De-ai noștri! – Luiza Elena Ivanof – Poezii (1)
I.
m-am oprit la a treia viață
e cel mai frumos tablou pipăit de retina mea
până acum….
restul: crochiuri jenante, de mâna a doua la pătrat infinit.
Nici peretele nu voia să le țină, le-a înlocuit cu flori de mucegai.
Dar m-am oprit la a treia planșă acum,
Uite, parcă sunt mai multe culori
Rotunde, triunghiulare, curbate
Și parcă miros a catifea….
Oare are vreun rost să mă ridic din fotoliu
Și să merg să le gust?
Nu cred… geniul se sorbea din pahar
și din borcanul cu dulceață.
Cred că ar trebui să-mi plantez și eu un paradis artificial,
Am auzit că-s rezistente la secetă
Și Dumnezeu mi-e martor, m-am săturat de buze uscate
Și totuși… n-aș vrea să sădesc Franken-versuri,
Nu se asortează cu albul foii,
Plus că n-aș fugi de secetă tocmai până la Polul Nord.
Deci ne-ntoarcem la vin?
Of… iar trebuie să-i cer mucegaiului să elibereze schița doi
II.
Am luat scaunul cu mine în templul tău.
Sunt la pagina 90, rândul 7, totul începe să se lege
Ultimul cuvânt e șters… parcă ar fi un bastard
Aruncat la margine de propoziție… în suburbii…
în el îmi puneam cele mai multe speranțe.
Să știi că acum am ars scaunul, m-ai prins în joc,
Consideră-1 o jertfa
Pe el am așezat toți fiorii mei de la pagina 36
Stau în genunchi acum
încerc să ating cuvintele cu vârful degetelor
Cândva, stiloul tău cu cerneală neagră
A suflat viață peste ele și peste albul foii neștiutoare
Acum știe prea multe… chiar mai multe decât am să știu eu vreodată despre tine.
Capitolul 9 a-nceput brusc…
Of! Prea mulți de nouă.( Zi drept! Și tu ai iubit-o pe Beatrice?
De-asta urăști infernul?)
Cred că am pierdut noțiunea cuvântului între șapte și opt..
(Dar cu șapte ce ai? îți dai aere demiurgice?)
Trebuie să mă-ntorc la șapte
Și să mă asigur că nu o să cad în capcana ce mi-ai întins-o la capitolul 6
Sunt sigură că la 7 ai lăsat ceva pentru mine
Eu trebuie doar să citesc așa cum m-ai învățat tu:
Cu ochii închiși, pipăind cu degetele fiecare cuvânt
După calculele mele, scrisoarea mea ar trebui să fie sub litera i
Of! Câte cuvinte am descărnat ca să o găsesc
Trebuie să recunosc: ești mai dibaci decât Sfinxul la ghicitori,
Dar nu-ți face griji, am s-o găsesc,
Știu că nu ai început încă al doilea volum,
Mai am timp.
III.
Trupul mi se adâncește tot mai mult
în ceața mistuitoare
Cu fiecare copac pierdut în zare
Mai pierd o speranță, mai câștig o-ndoială în suflet
Tu ești tot mai departe de mine,
Eu sunt tot mai aproape de prăpastie.
Fac pași nesiguri, cu ochii închiși,
Mă împiedic de amintiri, de pietre,
De ghimpi însetați de sânge.
Aștept noaptea… ea e tot ce-a mi-a mai rămas
Doar ea mă mai primește,
Dar până la noapte mai sunt 13 stații chinuitoare.
Vezi tu… cu fiecare deal retezat de orizont,
Zidurile se ridică tot mai înfricoșător între noi
Semn că le-ai dat sângele cerut
Oare de asta ghimpii erau curați
Când gândurile răzvrătite îi smulgeau din came?
Oare să fiu eu Ana pe care templul tău a așteptat-o?
IV.
29.09.2014
înrourare – asta am gustat zburând peste necuprinsele zări.
Și m-am gândit deodată la tine, un gând încețoșat și fugar și rece
Pe care vântul mi l-a smuls hain dintre degete,
dar pe care noaptea mi l-aduce în fiecare vis străin.
Te-aștept de-atunci aici printre ramuri destrămate
Căci mi-aș fi dorit să guști și tu
din seva dimineților neprihănite
Dar întâile lacrimi de înfrigurare au diluat rouă din cer.
Ce rost mai au acum sorbirile goale
Când harul tot s-a scurs în pământ?
V.
De parcă s-ar fi risipit toate umbrele trecutului
Așa ne-a privit cerul în acea caldă zi de mai
Cred că ochii tăi n-au fost niciodată mai albaștri,
Iar ai mei niciodată mai limpezi…
Și totuși, exista prăpastia… prăpastia ce se căsca între noi
Și ne smulgea toate visele în abis.
Aș fi înfruntat-o, căci știam că golul din sufletul meu tară tine
E infinit mai mare decât orice iad necuprins
Dar tu ai privit în jos și te-ai speriat de flăcările
Ce începuseră să-ți topească albastrul din privire
Și temător ai început să faci pași în spate
Unul după altul, tremurători și lași.
Ești departe acum… te-ai pierdut în ceață…
Așa faceți voi muritorii, vă pierdeți în neguri deșarte
Aici am rămas doar eu și abisul fumegând.
VI.
Din aripa stângă
Departe de vise….
Ecouri surde se zvârcolesc încă prin mine
E frig aici la margine de cer
Pe lângă aripi răstignite și suflete împunse de gheață.
Cât să te mai aștept cu mâinile întinse, mute, îngenuncheate de singurătate?
Cât să mai tac, să mă mai răzvrătesc în mine
cu ochii închiși, stinși de durere?
îndură-te, te rog, îndură-te de cel din urmă suflu de lumină
ce mișună prin mine,
obosit să-mi mai sprijine celulele bolnave.
Dă-mi din aripa ta stângă încă o speranță,
Ultima, să-mi mai pot hrăni venele cave,
Măcinate de ceață
O ultimă șoaptă mai aștept de la tine,
Un ultim zâmbet să-mi însenineze sufletul zdrențuit de vânt.
VII.
Cercul 5
Mă întorc la umbre,
Spășită, cu ochii plecați
Și mâinile deznădăjduite
Mă întorc să iubesc suflete fără contur
în hora cercului cinci din infern
Ele mi-au spus că oamenii n-or să mă iubească
Of, câtă dreptate au avut vocile răutăcioase,
Iar am îndrăznit prea mult.
Am îndrăznit să fiu om, să iubesc came
Și ochi și suflete încă vii,
Să îmi deschid buzele în zâmbete și săruturi
Acum stau în fața lor, pe cărămizi încinse.
le aud râsul diavolesc, magmatic,
bolborosind până în străfundurile iadului,
în cea din urmă bolgie.
Oh! Cu câtă meticulozitate îmi cântăresc hybris-ul,
îl întorc pe toate părțile,
Căutându-mi pedeapsa.
Le simt încântarea când învie bicele de foc
Și când toarnă smoală-n cazane
lată-mă din nou cu demonii mei,
în același dans istovitor al purificării
De parcă aici ai avea șanse să sorbi din catharsis
Plătind indulgențe
Și mai că aș da o fugă până în bolgia a doua din cercul opt
Să văd dacă papa mi-ar mai scurta din păcate.
Dar de cercul 7 n-am trecut niciodată
Și știu că harpiile m-ar înșfacă-ndată
Dacă mi-ar mirosi gândurile sinucigașe.
Mai bine stau aici, cu umbrele mele
Departe de oameni,
Departe de trădătorii din cercul nouă.
VIII.
Doar ceată, doar ceată deasă si amețitoare
Trenul se unduiește pe poteca forjată
înghițit de-nserare
Aș fi vrut să fiu fir de ceață și să te mistui în focul din mine
Simți? Sunt țesută din fum și zare înfrigurată,
Curge rouă din părul meu certat cu munții, dar înlăuntrul meu ard focuri vii.
în vene îmi curge cenușă albă ce-ți poartă gustul
nu te teme, nu-ți râvnesc sufletul,
ele nu te ard… doar carnea ta arde…
nu aștepți și tu momentul în care
o să-ți eliberezi duhul
pe pajiști neatinse de sânge?
