retină. Pentru tata devenise o obișnuință.
Unul pe secție deținea calitatea de ,,meșter”, primind câteodată clienții directorului, în bună parte ,,nevoiași” bătând la poarta Intercoopului după ,,pământ și apă”. Spusă altfel: cu motoarele la pământ și cu apa de ploaie-n casă. Un cuțitaș și o foarfecă, o sită de mașină de tocat, un ,,melc” ciuntit de coadă, reparabil prin arcuri electrice descătușate din bornele sudurii cu inox, un făraș, câteva lipituri, nituri…. De toate națiile, lucrări și beneficiari, apăruți din luminiș, din ariniș, dar pe poartă, primeau un permis și un semn direcțional de mână: ,,Înainte, în clădirea ce se vede în față, pe ușile din dreapta. La Călin.” Chiar și directorul făcea gestul gazdei și pe ghidul, uneori însoțind ,,clientul” până la Metrologie. Dacă timpurile nu stăteau sub presiunea termenelor presante.
Pentru ele se inventaseră cele patru echipe de lăcătușerie, cele ce-au determinat mare parte dintre treburile întreprinderii să se miște, să aducă angajați mai mulți, mai tineri, dar mai lipsiți de materia ce se încadra doar la cei ce pășiseră primii sau imediat după fundarea ei: ,,meserie, te halesc!”
S-a văzut lesne după Revoluție, eșaloanele doi, trei și următoarele, cele ce păreau că au arimat ,,nava” după toate regulile echilibrului și plutirii la nesfârșit în marea micii industrii, gândite după socotelile lui Emil D. ca omul și operațiunea, echipa și lucrarea, angajamentul termenelor de livrare fără întârziere sau devansate, au dus la inevitabilul eșec, falimentul și desființarea. Dramul de viziune ucigător.
Nu spun că nu se învăța să pilești sau să polizezi deopotrivă cu un punct, două de sudură, să găurești, să înșurubezi, să trasezi la fix…. Baiul stătea-n fixarea lor fiecăruia, așa se puteau controla mai bine fazele de producție, reducea timpii, rebuturile și vinovatul putea fi stopat repede. În fine, productivitate repetată.
Nu mulți s-au trezit că nu mai știau altceva să facă? Cu toate categoriile înalte și vârstele trecute de 40 de ani? Capul lor stătea doar la MC5, MC10 și cabine de excavator, la bridele de prindere, la capacele ce astupau țevile de acumulare a aerului, la carcase…. Nu mă sfădisem eu, la jumătate din vârsta lui, cu nea Vasile Bărăgan pe principiul ,,dați-mi un punct de sprijin și vă răstorn pământul”? ,,Știi tu să faci un trunchi de con?” Zic ,,Da! Dă-mi, bre, o dimensiune, oricare și ți-l ticluiesc imediat!” ,,Fugi, mă, de-aici, că strici materialul degeaba!”, așa într-un sictir arogant. Uita din ce zemuri mă trăgeam, că tata le dădea clasă la orice oră.
De-aia și directorul îi îngăduia lui și la încă vreo doi să depășească obișnuitele areale și să-și mai treacă în palmares isprăvi în beneficiu personal. La o adică erau singurii cu soluții rapide și eficiente, singurii care depășeau programul zilnic de lucru fără să se uite cu nerăbdare dacă ceasurile bat orele 16.
