Spații culturale nr. 70 (7)

Angi Melania CRISTEA

Last time

ore și zbor dezinvolt/ avionul metalizat/ îți amintești
când ai lăsat aburul orașului să te îmbrățișeze
și ai traversat pur și simplu prin față pe la Lido
cu teancul de ziare în brațe// îți cerusem prăjituri cu
cremă mascarpone
aveam un regret teribil că nu pot să fiu dulce
și setea aceea amară cu care am băut
în fața ta până la epuizare deliciile timpului

sunt pași de făcut între tine și blocul cu fațada
cenușie
unde locuiesc și nu am interfon
în cutia poștală vezi alandala facturi/ cum poți
tu reinterpreta sensul vieții
nimic nefiresc decât faptul că nu poți fi acel figaro
de care are nevoie cartierul meu cu oameni săraci
orice comentariu este binevenit/ suntem teribili de
anxioși
panica asta ne va distruge emoțiile

nu văd cum ne vom dezlipi de zilele acestea haihui
să fim mai mult de un centimetru ca atunci
ca atunci

Rueda

merg prin orașul cu statui galbene
(trecători onești mă ignoră)
mă opresc lângă fântâna arteziană
unde în fiecare vară se țin spectacole
iar stropii de apă
udă iarba încărcată de pesticide
(e un program între 16 și 21)
poate de data aceasta splendoarea cartierelor de
muncitori
va înlocui grădinile suspendate din centru
și/ slabi de înger/ vom mărturisi că ne iubim
lângă biblioteca Aman
tu și toate cărțile adolescenței prinse ca un ecuson
de inima mea cu o mie de volți

îți voi mărturisi că seara aceasta am obosit la rueda
și nu o să mai pot să ascult știrile despre căderea
guvernului
totuși cuvintele se vor înroși măduva lor va curge
spumos
iar tu mă vei aștepta vizavi de universitate
cinci ore
exact ca atunci când am uitat de prima noastră întâlnire
și ți s-a părut că sunt prea fițoasă pentru un oraș de
provincie
și nicidecum poetă (nu obișnuiam să fiu eu însămi)

de obicei mă deghizez în ceea ce tu detești
sunt șoarece pământ negru camion defect scări rulante
polițist nou-născut porta-voce zgârie-nori
dar trăiesc pe silentmood

Ikebana

Sunt în taxi/ ascult inepțiile politicienilor
și muzica de la ProFm.
Șoferul vorbește la căști despre banii zilei de mâine; știe
exact unde ești și câte mărunțișuri
ai în buzunare…
Orașul pare că sucombă de atâtea noxe și invective, iar
tinerii desenează pe trotuar
artă contemporană.
Ieri te-am văzut lângă stația lui 26… conduceai
cu aceleași gânduri livide,
fără să îți pese de asaltul virușilor moderni.

Tipa din colț are o viață întreagă, fără lipotimii
sau truelove.
Totuși din parcările subterane ies oameni vii
ce își aprind țigări care le luminează fantasmele!
Taxiul se rotește prin cartiere unde nu există canalizare,
nici stâlpi de iluminat,
doar suflete blajine…
Întotdeauna privim live politicile de stânga și derapajele
politrucilor;
nu este suficient să calculăm astenii și alte trucuri
ieftine
din țara cu patrioți rubensieni…

Am încă timpul necesar să devin voluntar
al ideii de artă,
să muncesc în câmpul literar ca într-o ikebana,
fără resentimente față de vecinii mei ipohondri
cărora li s-au virusat existențele standard.
Pe autostrada grandioasă trec în coloană mașini cu
girofar spre zidul plângerii
conduse de roboți mecatronici…

Hedonism

Vrei încă să respiri în iarba crudă? Nu mai atinge lava
anilor înalți,
nici nu lăsa să te absoarbă resortul orb al poeziei!
Prefă-te corb, arțar sau hedonist și alunecă
spre tine însuți
Cu palmele pe claviaturi de nopți vorace,
ușor ratat, cu timpul pervertit…

Poate vei rătăci pe străzile scanate de orice
urmă a tinereții crunte
Sau vei ajunge să întinzi tu coarda acestei existențe
palimpseste.
Atât va fi și toate te vor poseda, precum un labirint
grotesc
Din care vei ieși cumva mai minunat, lipsit de portavoce,
homeless.

Desigur libertatea te va îmbrățișa cu emoticoane și va
stârni în tine revoluții.
Nu vei mai cumpăra instrumente de suflat să cânți
câteva note
Ci vei lăsa plămânii să inspire aerul ud, eternul mal de
vivre
Așa se vor plia în tine Si bemoluri, și Fa diez, pictura
vie, vie…

Banda 2

Zi de zi mergi la lucru. Schimbul 3.
Poate îți cumperi bilet pentru Londra
și trimiți bezele fetelor de la terminal.
Ai geamantanul gata făcut; rufe și 10 pachete de țigări
slim.
Banii nu îți sună prin buzunare,
dar nu poți uita nopțile delirante când
creșteai lângă gară
cu doi părinți rătăciți printre curse nightday.

Muncești strivind între degete stele căzătoare
și asculți timpanul pământului…
Ți-e sete, ai bea încă o dată lacrimile întâii tinereți,
adulmeci râsul, povara lui glorioasă,
dar iar și iar ușile se izbesc de aerul siliconat
care îți iese prin pori.

Sunt zile întregi când nu poți vorbi
decât cu prietenul tău imaginar.
Atunci feliezi existența atât de mărunt
că abia o poți pipăi
și înghiți pe nerăsuflate
antidotul singurătății.
Nu ai leacul frustrărilor din copilărie!

Furia ta umblă în pantofi stretch
pe luciul apei unde s-au înecat
acele ore desvrăjite
ale maturității.
Ai muri deplin pentru un fum la benzinărie?

Ulei pe asfalt

locuiam într-o secundă cu roți pătate de sânge
și îți auzeam aripile cum foșneau tânăr
nu erai decât tumultul pietrei filoxera din vii
arborii cangrenați
de la fereastra prezentului roteam galaxii
posedați de mega-timpi
simpli cetățeni ai urbei care/ precum o pată hidoasă de
ulei pe asfalt/
se întindea dincolo de vocile noastre alto

ți-e sete și încă pictezi pereții ivoire?
te-ai rănit când ai tras ultima tușă din portretul
comandat
de vecina mea anxioasă cu preocupări artistice?
toamna asta nu ne vom unii umbrele pe trotuar
nu ni se vor scurge ploi pe pantofi
vom bea câte un pahar de icelemon cât mai departe de
centrul vechi
poate voi ajunge la kizomba să dansez la plesneală
iar tu să îmi ții ritmul ca în noaptea aceea când
ai vărsat și eu în mod stupid
ți-am tras o palmă: ,,- Știam că ai venit în oraș pentru
ea!”
nici măcar nu mi-ai deschis portiera întrebai dacă el mă
mai sună
și de ce nu mi-am făcut abonament pe un an
la spectacolele tale de la filarmonică
unde te-a invitat candidatul la funcția de viceprimar

voi desființa pagina de socializare cu tembelii ei
permanenți
pentru ca să pot citi reviste calde la Aman
și să pot ține de mână dragostea care va veni
când voi traversa nepricepută prin zone nemarcate
iar vreun șofer va înjura felul meu grațios de a trece
așa cum făceam atunci când te mișcai la stânga și la
dreapta mea
în încercarea disperată de a mă opri să plec la vreun
festival unde toți papițoii scriu
și doar orașul ne va privi cu ochi înguști cum ne
tachinăm
pierduți în grupuri ad-hoc #proliteratura

Nina-Elena PLOPEANU

Ultima întâlnire cu mama
(continuare din numărul trecut)

Priveai spre patul imaculat. Infirmiera
schimbase cearșafurile, după ce, la solicitarea ta, îi
făcuse și mamei o toaletă amănunțită. Nu-ți venea să
crezi că umbra aceea chircită, trupul chinuit în poziție
fetală era cea care îți dăduse viață. Ți-ai trecut palmele
peste față și ți-ai văzut mama, femeia înaltă, frumoasă,
cu părul negru și des, care, despletit, îi ajungea până la
mijloc, luându-te de mână și mergând împreună cu tine
spre școala din sat. Era sfârșitul anului școlar, când se
organizau serbarea și premierea copiilor merituoși. Tu
erai îmbrăcată în costum popular și strângeai la piept
trei trandafiri roșii din plastic, pe care trebuia să-i
dăruiești învățătoarei tale după ce aceasta îți înmâna
diploma și cartea ce-ți răsplăteau munca de un an de
zile. Mama ducea pe braț o rochiță din hârtie creponată
crem. „Ai grijă să nu te încurci la dans, să nu mă faci de
rușine!”, ți-a zis, strângându-te și mai tare de mâna pe
care ți-o îmbrățișa cu palma ei aspră. Ai asigurat-o
zâmbind, „Nu, mamă, stai liniștită. Am exersat pașii de
prea multe ori ca să-i uit”. Era mândră de tine, dar nu te
lăuda niciodată. Știa să te facă să îți dorești tot timpul
mai mult. Îți povestea că ea nu mersese prea mult la
școală. O bătuse învățătorul și de frică nu se mai dusese.
Cu toate acestea, ea îți pusese cartea în mână și ție și
fratelui tău. Când era mică, trăise ororile războiului și
greutățile perioadei de după. Părinții ei se despărțiseră.
Tatăl plecat în război a fost luat prizonier și s-a întors
mult mai târziu. La șapte-opt ani se plimba de la familia
mamei la cea a tatălui fără să înțeleagă prea mult de ce
era nevoită să facă așa ceva. Suferise de foame, de sete,
de lipsă de iubire și devenise cumpătată în toate. Asta
încercase să vă învețe și pe voi. Ai tresărit când
asistenta a intrat în salon și i-a pus mamei perfuzia cu
apă și ser fiziologic.
—Aveți grijă, mi-a spus, când se termină, o închideți
mișcând butonul acesta albastru spre stânga. Ai dat din
cap, ceea ce însemna că înțeleseseși ceea ce aveai de
făcut, de parcă tu te-ai fi aflat în locul acela ca să-i
ușurez ei munca. „Nu judecați ca să nu fiți judecați.
Căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați și cu
măsura cu care măsurați, vi se va măsura” Pilda din
Matei 7:1-2 te-a determinat să-ți schimb atitudinea.
Ți-ai dat seama că nu ai fi putut să lucrezi niciodată
într-un asemenea loc. „Prea multă suferință!” ți-ai zis.
„Munca personalului din spital nu este răsplătită
îndeajuns. Cum or putea fetele astea tinere să stea zi de
zi printre muribunzi?” Întrebarea ți-a fost oprită de
geamătul mamei, care încerca să-și schimbe poziția. O
dureau oasele și se uita chiorâș la picăturile albe ce-i
intrau în sânge. Nu-ți spunea, dar era conștientă de
inutilitatea chinului de a sta nemișcată aproape o oră
până când recipientul din plastic se golea. Știai și tu că
apa în exces suprasolicita inima și rinichii, dilua
sângele, și îngreuna circulația oxigenului. „Dacă i-ar fi
pus măcar un antibiotic, ar fi fost altceva!”, ți-ai spus
gândindu-te cât de greu este să contrazici un medic,
chiar dacă i-ai pus plicul în buzunar. Mama ta împlinise
de curând optzeci și doi de ani. Probabil că mulți
citiseră articolul unui înalt oficial UE, în care atenționa
că „Planeta are prea mulți bătrâni”. Vrei să te ajut cu
ceva? ai întrebat-o, încercând să-i așezi perna pe care o
avea la spate. În loc de răspuns, a ridicat din umeri și s-a
uitat lung la tine, de parcă ți-ar fi spus:
— De ce nu mă scutești de chin? De ce nu mă duci acasă să
mor pe perna mea?
— Nu pot, mamă, să te duc acasă fără voia medicului. Și
apoi cine ar avea grijă de tine? Aici este multă lume.
Asistentele se poartă frumos.
— E prea cald. Nu pot să respir. E prea multă gălăgie. Nu
pot să dorm. Mi se usucă gura. Mai bine m-ai duce
acasă, îți spuneau ochii suferinzi.
— Iartă-mă, mamă. Nu pot să-ți îndeplinesc dorința. Știi că
ai mai stat în acest spital și te-ai înzdrăvenit, am încercat
să schimb vorba. Chiar și eu am stat internată aici.
Aveam vreo nouă ani, eram prin clasa a treia. Ți-aduci
aminte? Era epidemie de hepatită și, din nefericire,
m-am molipsit și eu. Am stat două săptămâni în cameră
cu mai mulți copii de vârsta mea. Dormeam câte doi în
pat. Veneai la mine odată tu, altădată tata. Mă bucuram
când îmi aduceai compot de prune și covrigi cu susan.
Ai fi vrut s-o iei în brațe pe cea care te adusese
pe lume și să fugiți împreună departe de aerul irespirabil
din salonul supraaglomerat din spital. Ai fi vrut s-o duci
în grădina casei de la țară unde mirosea a pământ reavăn
și a semințe de cimbru. Știai că mamei îi plăcea să simtă
cum se mărunțea pământul printre degete când planta
salată verde, ceapă și usturoi. Ți-ai amintit că îi
cumpăraseși șervețele parfumate. Ai desfăcut pachetul
și i-ai apropiat de nas hârtia umedă, frumos mirositoare.
I-ai văzut umbra de lumină de pe obraz. Ai simțit că era
momentul s-o întrebi dacă vrea să se mărturisească și să
se împărtășească. A încuviințat coborând pleoapele
peste ochii aproape stinși. „Măcar atâta lucru să fac
pentru tine, mamă!” ți-ai spus, amintindu-ți că te dusese
de mică la biserică și că, atât cât te-a ținut sub aripa ei,
te împărtășeai întotdeauna de paște și de crăciun. Mama
ta se perpelea. Corpul ei luase forma unei harpe ale
cărei coarde murmurau lin, numai pentru ea, un refren
în care îi cerea socoteală Domnului. Ai ascultat cu
atenție și ai auzit cum îl mustra pe creator „Doamne, de
ce m-ai pedepsit, Doamne, de ce m-ai pedepsit?”. Ți-ai
amintit de letania lui Iov care suna asemănător și de
răspunsul Domnului care l-a pus la încercare și nu a vrut
să-l dea pe mâna lui Satan. N-ai vrut să-ți superi mama.
Ai rostit în gând, plecându-ți privirea, „Dumnezeu este
cel mai bun dintre noi. El nu face niciodată niciun rău.
El îi ajută pe oameni când dau de greu și sunt în
suferință”, „Apoi cum am primit cele bune din mâna lui
Dumnezeu, oare pe cele rele să nu le suferim?. Și, cu
voce blândă, ducând mâna în dreptul inimii, i-ai spus:
— Ar fi mai bine să spui așa „Doamne Iisuse Hristoase,
fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”
Mama ta a tăcut. Era la fel ca tine, nu-i plăcea
să se vaite. Nu voia să supere pe nimeni, mai ales pe
tine, care erai sânge din sângele ei. I-ai mângâiat
mâinile și fruntea fierbinte. Ai rugat-o să bea un strop
de apă. Strâmbătura ei ți-a întors gestul din drum. Ai
muiat un tifon cu apă și i-ai umezit buzele strânse. Ai
înțeles că hotărârea ei era de nezdruncinat. Orice ai fi
făcut, nu ai fi putut s-o oprești din drum.

Stan BREBENEL

Răzleţe gânduri în vreme de restrişte
(Re)stanţe dintr-o primăvară atipică

Astăzi este 8 mai 2020, după amiaza. Adică
după ora 19.00, când autorităţile ne (mai) dau voie,
celor de peste 65 de ani arestaţi la domiciliu, să ieşim
din carceră. Aproape că nu am simţit când s-a terminat
iarna, când a fost primăvară şi când vara ne bate din nou
în fereşti. Au trecut aproape 60 de zile, adică două luni,
de când nu am mai admirat natura la orele serii, decât de
la balconul etajului patru. Mi se făcuse dor, un dor care
mă durea. Înainte de a ieşi din casă, m-am gândit că
altădată serbam, cu „entuziasm şi realizări măreţe”,
înfiinţarea pcr-ului. Pe unii i-a făcut mari, pe unii,
aceiaşi, neoameni. Poporul a rămas acelaşi. Tot sărac.
Tot mai plin de nevoi. Dincolo de acest reper istoric,
pregătindu-mă pentru „marea evadare”, nu am avut cum
să nu mă gândesc la alte evenimente legate de această zi
de armindeni. Astăzi s-au născut mari spirite: Jean
Henri Dunant (1828 – fondatorul „Crucii Roşii”. Casa
în care a avut loc evenimentul am admirat-o, din
exterior, la Geneva anul trecut) şi Petre Dumitriu (1924
– prozator român), dar au şi trecut în eternitate: Paul
Gauguin (1903 – pictor francez), John Stuart Mill (1873
– filozof englez) şi Gustave Flaubert (1880 – scriitor
francez). Tot de această zi se leagă faptul că în anul
2008 torţa olimpică a ajuns pentru prima dată pe
Everest. Iar pentru cei care iubesc băuturile energizante
le reamintesc faptul că în această zi, dar în anul1886, a
fost lansată răcoritoarea Coca-Cola, cea care era
percepută ca medicament.
M-am luat cu vorba și am uitat să vă spun
impresiile mele despre această ieşire. Fiind vineri seara,
traficul aproape că lipsea, și auto, şi pietonal. Din
puţinele maşini ce spărgeau monotonia clipei şi liniştea
străzii se mai auzeau manele date la maxim. Imberbii cu
decibeli şi fără cerebel nu puteau să lipsească din peisaj.
M-am oprit de mai multe ori pe unele dintre puţinele
bănci şi am admirat cerul de un albastru ireal cu primele
stele ce spuzeau nemărginirea. Erau aproape singure.
Câteva păsări întârziate le mai ţineau compania. Nici
avioanele nu mai brăzdau cerul. Mai era ceva. Trilul
păsărelelor, alea puţine la ceas de seară, mă înfiora.
Miresmele florilor de castani şi salcâmi mă făceau să
trag cu nesaţ aer proaspăt în piept, îmi încărcau plămânii
de sănătate şi mi-i goleau de viruşi. Parcă de mult nu am
mai respirat aşa. Se făcea că eram pe la începutul lumii.
Cred că nici la munte, pe vremuri, nu se întâmpla acest
lucru. Vântul adia din când în când jucându-se cu
pletele mele, netunse de mai bine de trei luni, dându-mi
o senzaţie de satisfacţie, de împlinire. Gândurile de
revoltă păleau în faţa acestui colţ de rai pe care mi l-am
construit. Şi totuşi, nu puteam să nu gândesc. Ce demoni
au reuşit să bage întreaga omenire în puşcărie? Cine
sunt cei care provoacă atâta suferinţă? Vor fi ei vreodată
pedepsiţi? Mă mai întrebam, pe acea bancă solitară,
dacă florile, dacă gâzele, dacă păsările, dacă animalele
ştiau sau măcar percepeau ce se întâmplă. Cu siguranţă,
nu! Ele aveau alt ritm biologic, ele nu aveau restricţiile
noastre. Cred că nici nu le păsa, aşa cum nici celor mai
mulţi oameni nu le pasă de tot ceea ce înseamnă natură.
Nu după mult timp m-am uitat la ceasul
telefonului. Mai aveam câteva minute să ajung acasă.
Gata cu destrăbălarea. Cert este că îmi doream să mai
rămân în mijlocul acestei naturi limitate, însă spiritul de
conservare mă trimitea din nou în arest. Nu am plecat
până când nu i-am adresat o mulţumire pentru toate
acestea şi o rugăminte Tatălui Nostru Ceresc: Dacă tot
ni Le-ai dat, nu ni Le lua pe toate deodată! Mai lasă-ni-
Le. Mulţămim frumos, Mărite!
Mâine este o nouă zi. Este ziua în care s-a
născut Lucian Blaga (1895), ne-am cucerit independenţa
(1877), este Ziua Victoriei (1945), iar Europa îşi
serbează şi ea ziua, acum când este tot mai divizată!?!
Să ieşim din casă, să ascultăm păsările şi să privim
cerul, ce puţine lucruri ne dorim. Doamne, ajută să se
împlinească!

Simona-Grazia DIMA

File dintr-un jurnal lăuntric

Iubesc norii, îndeosebi când mă aflu în avion și
trec printre ei, nepăsători și puri. Câtă poezie li s-a
dedicat! Și totuși, sunt cu totul indiferenți – și atât de
simpli, ca niște copii adăstând pe fața cerului în coșulețe
invizibile.
Poate că ne îngreunăm cu gânduri, în mod
inutil. S-ar cere să le reținem numai pe unele – acelea de
care nu putem scăpa și care nu maculează. Apoi,
consemnându-le, să le permitem, la rându-le, să se
retragă grațios, asemeni norilor dragi, pufoși,
impenetrabili, în aparență nemișcați, călători, de fapt, pe
dinaintea obrazului albastru, imobil al părintelui lor din
înalt.
*
Goana după adevăr pare că se petrece accelerat
sub ochii noștri. Sunt date în vileag tot felul de
dedesubturi, cercetăm frenetic, ne informăm febril. În
final, însă, vedem că rezultatul nu a justificat efortul,
rodul cules e meschin. Dar așa de puțini înțeleg că
adevărul e ceva infinit de subtil și de profund, iar nu o
sumă de informații. Pentru a avea acces la el trebuie să
fii în stare să-l încorporezi. Să fii de aceeași natură și
puritate cu el. Cei neînstare s-o facă rămân încremeniți
ca în fața unei entități necunoscute, pe care o
răstălmăcesc. Adevăr! Ce lucru prețios vrea să înhațe
impertinența plebeiană! Există, prin contrast, ceva ce se
poate căuta de la naștere până la moarte. Desigur, e o
neînțelegere la mijloc. Curioșii numesc adevăr simpla
informație și se pregătesc să o folosească împotriva
cuiva, afirmând ritos că este realitatea despre el.
Adevărul, însă, nu-l cunoști decât tu ca subiect implicat,
nu-l folosești decât tu. Tu în sensul de principiu de
conștiință propriu, intim comunicant, conducător al
vieții tale, nu vreun tu în accepția de persoană.
Indiscreții vor picanterii, dezvăluiri de ordin personal,
de aceea nu se edifică nicicum în strădaniile lor. De aici,
necesitatea protejării adevărului, a purității lui (ei
numesc asta ascundere, tăinuire față de dreptul lor la
curiozitate, deci o taxează drept mârșăvie). Ceea ce văd
nu pot și înțelege, deși pietrele scumpe zac în praful
drumului, sub tălpile tuturor. Din acest motiv, în chip
fatal, nu primesc de la viață decât date pe gustul lor,
întrutotul digerabile. Până la urmă, ce este adevărul,
pentru care atâta scandal? Îl știm, de fapt, cu toții, dar
nu-l putem prinde în palmă, are consistența aerului. Un
aer greu totuși, un ochi neadormit, care, ignorat, uneori
ucide.
*
O conștiință plată nu-l poate cuprinde, înțelege,
interpreta pe artist, ci se pierde în interstițiile marilor
sale viziuni, sentimente, perspective. Și totuși, rămâne–
provocarea lui, esențială – gestul de a oferi ceva care
stimulează, indică un țel aparent foarte îndepărtat, ieșit
din spectrul vizibilului. Pentru asta el capătă puterea de
a jertfi siguranța, comuniunea banală… Dar înțelepții ne
asigură: și a fi cu tine însuți e o companie sfântă (spune,
de pildă, Nisargadatta Maharaj). Nu e timp pierdut, nu e
înjosire, nici timorare.
Câți au îndrăzneala de a fi ei înșiși? Cei mai
mulți se revendică de la varii grupuri sau grupări, nu
trăiesc în individualitate, nu au curajul ei. Judecata
acestora e, inevitabil, de clan. Artistul-cugetător are, în
schimb, puterea de a asista la propria viață ca la un
experiment în desfășurare.
*
Nu am considerat niciodată literatura, scrisul un
refugiu, ci, dimpotrivă, un nod energetic, o construcție
vitală, stenică, în care se împletește tot ce este mai bun
în umanul ancorat de omenitate (cu termenul propus de
părintele Dumitru Stăniloaie).
*
Scriam în anul 1989: „Terfelirea: mulți caută în
ceilalți urâciunea lor proprie. Dacă artistul a citit mult, e
decretat drept pedant, livresc. Dacă se încăpățânează să
creadă în sine, e taxat de unii ca megaloman, ridicol,
nebun. Dacă e meditativ, i se pune pecetea de filozofard,
abstract, prețios. Dacă se îmbracă bine, i se spune: te-ai
făcut burghez. Dacă, dimpotrivă, e modest, aude: te-ai
dat la fund. Dacă este gospodar și chibzuit, este invidiat,
spoliat, judecat ca spirit meschin; în jur i se adună inși
care cerșesc obraznic. Apoi vin peste el cu forța, acasă
ori la serviciu. Îl sună la telefon noaptea. Îi dau
comisioane.” Astăzi, din câte constat, intelectualii, poate
chiar oamenii în genere, nu mai gândesc chiar așa, sunt
mai relaxați, mai deschiși. Se admite, în principiu, un
grad sporit de diferențiere, o plajă mai largă de
virtualități actualizate. Este și acesta un semn că
schimbările declanșate în 1989, orice semnificație de
substrat le-am atribui, nu au fost în zadar.
*
O lume ahtiată după autoritate, distincții,
glorie… Până la un punct, devorată – din rațiunea ușor
de înțeles a nevoii de certitudine. Aceea că vocea i-a
fost auzită. Cu toate acestea, e la mijloc panica, o frică
îngrozitoare: presimțirea că tot efortul a fost în zadar,
s-a mistuit fără urmă odată cu existența evanescentă. Și
atunci, recunoașterea – o ancoră. Dar, la o privire calmă,
rece, să ne gândim: ce premiu s-ar putea da unei răvășiri
existențiale oglindite în opera ce se desprinde
nepăsătoare de autorul ei? Ar fi el, însemnul exterior,
mai important decât înțelegerea noastră, a cititorilor,
decât imersiunea și intensa empatie de a ști să-l
acompaniem pe drumurile prăpăstioase unde, ca un
șaman, a urcat ori a coborât? Pe urmele unei fapte
dincolo de scriere, una cu viața, fuzionată cu ea? Acest
fel de operă nu se mai justifică prin nimic exterior, ci
începe și sfârșește cu Sinele.
*
Îmi închipui destinul golind casa, purificând,
dăruind. Să nu ții nimic pentru tine, să împingi afară
peștii grași, sclipitori, ca să bucure tot universul cu
frumusețea lor. Să nu rămână în urma ta nicio fărâmă
interpretabilă, nicio ambiguitate.
*
Învestim realul imediat cu propria-ne
subiectivitate, îl plasăm sub haloul unui orizont al
nostru îndepărtat, parcă în așteptarea unei bure delicate,
insesizabile astăzi, dar posibile și probabile mâine. În
acest fel îl și construim, ne manifestăm în chip creator
față de el. Tot astfel, izbândim în relația cu ceilalți și ne
definim, optim, relaționarea – sub semnul unei infinite
paciențe și îngăduințe, sinonime ale încrederii. Cel pe
care îl iubim evoluează așa cum l-am gândit, cum l-am
proiectat. Cel pe care nu îl iubim evoluează la fel,
stimulat de viziunea noastră de adâncime, activă la
rădăcinile timpului, generoasă cu, virtual, oricine. Ea nu
este discriminatorie.
Avem foarte multe resurse. Numai să dorim să
le împărtășim, într-un act autentic de generozitate.
*
Cu aceste gânduri roind în cuget, încep să fac
ordine pe un raft al bibliotecii și dau de o carte pe care
nu am citit-o până acum cu atenție, am răsfoit-o doar,
amânând lectura sistematică din pricina limbajului
hiper scientizant. Iau în considerare ipoteza de a o dărui.
O deschid, totuși, și încep să citesc, în puncte diferite, îi
percep instantaneu, ca pe un laser, esența. Limbajul, da,
e științific, ba chiar adesea greoi, obscur, dar pe alocuri
sclipitor; pasional, cu certitudine (un patos al ideilor),
dar uimitor este că îmi aflu în ea aproape întreaga
filosofie de viață. Și prind să reconstitui clipe uitate, să
le montez în întregul din care fac parte.
Despre cât de necesară e dăruirea citesc câteva
rânduri entuziasmante, în volumul Omul și universul
informațional (1978) de Ștefan Stössel și Doru
Ogodescu, reprezentanți de seamă ai școlii timișorene
de psihiatrie și antropologie din anii ʼ60–ʼ80: „Trei frați
legendari din Orientul apropiat moștenesc unsprezece
cai. Jumătate îi revin primului născut, un sfert celui
de-al doilea, o șesime mezinului. Condiția principală:
caii să rămână vii! După căutări și certuri sterile
moștenitorii cer sfatul unui înțelept. Acesta, pentru a-și
demonstra imparțialitatea și pentru a-i potoli, le face
cadou un cal și îi invită să facă împărțirea în bună
înțelegere. Fratele mai mare pleacă cu șase cai, mijlociul
cu trei, cel mic cu doi. Total unsprezece! Înțeleptul
recăpăta calul dat cadou.”
Autorii își susțin, prin această pildă, încrederea
în putința omului de a aduce un plus de informație acolo
unde ea lipsește, de a o completa pe cea absentă punând
de la el, dintr-un sentiment de solidaritate cu ceilalți,
izvorâtor de plenitudine. Remarcăm aici rolul comunitar
al omului ca demiurg informațional, cum îl numesc ei,
inspirat. Îmi amintesc: de atâtea ori am acționat în acest
chip, din instinct, în toate împrejurările când
comunicarea nu părea cu putință. Rodul nu a întârziat să
apară.
Informația (citesc, dar, simultan, completez cu
cele trăite) se transformă în substanță umană sub
imperiul bunătății, al afectivității. Astfel, se petrece un
fapt esențial, numit, în limbajul autorilor (nu știu dacă
unul întotdeauna pe deplin adecvat), transducția
informației, adică urcarea ei la (gradul suprem de)
unitate. Terminologia folosită nu mă satisface pe deplin:
cuvântul transducție este preluat din biologie, unde
înseamnă la origine „un transfer de material genetic
interbacterian, purtătoare ale acestuia fiind
bacteriofagele.” Oricum ar fi însă exprimată, această
realitate a in-formării (puterea umană de a învesti
contingentul cu semnificație) are valabilitate. Omul este
în stare să infuzeze sens unui ocean de întâmplări
altminteri amorfe, pasive, și, astfel, metamorfozează în
permanență lumea. Mi-a încălzit sufletul descinderea în
lumea sufletească vastă, complexă a acestor doi
umaniști, amici spirituali ai familiei noastre, alături de
muzicieni și muzicologi, pictori, specialiști în
construcții civile, medici, fizicieni, alături de care am
petrecut momente de neuitat. Transcriu dedicația, notată
de Ștefan Stössel, semnată de ambii autori, și mă
confund încă o dată cu ductul gândirii acestui
renascentist interlocutor al meu din anii adolescenței,
căruia nu i-am uitat învățăturile generoase, desprinse din
foarte liberele discuții despre destin, artă, știință,
filosofie, psihic (nu aveam de-a face cu prelegeri,
nicidecum, ci abia cu scântei scăpărate de amnar în
întunericul distinct de ignoranță, sinonim cu pacea
înfiorată de așteptarea fertilelor sensuri, pe un teren
abrupt; simple nuanțe prospective, așadar). Spre
deosebire de cei pierduți în detalii și temători în fața
vieții, Ștefan Stossel contura, fără intenție sau emfază,
un nor al nemărginirii, undeva, în față. Departe, dar
tangibil. Dincolo de tot ce configura cu exactitate
științifică prin discurs, adăsta ceva inefabil, nedefinit,
foarte real însă, reconfortant de real.): „Stimatei familii
Dima, pentru prezența caldă și înțelegătoare față de noi,
tacită, dar elocventă. Rămân nu faptele, ci intențiile, nu
cuvintele, ci ceea ce se află în spatele lor. Niciunul
dintre noi – [cei] care oferă și [cei care] primesc – nu ne
ascundem după paravanul de cuvinte”. Nu am revăzut
această dedicație de mulți ani, nu m-am mai gândit
deloc la om, dar acum mă potopește emoția, constatând
că eu aș fi scris exact la fel rândurile cu pricina, că am
ajuns, după ani de meditație și viețuire, exact la înțelesul
respectiv. Nu fiindcă i-aș fi urmat învățăturile, ci fiindcă
viața m-a condus întocmai în acest punct. Noi nu i-am
mai cunoscut viața de după plecarea din țară, suferind,
discreția ne-a împiedicat să aflăm mai multe. Ne ajunge
bucuria împărtășită în numele acelorași valori – este
nepieritoare. De prea timpuria moarte a lui Doru
Ogodescu știm, dar nu și despre parcursul
conferențiarului Stössel, stins într-un loc străin. Ar fi
fost păcat să le înstrăinez cartea! Regăsesc în ea esența
discuțiilor pe care le-am purtat; de pildă, cele despre
entropie și negentropie: „omul este mai asimetric decât
realitatea” (p. 128) sau perenele cuvinte despre
afectivitate, ce se referă la o lege universală a existenței:
„afectivitatea este o funcție subiectivă negentropică” (p.
241).
I-a plăcut versul meu: „Somnul legat de
copaci”. „Pentru tine nici măcar căderea unei frunze nu
este simplă cădere a unei frunze, tu învestești totul cu
semnificații”, mi-a spus, după ce mi-a citit primele
poezii. Sau opinia lui: „Tu îți fabrici singură citatele”,
cu un sens foarte flatant pentru mine și cu aplicabilitate
mai amplă, nu doar la poezie. A intuit felul meu de a
simți, de a viețui, deși aveam doar cincisprezece ani,
tensiunea semantică ce mă anima, îndărătnicia de a mă
plasa în „cercul de foc al semnificațiilor”, cum și-au
formulat cei doi crezul în această carte-eseu de
antropologie informațională. Nu sunt neapărat de acord
cu toate postulatele ei (prea ateiste pentru gustul meu),
nici cu întreg limbajul uzitat, straniu uneori (deși
termeni rebarbativi precum temporic, nivelic, modelic
sunt prezenți și în volumul Persoană și devenire, din
1976, semnat de „patriarh”, adică de profesorul Eduard
Pamfil, alături de același catalitic Doru Ogodescu,
întemeietorul psihiatriei antropologice în țara noastră;
de unde presupun că vor fi fost cuvinte vehiculate
euristic la faimosul Cerc de bionică și antropologie de
marți, din anii Timișoara anilor ʼ70–ʼ80, devenite deja
bun comun într-o anume comunitate intelectuală), dar
cu esența ei, indubitabil, da (se vede că stă în firea
adevărului să se propage indiferent de convingeri,
venind, adică, din direcții diferite ori chiar opuse!).
Nu ader, de pildă, nici la suferința, mărturisită,
conform căreia cuvintele ar purta o povară tragică, cea a
nespusului. Dimpotrivă, rostirea este, în viziunea mea,
un receptacul luxuriant, debordând de încărcătură și
potențial energetic; chiar dacă neexprimată, nepusă în
act. Este, cred, o fericire, să rămână așa, nerostită,
fiindcă se împlinește în starea sa apriorică. Rămâne ca
promisiune și se oferă intuiției exersate, cea de după
cortina vizibilului.

 

Adrian BOTEZ

OMUL CARE-A MURIT DIN ÎNTREBĂRI

Omul care-a murit din Întrebări
degeră-n Cântec – degeră în Stele:
Omul care-a murit din Întrebări
afli-l la Vechituri și-n Lanțuri Grele…

de ce – tu – oare – nu răspunzi cu Întrebarea
care te-ar libera de Boli și Duhuri?
Piron chircit-a – -n loc de Valuri – Însăși Marea!
…iar Sânge către Sânge nu dă Muguri…

 

„Messire – unde-i Misticul Potir?”

…așa se-aude Leacul Nemuririi…
dar Parsifal – căutând Lebăda de Safir
uită de Fiul-Lohengrin – Fiul Firii…

…Omul care-a murit din Întrebări
nu va-nvia sub Săbii de Răspunsuri
Omul care-a murit din Întrebări
singur ales-a – el – să moară – -n Munții Cei de
Grunzuri…

…Sancho Panza – Chip de-Arlechino – tu de ce
urăști ?
o – Sancho Panza – unde-i Veselia-ți de Bonom?
Lacrimă de Pierrot – tu – Sancho – nu poți să iubești
după ce ai asasinat Uitării – -n tine – Primul Om!

…Sancho Panza a murit din Întrebări
tot veghind la Capul Cel cu Glugă:
…Don Quijote-Crisalidă – arde Zări
Don Quijote-Flutur – metamorfozat în Slugă…