De-ai noștri! – Anca Lascu – Jocuri (7)

Calm roșiatic

Explozia unei planete roșii. Particule din ea se risipesc în aer asemenea unor puncte de rouă pe o pânză de păianjen, umplând toată suflarea planetelor din jur și asfixiindu-le cu palmele ei roșii pentru o clipă. Totul e un portocaliu neuniform, asemenea unui roi de fluturi ce zboară pe sub soarele în apus, în timp ce lasă în spate urme perfect conturate ale gândurilor zburătoare.
în micul spațiu, pe care-1 lași între tine și perete, faci o planetă roșie în fiecare zi. O aprinzi asemenea unui bec și o lași să explodeze în tăcere în timp ce te joci prin fumul ei asemenea unui copil…până devii roșu chiar tu. Până devii chiar tu o planetă roșie, gata să se lanseze în spațiu.
O planetă ce stă cu mâinile cupă spre lună și se minunează de existența zilelor atât de lungi, asemenea unor fuioare albastre ce traversează o întreagă pânză a sufletului tău pierdut printre bărci și vapoare ce cutreieră noaptea… Aproape că ești un vapor roșiatic ce îmbrățișează sunetul înfundat al unui strigăt rătăcitor ce caută sirenele pierdute ale mărilor pentru a se pierde mai mult în visul frumos ținut în brațe.
E cald… e un vis cald-portocaliu ce te mângâie pe creștet în timp ce-ți împletește visele în codițe blonde – călătoare pe meleaguri necunoscute. îți tremură pleoapele ca un cântec ce surâde în colțul camerei. Ai vrea să dansezi, să sorbi acordul vesel al pianinei, dar visezi un vis portocaliu gălbui ce te ține în brațe liniștitoare.
Te ghemuiești spre tine și îți desprinzi aripile albastre în întreaga încăpere, de parcă ai vrea ca totul să zboare.
Te simți ca un bulgăre de soare căzut în palmele Atlantidei, iar acum te rotești în mica ta lume precum o mică balerină cu degete verzui, aripi albastre și.. .un suflet portocaliu căzut dintr-o planetă roșiatică.

Crăiasa Zăpezii

Rupe-mi sentimentele! îți dau voie! Ți le întind în palmă asemenea unor pergamente mucegăite. Nu mai am altceva…
Rupe-mi sentimentele! Descoase-mi măștile adânc înfipte în piele. Am uitat cum arătau mâinile mele la începutul luptei acesteia probabil am și uitat că mai am chip, că mai am ochi prin care pot să văd din depărtare piesele căzând una câte una înapoi în cutia jocului de domino. Rupe-mi măștile cusute adânc în piele și arată-mi iama!
Arată-mi cum e să simți frigul când ai sufletul gol… Cu degetele tale apucă o stea; înainte să te topești, îndură-te și pune-mi-o în piept… Să-mi țină de cald în iama grea… Nu știu cum e iama, dar am auzit că e frig, iar eu cum o să-mi las în urmă măști și emoții.. .Oh! O să-mi fie foarte frig! Te rog doar să-mi prinzi o stea, apoi poți să pleci, să mă lași în mijlocul crivățului, ca de obicei. O să mă ghemuiesc în jurul ei și o s-o hrănesc cu speranțele mele înclinate spre primăvară, deși primăvara e la mii de ani depărtare. O să-mi fie cald în iama asta.
Arată-mi cum e să simți cu adevărat gheața pe vârfurile genelor și în firele de păr! Cum atârnă, precum picături de plumb, de tine. Cum, pentru o clipă, nu-ți mai rămân decât bietele tale emoții și amintiri, doar ele îți mai țin de cald.
Arată-mi cum e să simți vântul de nord îmbrățișându-te până nu mai simți nimic, când se înfiripă încet o pojghiță de gheață pe trup… iar atunci îți va fi mai cald ca niciodată.
„Și atunci unde ajungi? Pentru ce m-am chinuit să-ți smulg sentimentele false și măștile ce ți le-ai cusut de-a lungul timpului…? Va fi același lucru…”
O să mă arunc! O să mă arunc într-o mare de simțiri adevărate apoi și o să învăț a fi om. Nu va mai fi la fel… Am început să am guturai de când te rog… Dar chiar îți promit! îmi voi face jurământ pe hârtie! Așa vei ști că în iama asta o să devin om, iar în final o să învăț să-mi fac o inimă de hârtie.. .și nu vei mai avea nimic de zis.
Mâna ta caldă va face avioane de hârtie și te voi ajuta să zbori, îți voi fauri aripi de zăpadă și vei avea curenți de aer pe care să plutești… Promit că o să fiu om în iama asta! Și o să sorb la amiază ceai cald cu turtă dulce, iar degetele nu mi se vor mai topi ca ultima dată… Promit!
Aproape că m-am săturat să promit.
îmi smulgi, te rog, prima mască? Aș vrea să simt cum prima ninsoare cade pe o inimă de hârtie și o îngheață, iar ea să tresară ca la un tunet în timpul unei ploi calde. Nu știu ce-i cald, dar mi-ai spus atâtea despre el încât aproape știu: e fericire de culoarea ceaiului alăturat de privirea ta între două melodii puse la un casetofon vechi. Cald… E ceva alăturat unei inimi umane, unei inimi ce a învățat să ticăie mai repede la auzul pașilor calzi pe podeaua unui castel înghețat…
Eu îți promit că o să devin om în iama asta!

Pescăruși

Ai întins spre mine mâna ta, o aripă răsfirată de vânt a unui pescăruș rătăcit în afara peșterii din care evadase.
M-am tras repede înapoi înfricoșată de umbrele lumii tale fără glas și fără formă. Era ciudat… în definitiv, toți suntem pescăruși pierduți în afara unei lumi gri, fără glas, fără forme, fără scâncet, fără suflet.
Suntem acoperiți de solzi metalici ce ne orbesc și avem colți. Ne mușcăm nemiloși în fiecare zi.
în definitiv, toți mușcăm unii din alții și aproape a devenit o cursă incredibilă în care ne luptăm pentru un țel orb la finalul căreia câștigă cel ce a mușcat mai tare din țărâna din noi, din țărâna din tine, din țărâna ce-mi acoperă sufletul în neștire, nelăsându-1 să lupte mai mult în tot amalgamul ăsta, din nefirescul nostru sărac de simțiri adevărate.
Ne îmbătăm în emoții prefabricate, luate de la colțul străzii pe câteva bancnote, pe câteva fire din țărână ce ne acoperă și ne îneacă.
Ne coasem pe aripi sentimente colorate, apoi câștigăm o luptă de o zi. în fața firii nefirești a oglinzii sparte din lumea de țărână.
Cineva a aprins un bec! Ne-am adăpostit repede sub un copac, ca să păcălim lumina, să o îndemnăm să plece mai repede. Suntem plăpânzi și de abia respirăm printre sunete huruite.
Ne speriem de meteoriți ce cad arzând, în palmele noastre și așteptăm cu brațele deschise căderea unui soare dintre cei șapte pe care i-am construit peste noapte.
Suntem pescăruși sperioși… Ne ascundem în grote unde asamblăm din frânturi de lume pierdută un mecanism ciudat ce pulsează continuu la ore fixe, se zguduie la cutremure de mici intensitate și pâlpâie culori pe tavanul zgrimțuros.
Ne e atât de frică, încât am ajuns să îmbrățișăm și oglinda realității pe care o furăm de la unul la altul și ne lipim cioburi din ea pe pereți.
Avem un singur foc în mijlocul țărmului gri, iar din el sorbim un fum dulce amărui cu speranța unui răsărit dulceag.
Suntem pescăruși visători…

Cascadă…

Nici măcar nu știu când au început să-mi curgă bolovani de pământ printre degetele răsfirate. Bolovani de pământ. într-o lume făcută doar din aer și apă. îmi mușc buza de jos până când simt un gust dulceag, apoi îmi ridic ochii și văd… o umbră… pentru ea s-au găsit bolovanii de pământ în lumea asta în care nu ar fi trebuit să fie… Pentru a o zidi într-un loc, ori… pentru a o alunga spre infinit.
La gândul ăsta apare de nicăieri un alt bulgăre de pământ în palma-mi tremurândă. încerc să îl arunc după ea, dar nu pot. Brațul îmi cade moale în poală și încep să sfărâm încet, cu degetele, bulgărele cafeniu, în timp ce-mi curg gânduri în palma dreaptă. Nu mă așteptam ca ideile să sufere atât de mult încât să vrea să iasă în lumea asta, mai ales acum. N-am ac și ață ca să cos fisura din care au ieșit, nici petece ca să lipesc locul idealist ce a început de curând să se reverse asemenea unei cascade multicolore…
Am găsit foi aruncate aiurea în colțul arhivei amintirilor… Le-am lăsat să curgă pe foi, ca atunci când ți se crapă tavanul nu vrei să uzi covorul, de ploaie. Probabil cândva vor fi trimise drept scrisori spre lumea dinafară. Pentru că e un gând aiurea să vrei să ieși afară. Cine ar vrea?
Alerg spre nicăieriul cuprins în harta palmelor mele și probabil la finalul schiței de pe degete se va sfârși drumul, și voi putea să mă ascund după câteva fraze aruncate în carnetele vechi. Da, probabil așa voi scăpa de umbre, de bulgărele de pământ din brațe și de zidul ce se grăbește să facă universul tot mai mic.
Mă întreb dacă îl pot sparge cu pumnul, dar îmi e frică să nu șterg harta din palmă.
Mă întreb dacă pot desena o punte între un violet și un verde crud pe tot peretele ăsta diform. Mă întreb dacă toți ne naștem cu un perete diform și cu bulgări de pământ ce ne cad la picioare…
Mă întreb dacă tuturor ni se fisurează tavanul și ne trezim cu o cascadă de gânduri ce ne inundă covorul.
Probabil că într-o zi o să mă opresc din întrebat și atunci o să termin și puntea verde-violet de pe pereți… S-au înmulțit pereții între timp. Ideile curând nu vor mai avea loc să mai curgă, probabil, în final voi avea pereți plini de idei și punți între lumi colorate.
Probabil vom începe toți să ne întrebăm într-un final…

Un graffiti pe zidul momentului

Printre adierile adolescenței, metafora prinde aripi și învață să zboare prin lume, îmbinând fascinația cu prezentul, poezia cu gândurile. Cititorul va zbura cu simțirea și gândul odată cu Anca Lascu, însoțind-o în debutul său literar. Adolescența este vârsta când sensurile prind curaj, când asociațiile dintre cuvinte se desfac ca un evantai, sau ca o panoramă spărgând griul zilelor monotone. Poezia este un sentiment al tinereții. Strecurându-se prin fibra textului îl face să pulseze. Universul nu este o abstracție, timpul are o familiaritate intimă a dragostei ce ignoră perisabilul. Ceea ce este material își refuză limita și își transferă sensurile în lumina metaforei: Gândurile lumii se adunau și deveneau un strigăt sub copacii scheletici, iar noaptea prea întunecată cu prea multe brațe întinse spre tine, cu prea multe vise aruncate pe marginea unui deal, cu prea multe strigăte… te urmărea (Plânset de anotimp) sau Doi bătrânei cu un pumn de pastile pentru inimă, după ei, dar cu sufletul plin de amintiri frumoase, tresărind de fericire sunt un viitor anticipat.
Realitatea poate fi pictată ca un graffiti pe zidul momentului: Ești, probabil, ultimul pasager al universului ce avea albastru, scoici purpurii și o inimă din castele de nisip. Iți strângi jacheta veche pe lângă tine și ieși de pe scenă. (Tu nu ai vrut zări albastre); Ești un pătrat, suflete… un pătrat visător la cercuri. Tu nu știi că și cercurile sunt tot pătrate în lumea lor.(Tu suflete).
Teo Cabel

Editor: Constantin Marafet
Redactor: Manuela Camelia Sava
Lectori: Nicu Bratu, Ștefan Teodor Cabel
Editura RAFET

Distribuie: