Spații culturale nr. 70 (8)

Marian VIȘESCU

DINCOLO DE ÎNTÂMPLARE

Sunt piedica propriei
mele întâmplări.
Sunt stânca așezată
înaintea poveștii
vieții mele.
Sunt firul de nisip
zămislit în vânt.
Sunt nimicul din…
mormânt!

 

PSEUDOSIMETRIE

Azi ninge pentru prima dată
simetric.
Păpușile de ceară își scutură
rochițele în lumina vitrinelor,
într-un dans angelic,
iar Dumnezeu zâmbește după
fiecare fulg cernut.
Îți scriu în cuvintele mele rebele
cu inima-os fixată-n suflet
una dintre scrisori.
Mă las topit în toți nămeții,
ca să îți arăt de câte ori mi-ai lipsit.
Oamenii încep să fie nămeți mai mari,
se plimbă unii pe lângă alții
la fel de reci și de retrași
în iarna lor.

 

AJUN RITUALIC
(Dedicată mamei în ajun de Crăciun)

Alergăm ziua cu fluturi,
pun cafea în așternuturi
și din cești sorbim pereți,
iar din cer ning scaieți.
Din pământ crește zăpadă
și îngheață până-n stradă,
iar în casă pe-un perete,
priponit pe un burete,
un tablou cu patru bouri.
Este șef la bibelouri
Elefantul din vitrină*;
dă șah-mat la balerină.
Ia-mă, mamă, de mă scaldă,
în copaie cu lumină,
să m-adormi, că sunt cuminte,
într-un leagăn de cuvinte.
Fă-mă iarnă peste lună
și să-mi uzi la rădăcină
gerul îndulcit cu soare,
despărțirea care doare,
iar sub cap să-mi pui ca pernă
un nămete de lucernă.
Dragostea ne-a dat de veste.
Astă seară, cum îți este?
O să-ți bată-n ușă, oare,
Moșul, ca să-ți dea o floare?

 

BIZANȚ!

O casă albă cu dale de fier…
Țipă în noapte strigoi și mister,
ferestre căscate către nimic
femei tăinuiesc, bocind în cuțit.
O curte pavată cu piatra pustie
și-ascunde pleoapa și nimeni nu știe,
că ritmic sub ea plânge și zace
o lume pierdută,
zidită-n sicrie!

 

DOR…

Mă arde depărtarea și ultimul sărut,
pierdut printre albul cearceafului mut,
șoapte ce încă îmi umblă prin minte,
unicorni în herghelii imense,
topindu-se-n apusuri create de noi.
Mi-e dor să te ating,
să-ți simt în palme sânul fierbinte
și, amețit, să aud printre suspine
iubirea ce iese șuvoi.

 

NORD

Astăzi, ziua fără vină
stoarce rece pleoapa lumii,
fără milă, nici odihnă…
I se strâmbă colțul gurii,
obosită și-apăsată,
căci, pe Marea Nordului,
plânge aspru și suspină
ochii stinși ai cerului.

 

Viorel DODAN

Spovedanii

,,Veniiiți de luaaați luminăăă!” Așa au sunat
vorbele izbăvitoare de efectele înfrânării pascale și
covidice… Te-ai fi așteptat ca pandemia asta să fie un
motiv în plus pentru luminarea minților și curățenia spre
care eram îndemnați cu toții… Dom`le, și ce smerenie
era pe toți pereții realității noastre virtuale! Oamenii
parcă abia așteptau să-și dea frâu liber bunătății pe care
abia că și-o puteau stăpâni… ,,Fie ca lumina sfântă să
vă” facă, să vă dreagă… Dar, ce să vezi? După ce-au luat
lumină creștinește, după ce s-au spălat pe mâini, s-au
închinat și au luat pască, unii au simțit acea dorință
lăuntrică de nestăvilit de a se ciomăgi cu duhul
blândeții! Voind parcă să împartă ,,lumină” cu forța și
altor semeni, creștinii-ortodocși din diferite zone ale
țării și-au exprimat sentimentele primordiale cu ajutorul
bâtelor ,,sfințite” și ,,botezate” în focul atâtor alte
,,bătălii” ritualice tradiționale… Însă Poliția a dovedit că
este pătrunsă pe de-a-ntregul de duhul sfânt al sfintelor
Paști și al prevederilor ordonanțelor militare, păstrând
acea distanță socială față de orice participant la acele
bătălii ritualice, ba, mai mult, făcându-și cruci largi cu
ambele mâini pe care le aveau în dotare. De pe margine,
forțele de protecție și-au manifestat și ele bucuria prin
nevinovate și sfinte focuri de armă trase în aer,
asigurând fondul sonor necesar, iar acestea le-au mers la
suflet celor adunați acolo… Iată cum, acest
comportament al Poliției în fața acestor manifestări,
dovedește o dată-n plus că nu degeaba suntem un stat
laic, democratic și nu unul dictatorial cum tot se jelesc
unii! Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dacă
Poliția ar fi intervenit cu brutalitate, lovindu-i,
imobilizându-i și arestându-i pe acei creștini, oprindu-i
din săvârșirea ritualului pascal! Cum ar fi fost ca, în
locul focurilor de armă, să fi auzit sunetele bastoanelor
pe spinările încovoiate în rugăciune sau din gurile
sângerânde văduvite de câțiva dinți care, oricum, aveau
nevoie de tratamente stomatologice complexe, ale
acelor drept-credincioși creștini?… CEDO ar fi fost
ocupată cu soluționarea plângerilor până la sfârșitul
zilelor ei… și ale noastre!
Așa, noi, poporul primordial-creștin-ortodox, am
demonstrat unei lumi întregi că legea se poate impune și
creștinește, cu duhul blândeții și al inacțiunii forțelor de
represiune! Căci, dacă un polițist primește un par în
partea stângă a capului, el va întoarce și partea dreaptă,
iubindu-și, totuși, de departe pe aproapele său,
indiferent de culoarea pielii sau etnie, fie el minoritar și
neintegrat social…
Probabil că, în apărarea lor, cei implicați vor
spune că și-au dezinfectat bâtele, lopețile și parii folosiți
în respectivele ritualuri, pentru că nu vor să fie acuzați
și de ,,zădărnicirea combaterii bolilor”! Pentru că ei sunt
cetățeni responsabili, cu simț civic, empatie și iubire
față de semenii lor…
Puteți spune că anul ăsta n-a fost unul cu totul special?

 

Spovedanie

Doamne,
m-am pierdut
în deșertul orbilor de cenușă…
Am băut din apa
morților fără cruci
și am plâns în lumina zăpezilor
moarte fără lumânare,
înainte de vreme…
Mi-am ucis strigătul
prin sugrumare
cu degetele albite de furie…
Am săvârșit păcatul
trufiei carnale,
printr-un exhibiționism deșănțat
al trupului meu cu pielea netedă
ce nu cunoscuse arșița timpului biciuitor…
Mi-am făcut chip cioplit
din speranțele dăltuite în inima împietrită așteptând
foșnetul florilor de cireș
deasupră-mi..
Mă căiesc
pentru toate secundele
de adevăr dureros pierdute
în ore de minciuni nevinovate…
Dacă crezi că toate astea
nu sunt o blasfemie,
ia-mi de pe suflet povara îndoielii
cea fără de margini
și pune în loc pe cea a fericirilor mărunte…
Și mă izbăvește de ce-i rău…

 

Cărți prezentate de:

Octavian MIHALCEA

ROSTURI IRAȚIONALE

Romanul lui Dan Stanca, Privirea mamei (Editura
Vremea, București, 2019), ilustrează perenitatea dramei
individului altfel, special, situat în răspăr cu o
exterioritate căreia nu i se poate integra. Personajul pe
care ni-l propune autorul se numește Horia Stamatu,
percutantă similitudine cu figura poetului ce debuta în
Floarea de foc a lui Sandu Tudor, fiind apoi redactor la
publicația legionară Buna Vestire. Romancier bântuit de
torturante probleme metafizice, eroul principal din
Privirea mamei clachează în ipostaza de cap de familie,
chiar și relația cu fiica sa generând bariere
insurmontabile, cu finalitate escapistă. Reversul
inadaptării funciare e constituit de oceanica întindere
spirituală, acolo unde revelațiile sunt mereu
surprinzătoare, prilej de integrare printre simboluri
multiforme. Ipostazele care se delimitează net de
reducționismul social sunt numeroase. Ineditul acestora,
cu impact aproape sigur asupra cititorilor, reprezintă
unul dintre punctele forte ale romanului. Semnele
integrării profunde a factorului spiritual conferă valențe
speciale acestui tip de proză. Incursiunile în
circumstanțele istorice, realiste, constituie baza pentru
ample metamorfoze repunând totul în discuție,
ascensiuni ce ating rosturi esențiale.
Ne vor urmări ceva vreme anumite episoade
desprinse din ambientul exterior. Raportatea lui Horia
Stamatu la acesta e de numeroase ori aspectată
labirintic. Întâlnim aici percepții evanescente, traversări
în mai multe registre ale unor regiuni onirice. Tentațiile
suprarealiste vor fi mereu aproape. Elementul patologic,
la care se raportează o considerabilă parte din structura
cărții, aduce în scenă profunzimea iraționalului,
adâncimi cu patina viziunilor stranii. Lumi paralele se
află într-un continuu proces de (auto)edificare.
Emblematică pentru romanul lui Dan Stanca, Privirea
mamei, este secvența pătrunderii într-o fotografie sepia
pentru a realiza comuniunea cu propria mamă, aflată
acolo la vârsta adolescenței: „(…) Mă plimbam pe hârtia
fotografiei, dar nu în sensul în care mi-aș fi plimbat
degetul pe hârtie, ci chiar mergeam acolo. De fapt
intrasem în fotografie fără să pricep cum se putuse
întâmpla așa ceva. Fotografia se mărise de un miliard de
ori și mă înghițise ca pe un peștișor nevinovat. Nu
fusese [nevoie] decât de un pas pentru a intra în spațiul
acela. De fapt, avusese loc și o întoarcere în timp, lucru
de la sine înțeles, deoarece știam foarte bine că poza
fusese făcută cu mai bine de șaptezeci de ani în urmă.
(…) Când am întins mâna spre adolescenta brunetă care
stătea jos, la baza fotografiei, mâna mi-a tremurat. Am
atins-o pe față și cu vocea gâtuită de emoție i-am spus:
TU VEI FI MAMA MEA… Ea a ridicat ochii negri,
arzători, dar nu a zis nimic. (…) Nu am mai scos un
cuvânt, dar nu încetam să-mi iau ochii de la ea, știind că
va fi mama mea și că pot s-o iau în brațe cu mult înainte
de-a mă lua ea pe mine. Așa ceva nu am îndrăznit să
fac. Privirea poate era de ajuns. (…).”

 

Mihai VINTILĂ

Legendele Galaților

Zanfir Ilie se oprește la Legendele Galaților din
dragostea sa pentru oraș și pentru poveștile cu care a
copilărit. Pentru autor nu este prima încercare de acest
fel. A publicat deja lucrarea Galaţi: Ghid istoric şi
turistic în 2010, reluat apoi în 2011, Ghid turistic.
Galaţi și, în colaborare cu Pompiliu Comşa, în 2012, în
varianta engleză, Galaţi: Travel Guide. Pentru a
continua cu Caragiale şi Galaţiul, Fenomenul literar în
presa românească între anii 1990-2000 și Interferențe
culturale, toate publicate în 2012, Galaţiul în spaţiul
cultural naţional, Faţete ale publicistului şi
memorialistului Vasile Alexandrescu Urechia și
Dunărea. Poveste şi adevăr, apărute în 2013. Mai
trebuie menționat aici și Dicționarul scriitorilor
gălățeni, care include 577 de autori, adevărat monument
al literaturii de la mila 80, apărut în anul 2016. A mai
publicat volume legate de China și de prietenia româno-chineză.
Structurat în cinci secțiuni, volumul Legendele
Galaților se vrea a fi o introducere în lumea fascinantă a
orașului, conturându-i universul și oamenii. Nu avem o
limitare în timp, ci o pendulare istorică, ce face bine
cititorului și care acordă șanse autorului de a se avânta
în zone mai puțin legate de legende propriu-zise, cum
este lumea cărților.
Volumul debutează cu o Confesiune unde se
conturează în fapt modul în care este abordat Galațiul și
cum îi prezintă legendele. Titlul este suficient – De ce
iubesc Galațiul.
Prima parte, intitulată De Dunăre, Dăinuire la
Galați se ocupă, așa cum probabil ați bănuit, de acest
fluviu, adevărată magistrală albastră în care orașul își
spune păsul încă de la primele sale momente de viață.
A doua parte, Istorie și Credință, aduce în
atenție povești vechi despre aceste locuri de la Dunărea
de Jos. Este reînviată legenda lui Petru Rareș și
legăturile lui cu lacul Brateș, celălalt plămân albastru al
Galațiului, dar nu se oprește doar aici. E adusă în atenție
biserica-redută Precista și Casa de Cultură a
Sindicatelor, care sunt puse parcă într-o oglindă peste
ani, într-o încercare de a face o trecere prin ani a ceea ce
este viață culturală și prezență românească.
Partea a treia, Lumina Cărții, este mai
consistentă decât primele două și pe bună dreptate. Aici
avem în mare parte opera de făuritor de cultură a celui
care a fost V.A.Urechia, pentru care Zanfir Ilie a făcut
un adevărat cult. Este, dacă vreți, recunoștința peste
timp a celui care i-a călcat pe urme în ceea ce privește
consolidarea și dezvoltarea bibliotecii gălățene.
Locuri, instituții, monumente, edificii este un
capitol eterogen, dar plin de informații utile, care pe
bună dreptate cred că pot fi prezentate viitorimii drept
legende. Aici autorul își permite să fie nostalgic precum
în Împărăția frunzei de stejar. Pădurea Gârboavele,
realist tehnicist ca în O perlă a Dunării strălucind
printre nori, indignat în Cum și-au vândut gălățenii
Libertatea sau mândru istoric precum în Ultimul Tudor
Vladimirescu. Toate aceste fațete arată un dedicat și bun
cunoscător al oamenilor, locurilor și faptelor derulate
de-a lungul anilor în orașul de la Dunăre. În fapt,
capitolul cel mai mare al volumului este nucleul
poveștilor vibrante ale cărții.
Nu puteau fi uitați scriitorii, slăbiciunea
autorului, care sunt amintiți în ultima parte intitulată
Cultură, Literatură, Universul Artelor. Desigur că nu se
putea începe decât cu Eminescu, cu statuia dedicată lui,
cu periplurile sale prin oraș. Apoi vine într-o ordine
cronologică Alexandru Ioan Cuza, pârcălabul devenit
domn. Hortensia Papadat-Bengescu primește pentru
nemurire două materiale, interesante ca documentare.
Scriitorii, ambasadori ai Galațiului și Scriitorii, dincolo
de scrisul lor… aduc în atenție evenimentele literare
recente ale orașului cu accent pe salonul literar Axis
Libri și festivalul de carte cu același nume, ambele
legate puternic de numele autorului. Volumul nu se
putea încheia mai frumos decât cu materialul Femeia de
Covurlui (Galați) între istorie și poveste.
Nu trebuie uitat a fi menționat ilustratorul Gh.
Andreescu, care face prin fotografiile introduse strategic
o punctare bună a informațiilor din volum, având o
simbioză perfectă între imagine și scris.
Editura Ideea Europeană a îngrijit cu mare
atenție această apariție, volumul având toate inserările
ilustrate color și beneficiind de o copertă elegantă
cartonată, pe care avem un decupaj artistic realizat de
Florin Afloarei.
Cred că Zanfir Ilie vrea să pună Legendele
Galațiului pe același raft cu Legendele Olimpului pentru
că, pentru el, Galațiul său este adevăratul Olimp.
Dacă ar fi să găsesc o parte negativă, ar fi aceea
a repetării unor informații în materiale diferite, dând
dovadă de o lipsă de unitate a coordonării unor date.
Dincolo de toate acestea, este un volum pe care îl
recomand celor care doresc să afle mai multe despre
orașul, oamenii și faptele din Galati. Că este așa o
confirmă și premiul Ion Nistor acordat de prestigioasa
revistă Magazin Istoric.
Zanfir Ilie, Legendele Galaților, București,
Editura Ideea Europeană, 2017, 436